1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

3

Vine vara. Sau mai bine nu.

Azi mi-a sărit printre rânduri prognoza meteo pentru vara care urmează. Care-n Grecia a început deja de mai bine de două săptămâni dar care aici, din fericire, se lasă încă așteptată și întinsă de o primăvară fix pe gustul meu. Cică urmează zile grele – caniculă, soare, prea mult soare, temperaturi sinistre (mă scuzați, dar pentru mine tot ce sare de 25 e din categoria coșmar!) o vară lungă și uscată.

Cred că e cazul să recunosc. Sunt unul dintre oamenii (puțini probabil) care nu-s prieteni cu vara. Nu-mi plac temperaturile ridicate, nu-s prietenă nici cu soarele și după opt ani de Grecia la toate necazurile ăstea se mai adaugă unul: nu mai știu cum e să trăiești o vară departe de mare (dar o să aflu în curând, nu-i așa?). Și acolo mă chinuiam cu 37-le și 38-ul, uneori chiar zile-ntregi cu 39 de grade dar dacă marea-i aproape parcă nici lupta nu-i așa de greu de dus. Îmi petreceam lunile – din mai până-n octombrie, pe o plajă, sub umbrelă. Nu-mi plăcea la nebunie – știu, sună ciudat pentru orice om normal, mi se zice! dar sunt convinsă că lunile ce urmează, aici, la Timișoara o să-mi placă și mai puțin.

Îmi doresc o primăvară continuă, m-aș mulțumi și cu o toamnă lungă, fie ea și ploioasă. Un loc unde să bată vântul și la 19 grade să sară toți în sandale. Probabil că nu ne-a ieșit figura cu UK pentru că există alte destinații mai aproape de sufletul meu.

Până atunci însă, serios, oameni buni, ce locuiți în orașe departe de mare, ce faceți/ facem vara?

 

 

0

Marșuri, pești și alte gânduri

După altă săptămână cu muci și tuse și stat acasă a venit și la noi primăvara. Începe să fie tot mai cald, toate-s verzi, copacii-n floare, am niște texte-n minte, poezii, ce mai! Mă întreba o prietena zilele trecute dacă atâta soare și căldură nu mi trezește dor de țara adoptivă și am realizat că nu. Nu mi-e dor chiar deloc. Îmi dau seama că ei au în plus doar marea. Tot ce era acolo e și aici. Toată nebunia și toți ciudații – un loc în care mi-era greu să mă simt acasă mă însoțește și în țară. Diferența că totuși aici am o bulă mare și faină și sunt înconjurată de oameni minunați iar acolo și cei pe care-i simțeam asemănători tot la ani lumină distanță erau. Acolo până și cei mai dezghețați sunt prinși în obiceiuri și tradiții de care-i greu să scapi, mai ales dacă așa ai crescut. Acolo până și cele mai dezghețate mă șocau cu tot felul de replici de parcă erau desprinse din manualele de istorie. Tot felul de superstiții care le țineau de cald și de obișnuință, fără să se întrebe de-și mai au sensul. Nu mă regaseam în nici un fel în modul lor de a vedea familia și ecuația căsniciei. Despre creșterea copiilor și cele mai ciudate sfaturi băbești auzite vreodată nici nu mai spun nimic. Mi se face pielea de găină doar amintindu-mi cât de prinși sunt în urmă cu mulți, prea mulți ani.

Dar ce, creați că ograda noastră e mai brează? Nici pe departe, doar că, am concluzionat că aici măcar ăia de par mai deșteptați la minte chiar sunt. Și-i trag pe toți aproape și-i vreau doar pe ei în jurul meu.

Am stat cu un ochi la știri la finalul acesta de săptămână – cu toate că am luat un teanc de cărți minunate de la bibliotecă și bine ar fi fost să-mi ascund privirea doar în ele! și iar m-au apucat nervii. Dacă-i un lucru ce mă scoate din minți, ce mă scotea din pepeni și-n Grecia, apăi acela era grija altora de grija mea. Mor încet și mă scufund de fiecare dată când cineva își bagă nasul în treaba altcuiva. Mă oftic până-n tavan când oamenii își dau cu părerea despre alegerile celor din jur, mă sufoc, nu alta când trebuie să asist la episoade în care alții vor să-mi bage pe gât credința lor și dacă toate ăstea-s asortate și cu pioșenie sau mândrii naționaliste, mă simt ca o oală sub presiune.

Da, aici mă refer la coaliția lu’ pește, marșurile pro viață, referendumul pentru definirea familiei (serios?!) și alte minuni ce se coc în minte unora care n-au altă treabă decât să stea cu nasul în fundul altora. După minunile auzite-n Grecia, aia cu temperatura luată rectal care duce la homosexualitate conduce detașat în top! aici m-au dat pe spate mai multe texte: acela cu trei copii – unul pentru mama, altul pentru tată, altul pentru biserică (serios?!), altul cu toate avorturile făcute de toate româncele până acum care-s cauza pentru care noi suntem în coada Europei, săraci, chinuiți, vai de capul nostru, serios în ordinea asta de idei mai că m-aș muta prin vreo țară mai la vest sau mai la nord unde nu doar că n-au grija altora dar o duc și foarte bine!

Mă obosesc toate prostiile ăstora. Încerc să mă detașez, serios, în lumea mea e fain, Ionuț a învățat despre big bang și despre religiile lumii – lui în continuare i se pare cel mai fain să mori și să te reîncarnezi, i-am spus și i-am repetat și o s-o tot facem – e mai mult decât ok să iubești pe cine vrei tu și să trăiești cu cine vrei tu, să ai sau să n-ai copii, toate acestea sunt alegeri pe care trebuie să le facă el, nimeni altcineva. Dar doar eu știu cât mă supăr tare că am fugit odată de asta și dau din nou peste ea, în altă formă, cu același rezultat. Acolo, în Grecia, e drept, religia e obligatorie-n școală și rugăciunea de dimineață de asemenea, asta însă nu-i împiedică pe mulți, prea mulți să întoarcă ochii de la corturile îngropate în zăpadă unde și-au petrecut iarna refugiații. Toți marșează cu crucea-n frunte, dar rar mi-a fost dat să mă ciocnesc de atâta bigotism și ipocrizie. Ca la noi.

Aici grija de ce-i în patul altuia e ridicată la rang înalt, îți asigură un loc în rai de arunci cu pietre în cei ce nu-s și nu vor să fie ca tine.

Dar hai să uit de chestii urâte, să mă pitesc în lumea mea cu romane frumoase, povești fără sfârșit, frunze verzi și flori roz. Primăvara-i aici.

 

0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

2

emoții (de zi liberă)

L-am luat aseară în brațe și ne-am cuibărit pe canapea. Cred că e cel mai moale copil din lume. S-a înghesuit sub mâna mea și mi-a pus în brațe trei cărți noi primite de la Moș. Am citit vreo jumătate de oră – din când în când îmi ridicam câte un colț de privire să-i surprind reacția. Mutrișoară dulce cu zâmbet larg. Apoi mi s-a urcat în brațe și și-a ascuns capul pe umăr, în adâncitura dintre umăr și cap. „Te miros”, șoptește el și-l strâng și mai tare.  Îl urc în pat, nu mă pot abține și-mi fac loc și pentru mine. Oare asta să fie ultima oară când mă lasă? „O să vreau să mă ții în brațe până când o să fiu bătrân ca buni!”, îmi șoptește el de parcă mi-ar putea citi gândurile. Zice una alta, când îmi lasă loc, spun și eu. Simt cum mă apucă nostalgiile, așa, ca la oră fixă: de fiecare dată când îl țin aproape. Îmi vin în minte frânturi, imagini ce-mi fac inima să crească de bucurie. Ionuț care stă concentrat peste un munte de piese de lego. Strânge din buze și nu-și mișcă privirea din loc. Doar mânuțele i se mișcă repede și exact. Ionuț care moflăie câte un bucată de prăjitură luată cu mâna, și-o înghesuie în gură în grabă de parcă s-ar teme să nu i-o fure careva. Ionuț care tropăie prin casă desculț și fuge și sare pe canapea, aruncă perne jos și chiuie și cântă și apoi mi se prăvălește în brațe doar ca să-și ia elan să o ia de la capăt. Ionuț care-și pregătește serios ghiozdanul de mers și dormit la buni. Piticul meu care de la o sută de ori de ia-mă-n brațe a ajuns la o dată pe pe zi și nu în fiecare. Ionuț care face baloane cu paiul în paharul de lapte, care se poate juca un ceas și mai bine cu buretele de vase plin de spumă dar care nu poate să umble pe stradă, e musai să alerge. Ionuț care bate cuie în lemne și uși. Care nu coboară din pat fără șosete dar se descalță ca să-și bage picioarele în noroi. Ionuț care strâmbă din nas când vede câte o farfurie murdară dar n-are nici o problemă să sape cu degetele în câmp.  Mă uit la poze din 2010 până azi și mă umflă râsul și plânsul și mi-e dor de piticul cu obraji rotunzi și vorbă peticită și mă bucur de băiețelul de azi care pare că le știe pe toate .

Hai că m-am emoționat. O pățesc în fiecare an, cam în jurul datei ăsteia. Vă dau și vouă?

blog6

blog8

blog10

blog5

blog7

blog11

xmas1.jpg

0

Sens opus

Unul dintre lucrurile care-mi plăceau la nebunie când eram în Grecia, era să aștept valiza de la mama. Plină cu te miri ce, muream de nerăbdare să ajung acasă și să o deschid. Cărți comandate de mine, batoane de ciocolată, Eugenii, câte un ou cu surprize pentru Ionuț, borcane de zacuscă sau pur si simplu ceva de acasă. Și văd că bucuriile mărunte se țin de mine.

Duminica asta ne așteptau acasă pachetele din sens opus. A înghesuit soacră-mea în două cutii de de-abia le-au urnit, coșurile mele care abia așteaptă să fie umplute, oregano și mușețel din grădină, biscuiți de casă și tot felul de alte nimicuri, dar Doamne, ce ne-am mai bucurat.  Mi-a trimis ceai de mentă – tot din grădină și caramele pentru Ionuț. Dulceață de portocale și smochine. Bulion, da, din acela făcut din roșii din grădina lor și tot felul de plante care mi-au umplut cămara de arome.

Ne întreabă ce mai vrem și eu mi-am dat seama că-s multe chestiile de care mi-e dor – știu, știu, am oftat și am bombanit vreme îndelungată iar acum, hop, sar cu dorul. Nu, nu-i din acela de m-ar duce înapoi, dar simt că mă vindec, și-ncet încet îmi vine gând cu drag de ei și vine și pofta de vacanță acolo, unde cândva o numeam acasă.

Dar până acolo-i cale lungă și simt că-i loc de multe cutii și valize …

 

0

Am aflat ce-mi lipsea, când i-am ajuns aproape

După o lună de Timișoara am realizat un lucru. Mie cel mai mult, în cei opt ani de viață-n Grecia, mi-au lipsit evenimentele. Nu, nu vorbesc despre nunți, botezuri și petreceri de ziua copiilor. Nu. Ci despre evenimente care dau viață unui oraș – concerte, festivaluri, chestii culturale, întâlniri ad hoc pe la câte o galerie, serile de filme, teatru și de lectură. Chalkida e un oraș mic, un fel de Lipova, Lugoj, hai Reșița. O sală de cinema cu câte două filme ce rulau câte o săptămână, câte o piesă de teatru obscură venită din Atena ba pentru cei mari, ba pentru copii, vreun concert sau eveniment ce se rătăcea și pe la noi. Ce-ți rămânea de făcut? Să te urci în mașină și să dai o fugă până-n capitală. Chestie pe care am făcut-o la început dar după o vreme, obișnuită fiind cu toate la o aruncătură de băț (deh, Viena sau Cluj sau Timișoara) m-am cam săturat de drumuri. Chestiile care-i țineau pe toți ocupați – mersul la cafea și la masă m-au ținut și pe mine. Tot o vreme. Tânjeam cu ochii-n monitor după toate ce se petreceau aici unde-s acum sau pe altundeva, pe unde fusesem și eu. Nu, chiar nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic și fără pic de viață. O fi frumos la mal de mare, o carte-i mereu o companie bună și-s sigură că o să vină și timpul când mi se va face dor de o pauză acolo, dar în clipa asta – și-n clipele ălea simțeam cum mă sufoc. Încă mă ia un val de căldură când îmi vine-n minte ce scriu eu aici. Și ce-i ciudat, pe vremea aia, habar nu aveam de ce. Am înțeles acum. Le am pe toate la o aruncătură de băț. Văd câte se petrec  și am de unde alege. Festival de teatru la care ajung în plimbare – și drept e, n-am timp de câte-aș vrea! Filme și concerte. Cafenele în care aș putea să mă uit și să nu mă dau dusă acasă. Tot felul de chestii mici și faine cu oameni dragi. Mi-era un dor nebun și nu știam de ce. Acum știu. Orașul mic și cu miros de mare nu-i pentru mine, nu acum, nu știu de-a fi vreodată. Mi-era dor de gălăgie, de afișe, de unde mergem azi și mâine și chiar de nu apuc să merg sau poate nu vreau – e frig și-i bine să te tolănești lângă sobă cu o carte-n mână, știu că de-mi trece vântul schimbării pe la ureche sar în cizme și dusă-s. Îmi lipseau toate și nu știam ce-i cu mine. De ce nu-s mulțumită de nimic, de ce caut ce nu-i, de ce-s cu supărarea-n minte și-i dau drumul pe gură? Așa de des? Așa de mult? Atâta frustrare și supărare. Acum știu. A trecut o lună de acasă și tare bine mi-e. Ne e.