0

Marșuri, pești și alte gânduri

După altă săptămână cu muci și tuse și stat acasă a venit și la noi primăvara. Începe să fie tot mai cald, toate-s verzi, copacii-n floare, am niște texte-n minte, poezii, ce mai! Mă întreba o prietena zilele trecute dacă atâta soare și căldură nu mi trezește dor de țara adoptivă și am realizat că nu. Nu mi-e dor chiar deloc. Îmi dau seama că ei au în plus doar marea. Tot ce era acolo e și aici. Toată nebunia și toți ciudații – un loc în care mi-era greu să mă simt acasă mă însoțește și în țară. Diferența că totuși aici am o bulă mare și faină și sunt înconjurată de oameni minunați iar acolo și cei pe care-i simțeam asemănători tot la ani lumină distanță erau. Acolo până și cei mai dezghețați sunt prinși în obiceiuri și tradiții de care-i greu să scapi, mai ales dacă așa ai crescut. Acolo până și cele mai dezghețate mă șocau cu tot felul de replici de parcă erau desprinse din manualele de istorie. Tot felul de superstiții care le țineau de cald și de obișnuință, fără să se întrebe de-și mai au sensul. Nu mă regaseam în nici un fel în modul lor de a vedea familia și ecuația căsniciei. Despre creșterea copiilor și cele mai ciudate sfaturi băbești auzite vreodată nici nu mai spun nimic. Mi se face pielea de găină doar amintindu-mi cât de prinși sunt în urmă cu mulți, prea mulți ani.

Dar ce, creați că ograda noastră e mai brează? Nici pe departe, doar că, am concluzionat că aici măcar ăia de par mai deșteptați la minte chiar sunt. Și-i trag pe toți aproape și-i vreau doar pe ei în jurul meu.

Am stat cu un ochi la știri la finalul acesta de săptămână – cu toate că am luat un teanc de cărți minunate de la bibliotecă și bine ar fi fost să-mi ascund privirea doar în ele! și iar m-au apucat nervii. Dacă-i un lucru ce mă scoate din minți, ce mă scotea din pepeni și-n Grecia, apăi acela era grija altora de grija mea. Mor încet și mă scufund de fiecare dată când cineva își bagă nasul în treaba altcuiva. Mă oftic până-n tavan când oamenii își dau cu părerea despre alegerile celor din jur, mă sufoc, nu alta când trebuie să asist la episoade în care alții vor să-mi bage pe gât credința lor și dacă toate ăstea-s asortate și cu pioșenie sau mândrii naționaliste, mă simt ca o oală sub presiune.

Da, aici mă refer la coaliția lu’ pește, marșurile pro viață, referendumul pentru definirea familiei (serios?!) și alte minuni ce se coc în minte unora care n-au altă treabă decât să stea cu nasul în fundul altora. După minunile auzite-n Grecia, aia cu temperatura luată rectal care duce la homosexualitate conduce detașat în top! aici m-au dat pe spate mai multe texte: acela cu trei copii – unul pentru mama, altul pentru tată, altul pentru biserică (serios?!), altul cu toate avorturile făcute de toate româncele până acum care-s cauza pentru care noi suntem în coada Europei, săraci, chinuiți, vai de capul nostru, serios în ordinea asta de idei mai că m-aș muta prin vreo țară mai la vest sau mai la nord unde nu doar că n-au grija altora dar o duc și foarte bine!

Mă obosesc toate prostiile ăstora. Încerc să mă detașez, serios, în lumea mea e fain, Ionuț a învățat despre big bang și despre religiile lumii – lui în continuare i se pare cel mai fain să mori și să te reîncarnezi, i-am spus și i-am repetat și o s-o tot facem – e mai mult decât ok să iubești pe cine vrei tu și să trăiești cu cine vrei tu, să ai sau să n-ai copii, toate acestea sunt alegeri pe care trebuie să le facă el, nimeni altcineva. Dar doar eu știu cât mă supăr tare că am fugit odată de asta și dau din nou peste ea, în altă formă, cu același rezultat. Acolo, în Grecia, e drept, religia e obligatorie-n școală și rugăciunea de dimineață de asemenea, asta însă nu-i împiedică pe mulți, prea mulți să întoarcă ochii de la corturile îngropate în zăpadă unde și-au petrecut iarna refugiații. Toți marșează cu crucea-n frunte, dar rar mi-a fost dat să mă ciocnesc de atâta bigotism și ipocrizie. Ca la noi.

Aici grija de ce-i în patul altuia e ridicată la rang înalt, îți asigură un loc în rai de arunci cu pietre în cei ce nu-s și nu vor să fie ca tine.

Dar hai să uit de chestii urâte, să mă pitesc în lumea mea cu romane frumoase, povești fără sfârșit, frunze verzi și flori roz. Primăvara-i aici.

 

0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

Citat
1

Azi a fost una din zilele acelea de care m-aș mai ține, dar n-ar fi nici rău dacă ar trece odată. A plouat și a fost ca o toamnă-n luna lui martie, nu mă plâng, credeam că-mi place, dar adevărul e că mi s-a făcut dor de iarbă verde, miros de primăvară și balerini fără ciorapi. Și una-i să trăiești mereu într-un loc gri, acolo, vrei nu vrei te adaptezi situației și alta să fim într-un loc unde teoretic sunt de toate – și soare și verde și iarnă și cizme de ploaie.

M-am trezit amețită și cu ochii umflați, nimic neobișnuit pentru o sâmbătă noaptea ca-n tinerețe, dar de data asta copilul m-a ținut alertă. I-a fost rău și a avut febră și doamne când se termină cu nebunia asta? Dialoguri în miez de noapte – „Ha ha, Ioane, așa o să fi și la petrecerea ta de 16 ani, cum ești în noaptea asta!” Pare-se că am chef de glume dar doar eu le pricep, el bietul mă privește de peste lighean. I-am pus unul lângă pat de teamă că nu ajungem la baie, nu-s mai nici sprintenă eu cum eram. „Mami, ce glume proaste-s ăstea?” întreabă el și eu mă hlizesc mai departe pentru că ăstea-s lucruri despre care eu știu, el încă nu. Adorm cu perna-n brațe și cu el lipit de spatele meu. Ultimul gând e că la final de săptămână trebuie să fie toată familia în formă – unul să revină, alți doi să n-o lipească și pățească.

Dimineața am petrecut-o printre piese de lego pe care le-am aranjat în cutii, pe culori și mărimi și forme. Ionuț mă privea  din pat de sus,  n-am putere să mă joc, dar nu le pune prea bine că oricum le stric de îndată ce nu mai sunt bolnav. Nu o zicea tare, dar știu ce am la casă. Îl las cu ta-su să-și poarte de grijă și o șterg la teatru. Era în plan să fim amândoi dar nu ne-a ieșit. Nu-i nimic, am luat deja bilete pentru următorul spectacol din aprilie – ceea ce vă recomand și vouă! Cartea Junglei, Teatrul German de Stat, Răzvan Mazilu, un cuvânt: m i n u n a t! Mi-aș dori să-mi înceapă toate duminicile cu atâta culoare.

Am continuat-o cu tort roz și lego-n vârf, așa praf a fost copilul că nici n-a avut chef de suflat în lumânare, nu-i nimic, a suflat anul trecut de atâtea ori de și-a făcut norma până la douăzeci de ani. Acum e deja seară, și-a mutat singur perna și pătura la mine-n pat, presimt că urmează altă noapte lungă. Și o săptămână cam tot așa. Bine să ne fie la toți!

 

2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

2

Povești adevărate

Cred că am fost mereu o silitoare. O fată cuminte care încerca să facă pace cu toată lumea, care-și făcea temele (și ceva în plus) care chiulea doar ca să vină acasă mai repede și care nu-și amintește să-i fi fost chemați părinții vreodată la școală pe motive de indisciplină sau doamne feri, alte minuni. Nu-i nimic, anii au trecut și mi-a venit rândul.

Ion e băiatul acela care face tâmpenii, vorbește urât și comentează la tot ce i se spune. Nu-l sperie nici amenințările – nu ieși afară! Bine, nu ies! nici ideea de pedeapsă nu-i provoacă frici (poate pentru că noi nu am folosit niciodată metoda asta) și când e furios, cum spune el, se dezlănțuie fără nici o problemă. Și credeți-mă, Ionuț furios e un fel de taur căruia îi fluturi în față o pătură roșie.

După o dimineață de conversații cu a lui învățătoare și o zi încheiată cu „Alexandra, hai să discutăm!”, venită de la profa de germană, nu mi-a mai rămas energie pentru nimic. Am încercat să ridic vocea dar mi-am dat seama că-i fără sens. Așa că m-am pus lângă el în pat și am început să compunem povești. Joc nou de-al nostru, născut în lipsă de alte soluții pentru că sincer, am ajuns la capăt de frânghie. Pentru că sper că dialogurile ăstea, în joacă, o să-mi arunce o umbră de lumină peste ce-i în mintea lui. Când îl face pe x prost, când îi dă lui y cu ghiozdanul în cap, când se isterizează din te miri ce și nimeni nu-l poate calma.

– Era odată un copil pe nume David. Mic și subțirel, cu o bluză roșie și o pereche de ochelari. Și David ăsta era supărat pentru că dintre toți colegii lui de la grădiniță era singurul care purta ochelari. Și uneori îl strângeau și tare și-ar fi dorit și el să vadă cum e lumea-n jur fără ochelarii ăia nesuferiți pe nas. Acum spui tu mai departe…

(Personaj principal, coleg de clasă, purtător de ochelari căruia Ionuț i-ar scoate ochii, nu alta!)

– Și cum mergea el așa pe drum, s-a împiedicat și a căzut în nas… continuă Ion. Și i-ai căzut ochelarii. Iar niște băieți au venit în fugă și i-au zdrobit ochelarii și au râs de el.

Pe moment mă blochez, dar nu mă las.

– Și ce să vezi? Pe când râdeau ei mai tare, hop, apare un super erou! Super eroul viteaz! Și ce face?

– Îi ia pe copiii ăia răi care au spart ochelarii și-i duce la director și de acolo la doctor să capete niște injecții PESTE TOT!

– Și apoi? Ce face super eroul?

– Ia ochelarii lui David și-i lipește! Și-i dă înapoi…

– Și apoi?! Apoi sunt prieteni?!

– Da de unde! Cum să fie prieten cu un super erou? Nu, sigur nu sunt prieteni, dar David îl cheamă în ajutor de fiecare dată când are nevoie. Și nu-i spune că-i bebeluș!

– Am înțeles. Și acum, hai încă o poveste și mergem la culcare. La o școală era un băiețel…

– Care nu avea nici un prieten și nu știa să spună nici te rog, nici mulțumesc, nici nu saluta! Și i-a spus unui coleg că e prost.

(Azi, la ora de germană Ionuț către alt copil)

– Aham, preiau eu discuția. Și copilul acela a început să plângă și să plângă și ce să vezi?

– S-a umplut clasa de apă de lacrimi!

– Și țipau toți, ajutor, ajutor! Cine ne salvează!?

– Nimeni! Și au murit toți.

– Hai, măi, Ioane, să le mai dăm o șansă. Să fie povestea mai lungă…

– Bine! S-a format un vârtej și i-a tras pe toți și  a apărut iar un super erou care a făcut o magie și ce să vezi? A înghețat apa! Și toți au alunecat pe gheață dar măcar nu erau morți!

– Și băiețelul acela care nu saluta și nu spunea mulțumesc?

– El era prins cu fudul în gheață.

Își închipuie scena și râde minute bune. Apoi îl tragem amândoi afară din apa înghețată, îl scoatem și cădem obosiți pe spate. Copilul merge la culcare cu zâmbetul pe buze și rămân mai confuză decât eram azi dimineață. Mi-e greu să fiu empatică, mi-e greu să-l înțeleg, să pricep ce stă în spatele pornirilor ăstora urîcioase (mă rog, le etichetez eu astfel, poate nu-s). Ionuțul meu cel sensibil care scoate din gură „căcat” și „prost” la tot pasul. Care umblă cu un scaun să-l pocnească pe nu știu ce alt coleg. Care comentează la orice vorbă. Ionuț care dă din picioare și care-mi spune că s-a săturat de mine și de nu-urile mele. O fi un fel de pre-adolescență? Am pus în listă toate și de toate: suntem aici de puține luni, i-am dat viața peste cap cu schimbările, i s-a făcut dor de prietenii lui, eu lucrez și nu mai suntem împreună așa cum eram, timp scurt, episoade multe. Am rămas fără idei. O mână de ajutor, cineva?

17015221_10154149153365927_801492965_o

P.S. Da, poza asta exprima clar atitudinea despre care vorbeam mai sus…

 

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?