Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

0

Curiozitatea a ucis pisica

Ieri seară am ajuns acasă după 4 zile de vacanță la Berlin în doi – eu și Ionuț. A fost atât de bine, dar atât de bine, de încă oftez a dor și poftă de ducă. Am pornit seara la drum, eram sigură că o să se lase cu lacrimi și nervi (ora lui de culcare e cel târziu ora 21) așa că, ce să vezi, m-am relaxat, aveam deja gândul că știu ce mă așteaptă. Și evident, m-am înșelat. Ionuț a fost în formă de zile mari. Începând cu entuziasmul de la decolare: „Bagăăăăă, apasă acelerația, iuhu, am decolat, Berin, venim! Mamă, cât sunt de emoționat, ce vacanță minunată o să avem! Iuhu! Iubesc decolările! Iubesc avioanele! Vă iubesc pe toți!” (sunt convinsă că ar fi sărit într-un picior de nu-l ținea centura) urmat de descoperirea unui joc fantastic (spânzurătoare) și drăgăleli și strâns în brațe.

– Auzi, spune el, era și o fetiță pe care n-am mai văzut-o…

– Ha?

– Și avea niște sandale incomode, așa, sandale stupide care-s doar să te uiți la ele că oricum nu poți să le porți… și nu putea să se joace și ea…

Eu fac urechile mari, mari de tot. Mă bag cu capul în spatele lui – el desenează de zor și-mi povestește. Încerc să prind momentul și să nu-i dau drumul.

– Și am stat amândoi pe bancă. Știi cum o cheamă?

– CUM?! Spune-mi!! Vai, ce mult îmi place să te ascult povestindu-mi din ăstea! Adică n-ai mai povestit niciodată! Oh, ce fain, hai, spune-mi repede, vreau să aflu cât mai multe (domolește-te Alexandro, că doar nu ți-a spus că se însoară!)

– Olivia.

– Wow, ce nume frumos, oftez eu. Simt cum prind aripi.

– Care-i numele frumos?

– Olivia! Cum care?! sar eu de colo.

– Cine e Olivia? întreabă el și-l văd cum zâmbește fâstâcit.

Eu mă aprind. Ce se întâmplă aici?

– Cum cine e Olivia!? Păi tu mi-ai povestit despre ea! Eu te întreb cine e?! Hai, spune-mi mai multe că mor de curioasă.

– Nu, nu cred că-ți mai spun nimic.

Așa, să-mi fie de bine că m-a ars curiozitatea.

 

 

1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

0

Încercări

Las în urmă două săptămâni de groază. Cu niște ferestre de lumină, că doar n-or fi toate negre în același timp, dar tot de groază și urâte au fost zilele ce-mi stau în spate. La job, am dat-o de gard rău de tot cu un proiect care, teoretic, nu ar fi putut da greș. Ei bine, am reușit performanța și încă-mi vine să mă bag în dulap când îmi amintesc. Am adus la Timișoara o expoziție faină, cu public foarte bine definit. Nu-i pentru publicul larg – și asta o spune și titlul ei. E nișată și-i bine că e așa – cât de greu poate să fie să o promovezi?  Sunt convinsă că și un student în anul I ar putea să se ocupe de PR-ul ei și să ia notă mare la examen. Ei bine, surpriză. Da, sunt plină de surprize. Am ignorat complet publicul țintă – pentru că mintea mea e doar la tineri, i-am băgat în programul de promovare doar pe studenți. Care studenți erau în plin proces de predare de proiecte și clar, n-aveau timp de vernisaje și alte minuni cu pișcoturi (n-am avut) și șampanie (nici din asta n-am avut). Am trimis eu mesaj cu cântec la presă (pe care de data asta aș fi putut-o ignora complet) și a fost cam degeaba. Publicul țintă trebuia chemat personal – sau mă rog, trebuia verificat de câteva ori de mesajul a ajuns și la ei. Ups, n-am făcut-o nici pe asta.  Și am chiar și un prieten în domeniu, care și el îi știe pe toți și pe toate – și-l văd și des și naiba știe ce o fost în capul meu pentru că nici lui nu i-am spus prea multe. Probabil că în mintea mea n-a fost nimic înafară de studenți. Așa că, în lista lungă cu ce să nu facem când organizăm un eveniment, eu am bifat tot ce era de bifat. Stai jos, 4!

Apoi au urmat episoade cu pixeli și imagini prea pixelate și texte ce au trebuit corectate cu 10 minute înainte să intre la tipar. Încurcături cu titluri, ba doamnă, ba profesor doctor, ba conferențiar, ba stimată. Taximetristul care trebuia să ia la aeroport artistul a uitat să meargă după el. Bannere care trebuiau să facă piața să vuiască și lumea să vorbească trebuie mutate în altă parte unde vuietul n-o fi așa puternic. Și tot așa.

Colac peste pupăză, Ion trece prin episoade pe care mi-am promis că nu le va mai trăi vreodată. Și îi ies toate frustrările și supărările cu lacrimi multe și stau cu el și stăm toți trei. Și îl țin în brațe și el pe mine și ta-su e și el cu noi (deja înțelege bine ce zicem) și-mi spune că nu a fost un an ușor, n-a fost deloc ușor și lui în continuare îi este dor de mine și așa-i că și mie de el? Și-și amintește ce viață frumoasă am avut noi până n-a crescut și ce dor îi este lui de făcut litere în aer cu Katerina.

Lăsăm în urmă două săptămâni urâte tare. Azi am luat bilete care ne vor duce la mare și la soare și trei săptămâni o să ne prefacem că n-am plecat niciodată nicăieri.

1

MAS PR P. A. M, blondă creativă

În loc să stau să vă povestesc despre cât de faină e cartea Marei, despre cât de bună a fost înghețata de azi, sau, și mai bine, despre câtă poftă de învățat chestii noi am, despre cele mai faine colege pe care și le-ar putea dori cineva, ei bine, în loc să fac asta, trebuie să-mi vărs năduful. Că altfel iar urmează nopți albe cu gânduri dese. Mi-am amintit de un text scris anul trecut, după doar câteva luni de acasă – despre chestiile care mă enervează și mă obosesc și mă seacă de energie. Ziceam așa: „…am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?”

Și-mi dau seama că dacă e un lucru pe care eu l-aș interzice sau, și mai bine, l-aș face de râs cu fiecare ocazie ar fi vorbitul pe ton oficial și prezentarea titlurilor cuiva în orice discuție sau dialog sau mesaj. Adică dacă trebuie prezentat cineva cu un titlu pompos, oamenii ar trebui să sughită după fiecare cuvânt. Un fel de domnul ^sughiț^ doctor ^sughiț^ profesor ^sughiț^ conferențiar ^sughiț^ matematician ^sughiț^ Popescu. Sau, cum îmi sugerase Ionuț astăzi – că doar nu era să am astfel de gânduri fără sprijin moral din partea celui mai dur critic al meu! nu sighițuri ci pârțuri. Cred că asta ar fi soluția întru relaxare.

Până la urmă, revenind la ton serios, cine naiba are nevoie de asta? Adică în clipa în care-ți auzi titlul citit de alții te simți mai bine? Mai deștept? Mai frumos? Mai reprezentativ? Mai important? În clipa în care deschizi un mesaj în care stă aliniat tot ce ai studiat tu vreodată, și se umple rândul, îți crește inima de bucurie? Îți face viața mai frumoasă? Te simți mai respectat? Nu pot să pricep – oricât m-aș strădui. Asta înseamnă că și eu de pun un Mag.* în fața numelui cresc în ochii cuiva cu o stea sau două?  (*Magister ca la Viena, că am voie și dacă tot suntem aici am voie chiar și-un MAS PR, poate îmi vin idei și gânduri de dat mare și la semnătură adaug și eu cârnațul pe lângă nume).

N-ar fi mai fain și mai blând de nu ne-am ascunde după titluri și poziții și am fi doar ceea ce suntem? Oameni adică?

0

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!

 

 

1

Cea mai …

Am crescut auzind zi de zi că sunt cea mai bună. Cea mai talentată, cea mai bună la engleză, cea mai silitoare, cea mai bună din clasă, cea mai bună din familie, cea mai bună la tot felul, cea mai vorbăreață, cea mai prietenoasă, cea mai de dat exemplu. Cea mai era un fel de prenume – mă însoțea peste tot. Și ceva ce sunt convinsă că se voia a fi de mare ajutor, în mintea mea s-a transformat într-o povară greu de dus. Pentru că toate „cea mai” ăstea s-au întors ca un bumerang cu frică. Frică să nu greșesc – pentru că doar se știe, eram cea mai. Frică să nu fac tâmpenii, să nu fiu prinsă pe picior greșit, să nu dezamăgesc. Toate ăstea mă urmăresc până azi. De fiecare dată când fac una sau alta – și-mi pun tot sufletul și tot dragul stau cu  sabie deasupra capului: oare e suficient de bine? Oare aș fi putut mai mult? E o prostie ce-am făcut, nu-i așa? De fapt nu-i deloc ok și-i clar că-s alții mai mulți și mai buni și eu pur și simplu am doar noroc. Iar de aici până la nu-s bună de nimic și vai și uf, nu-i decât un pas. Am trecut în aștia 36 de ani prin multe experiențe, nici măcar o dată n-am fost în stare să primesc o laudă cum se cuvine. Pentru că mereu gândul că alții așteaptă ca eu să… , îmi stă-n spate și mă trage-n jos. Orice fac, orice zic, mă simt privită, analizată, desfăcută pe bucăți. Duc în buzunare pietre: de emoție și sentimente grele. Conștientizez – știu de unde au pornit și mi-am promis că n-o să le dau mai departe. Așa că în relația cu Ionuț am încercat să țin un echilibru – și atăzi am realizat că se poate să fi căzut în altă extremă.

Am mers astăzi de dimineață amândoi, la un concurs. Zeci de piese de lego pe care copiii, împărțiți în trei serii trebuiau să le puna-n forme, să construiască una, alta iar la final primeau și premii. Ionuț al meu care vede-n față doar piese și construcții a fost gata de plecare în câteva minute și mi-a cântat tot drumul – Oare ce piese sunt? Oare-s multe? Oh, ce chef am de construit! A sărit direct la treabă, a făcut o navă spațială cu influențe de Titanic (în continuare asta-i obsesia și nu dă semne de oboseală) iar la final a pus-o în rând cu celelalte, pentru jurizare.  Am plecat la o plimbare – așteptare.

– De-abia aștept să văd ce am câștigat, îmi spune el pe un ton categoric și eu simt cum pun frânele.

– Păi știi, ar fi minunat să câștigi, dar oricum important e că ai participat. Nu știm încă dacă o să câștigi!

– Oh, dar eu știu. Știu sigur că o să câștig. Am făcut o lucrare minunată. E chiar faină.

Pe mine mă trec toate apele. Recunosc, mă tem să îl las să se entuziasmeze. Dacă totuși nu câștigă?

– Ok, e chiar faină lucrarea ta. Dar nu avem de unde să știm dacă o să câștigi ori ba. Și cum ziceam, important e că ai participat și te-ai distrat și…

– Da, e important. Dar sigur o să fiu printre câștigători.

Siguranța asta mi-e nefamiliară. Mă sperie și-mi dă o stare de disconfort. Nici nu știu cum s-o explic, n-am cum. Doar o simt.

Ionuț a câștigat premiul 3. După ce doamna citise deja o listă lungă de nume de copii care au primit diplome pentru participare și eu am tresărit la fiecare dintre ele, a ajuns să citească numele celor șase câștigători. Mi-e și rușine să o spun, dar până-n ultima clipa eram sigură că a uitat de el, că numele lui ar fi trebuit să fie pe diploma de participare și doar atât. N-a fost. Numele lui a fost pe diploma cu locul 3.

Mă privește zâmbind.

– Ți-am spus că o să câștig?

– Mi-ai spus.

– Nu ai crezut, așa-i?

– Nu.

– Nu-i nimic, o să mă crezi data viitoare.

Poate totuși e adevărat ce se spune, că ăștia mici din viața noastră și-au făcut drum pe aici ca să învățăm una alta și mai ales ca să ne învățăm… minte.