1

Jurnal de vacanță (5)

Atârnăm ca niște legume-n soare toți trei. Mă rog, unii mai în soare ca alții. Redescoperim plajele pe care ne făceam veacul anii trecuți, vedem oameni – unii-s faini, alții nu prea, mă plimb pe străzi în sus și-n jos și mă minunez: Cum naiba am rezistat aici atâția ani?! Nu mai contează, a trecut.

Eu tot cu nasul în romanele mele polițiste, Ionuț încearcă să comprime în câteva zile tot ce făcea altă dată în câteva luni, crețul e cu mintea la magazinul lui ce va să fie în curând acasă.

Ieri am petrecut-o în hamac. Azi tot acolo. Cu Ionuț urcat pe mine, așa, ca pe vremuri (cu vreo 10 kile mai mult).

– Când sunt mare, o să lucrez cu LEGO. O să merg la facultate și apoi o să lucrez la LEGO. O să inventez chestii noi, să vezi, îmi explică el și-i așa de sigur de el și de convins că mă ia și pe mine valul.

– Ce fain. Unde o să studiezi?

– La Berlin. Cum unde?!

– Păi de ce-i așa de sigur că la Berlin?!

– Ce zici? Ai uitat deja?!

– Ce să uit?

– De Ada!

Mă pufnește râsul și mai că-s gata să cad din hamac. Și râd, râd, Doamne, cum râd.

– Care Ada?! Ada? Micuța!? Tu vorbești serios?!

– Foarte serios! Păi ea s-a jucat așa de frumos cu LEGO meu! Nici prin minte nu i-a trecut să-l strice! E iubita mea…

– Stai, stai, că ai mai zis asta, dar eu credeam că ai uitat!

– Păi cum să uit?! Tu ai uitat!

Hai să mă adun, îmi zic. Îl văd privindu-mă serios și devin și eu.

– Așadar, mergi la Berlin…

– Da. Trebuie anul ăsta să învăț foarte bine germană!

– Deja de anul ăsta?!

– Da, când ești mic înveți mai repede.

Nu mă pot abține și încep iar să râd. Mă liniștesc și o iau de la capăt.

– Și cu Ada ce e?! Adică serios?! Chiar așa mult îți place de ea?!

– Da, foarte mult. E mică și așa… draguță! Și nu mi-a stricat LEGO-urile!

– Ioane, are 2 ani, nu e prea mică?!

– E perfectă!

Ok. Adevărul e că-i mică și drăguță și cuscra-i tot cu capul în cărți – printre altele tot faine! ceea ce e chiar din filmul meu.

– Ioane, dar tu realizezi că ea e la Berlin și tu nu. Și ochii care nu se văd se uită!

– Nu. Pentru că o să mai mergem la Berlin. Și până mergem, eu o fac așa cum făcea tata cu tine când te-a cunoscut. Ca să nu-l uiți!

– Ce?

– O să-i trimit cântece!

Azi l-am trimis pe primul. Urmează și altele. Nici măcar în vacanță n-am timp să mă plictisesc!

 

0

Jurnal de vacanță (4)

Am amânat plecarea cu cortul – pentru că în Grecia oricum nimic nu funcționează după programări și planificări, ne adaptăm din mers și era păcat să fi stricat chiar noi obiceiurile. Ne-au trecut zilele ușor și aici, am mai văzut un prieten, doi, am lenevit în hamac – cu Ion agățat de picioarele mele, am citit, am dormit, am mâncat cât pentru toate zilele de la Timișoara când visam la minuni de gusturi și arome.

Ieri ne-a vizitat o mătușă sau ce-o fi fost care a început-o cu dreptul cu Ion. „Unde-ți place mai mult aici sau acolo?” Asta intră clar în categoria întrebărilor tâmpite gen pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? S-a dat Ion codit, să spun, ce să spun, eu l-am lăsat să-și găsească singur vorbele. Nu a vrut să răspundă așa că doamna învățătoare (alt mare pedagog de pe tarlaua ăstora!) a început să-l împingă cu degetul. „Ia spune-mi, unde-i mai frumos? E mai frumos aici? Sau acolo unde ești acum e mai frumos? Ești mai fericit acolo? Sau acum te bucuri că ești aici?” Ion o atinge înapoi cu degetul și-i zâmbește: „Timișoara e un oraș mare, ăsta e un oraș mic, aici am mare, acolo am piste pentru biciclete. Îmi place peste tot. Și la Berlin îmi place!” Femeia tace, pe mine mă pufnește râsul.

Am stat de dimineață să strângem cărțile lui de când era mic să le facem pachet să le dăm unui verișor de aici, mare cititor. Inițial voia să-i dea vreo trei dar condiționat: să le aducă înapoi când termină ca să le punem la păstrare pentru copiii lui (ai lui Ionuț adică!) Până seara când a venit copilul să-și ia cărțile Ion a mai pus un teanc peste și a găsit și un sac cu jucării. Le-a dat pe toate fără să-i fi spus nimeni nimic. Dacă mai aud legende urbane cu copii singuri la părinți care-s niște monștri egoiști ce nu știu să împartă o să urlu fără oprire.

Ionuț a deschis muzeu cu lucrările lui la bunică-sa în curte. Instalații – nu video pentru că nu avem aparate! A dat titluri, a pus etichete – în greacă, pentru că aici toată lumea vorbește greacă! a pregătit bilete. 2 euro intrarea, plătești o dată, poți vizita muzeul până peste două săptămâni când expoziția se va muta la Giarmata să o vadă și alții. A făcut o listă cu șase reguli de comportament la muzeul, primele trei sunt diverse variații ale lui NU PUNE MÂNA!

20821577_10154663313840927_1592642127_o

(Lucrarea „ΣΠΙΤΙ” / Casă SAU Acasă, poate fi atinsă dar CU GRIJĂ. Costă 10 mii de euro și cumpărătorul e rugat să o lase la muzeu ca să o vadă și alții.)

Apoi a dat peste niște semne ciudate, sculptate-n piatră și a început să caute extratereștrii.

Seara-n pat, se strânge lângă mine.

– Am un prieten nou, extraterestru. Are antene luminoase și suntem conectați și pe facebook.

Eu nu zic nimic, ascult. Cum s-au întâlnit ei în spațiu, cum s-au ajutat unul pe altul, cum se caută în continuare.

– Tu crezi în extratereștrii? mă întreabă el.

– Mi-e greu să cred că suntem singuri în universul ăsta așa de mare…

– Eu chiar cred că există. Și că-s buni. Prietenul meu e bun.

– Am înțeles, cred că de fapt tu ești personajul principal din cartea lui Jeffers, aia cu băiețelul și extraterestrul!

Se luminează la față. Se ridică de pe pernă și-i tot numai un zâmbet!

– Da, să știi că așa e!

– Oare cum o fi scris Jeffers cartea aia fără să te cunoască?!

– Tu-ți dai seama?! Și el chiar credea că acel copil nu există, că e doar din capul lui! Și când colo… SUNT EU!

Adoarme liniștit cu zâmbet în colțul gurii și gând că-i personaj de carte. E chiar mai mult de atât.

Vacanța merge mai departe. Încă două săptămâni pline. Încet, încet începe să-mi placă.

 

 

 

0

Jurnal de vacanță (3)

Altă zi cu grade multe – deja nici nu le mai număr, le sufăr în tăcere. Nu-mi place vara, nu mi-a plăcut niciodată și nici prietene nu o să fim. Văd că mă încăpățânez să încep poveștile cu vremea – cine m-a pus să vin în Grecia? o să spuneți voi și pe bună dreptate.

Ieri l-am vizitat pe pediatrul lui Ionuț, au ajuns până aici poveștile despre nevaccinații din România și ce să vezi, începe să fie și aici la modă subiectul. M-a întrebat dacă ne-a luat deja bunica la întrebări legate de kilogramele (puține) ale lui Ionuț și mutra mea pleoștită i-a dat răspunsul. Dacă un copil nu primește biscuiți și gustări dulci între mese, o să mănânce mâncare. Nu-i nevoie să aibă mereu ceva în burtică. Nu-l forța, nu te tocmi cu hai încă o lingură când el spune stop, nu pune sub semnul întrebării capacitatea lui de a-și cunoaște stomacul și pofta. Chestii de bun simț. M-a înveselit întâlnirea, hai că n-au fost toate negre cât am stat aici.

Am dat apoi peste altele – povești cu patruzeceală, o familie cu trei frați fiecare cu câte un copil, toți purtând același nume – al bunicului, bate vântul, e curent, transpirăm, copii stați cuminți, nu mișcați, nu respirați – o fi la fel și pe la noi, aud povești dar în bula mea ăstea-s doar legende urbane.

Seara m-am întâlnit cu o prietenă, îmi povestea despre câți litri de clor și câte suluri de hârtie igienică a trebuit să ducă la școală în anul care tocmai a trecut. Da, în Grecia. Despre cum doamna de serviciu a spus că ea nu apucă să facă peste tot curățenie  și dacă face ar fi bine ca ăștia micii să nu pășească în toaletă să nu o murdărească din nou. Adică să se țină până acasă. Și mi-am amintit și eu de putoarea de la toaleta din liceul de frunte din Timișoara, cu aceleași probleme și necazuri mărunte care n-ar trebui să fie motiv de discuție în două țări europene și-mi dau seama că suntem mai mult balcanici decât europeni. Și că asta n-o să treacă nici cu una nici cu două ci mai sunt multe generații în față până să îmbrățișăm civilizația.

În rest, toate-s cam la fel. Lume multă afară, noaptea-i plin de copii pe străzi, gălăgie, criza nu-i. Nu, nu mi-a fost dor.

 

0

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

0

Niciodată fără!

M-am trezit înaintea tuturor. Am băut o cafea cu mult lapte, am stat în liniște și am terminat o carte (doamne, bine mai scrie femeia asta!). Iubesc duminica- mai ales când e prelungită cu încă o zi liberă. S-a trezit și Ionuț, ne-am făcut poze, nespălați și nemachiați, am râs bine, am mai băut o cafea și apoi i-am propus să-mi fie de ajutor la supermarket. „Să nu cumperi ce nu e pe listă?” mă întreabă el și-mi dau seama că știe el ce știe. Traversăm orașul – duminica dimineața e singurul moment în care-mi place să umblu cu mașina! cumpărăm ce-i de cumpărat, pornim înapoi. El spune una, eu răspund, facem planuri pentru restul zilei. Vrea să meargă cu buni la sat, eu vreau să termin povestea cu 1 (oh, da, pregătesc una faină de tot!), tati merge cu ale lui, mâine-s liberă ce bucurie, mergem la cinema, opresc la semafor și ZBANG. Simt cum sar din scaun. Timp de o secundă, două, trei nu pricep ce s-a întâmplat. Nu am scos din viteză, ăsta-i primul gând. E automată, vine gândul doi.

– Mami, ce-a fost asta? Ne-a ciocnit cineva?

Ies din mașină, mă asigur că-i bine, iese și ăla din spate.

– Mă scuzați, v-am lovit, nu am văzut că-i roșu. Credeam că mergeți la dreapta.

Încerc să mă dezmeticesc. Mașina pare că-i în regulă. Mă urc la loc, plec buimacă. Opresc în prima parcare, oprește și omul. Îl mai verific o dată pe Ionuț – „Mami, m-a ținut centura, altfel cred că săream la tine-n brațe!”, glumește el și eu simt că mă sufoc.

Suntem bine. Suntem bine pentru că amândoi aveam centură – eu pe scaunul meu, el în scaunul lui. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca Ionuț să zboare printre scaune dacă nu era legat și de stătea în mijloc.  Nu era nevoie de mai mult ca să dea cu capul de scaunul din față. dacă nu era în scaunu lui, cu centură. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca un copil aflat în brațele cuiva să se rănească.

Acum recunosc. E greu să crezi că ți se poate întâmpla chiar ție. Mai ales că am mai plecat și eu de-acasă, cu taxi, cu Ionuț în brațe. Am mers și de acasă până la colț fără scaun – pentru că deh, e până la colț, conduc atent. Am fost cu prieteni pe motiv de lene – haideți că vă ducem noi, îl ții în brațe!  Azi am înțeles că nu contează cât de atent conduc eu. Nu contează că-i un metru, sau doi sau zece. Nici că-i gol orașul. Nu contează nici dacă n-ai mai pățit așa ceva, nici dacă nimeni din jur n-a mai pățit. De fapt, nu contează nici dacă stai în mașină, pe loc.

Puneți copiii în scaune speciale pentru vârsta lor. Legați centurile. Nu-i de glumă.

 

2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

0

Ionuțstrângetot

Dacă  la noi în familie s-ar organiza un concurs pentru titlul „risipitorii familiei”, cei care n-au grijă de nimic eu și crețul am împărți un podium. Parcă ne luăm la întrecere – care-i mai nepăsător dintre noi când vine vorba de obiecte. Eu am avut o perioadă în care am adunat pe lângă mine te miri ce. Etichete, ecusoane, afișe, reviste, capace, vederi, o groază de nimicuri – toate înghesuite într-un dulap de la mama de acasă. Mă roagă cel puțin o dată pe săptămână să merg să le arunc și chiar o s-o fac. Am sărit în cealaltă extremă. K. a trecut și el prin episoade din ăstea. Mama-sa însă le ține cu sfințenie. Cine știe când ne vor trebui?

La polul opus, de s-ar acorda un premiu pentru strângătorul familiei, cel care urăște risipa, ei bine, titlul ăsta ar merge fără drept de apel la Ionuț. De când era mic ținea la lucrurile lui. Să nu se strice și de se strică, ei bine, nu-l aruncăm. Poate, cândva, putem să îl folosim la altceva. Am mai avut elan de strâns, aruncat, organizat dar mi-a cam blocat orice tentativă cu expresia, între timp devenită favorită: Ăsta e pentru păstrat!

Acum una-s jucăriile (de care se desparte relativ ușor atâta timp cât nu e vorba de a le ARUNCA LA GUNOI) și alta-s obiectele cu care chiar nu ai ce face. Sau cel puțin eu una nu le văd sensul și rostul. Lingurița de plastic de la paharul de înghețată. Am spălat câteva sute (din fericire le-am lăsat în Grecia). Tacâmuri de plastic (chiar de-s folosite, nu le aruncăm, cine știe când ne trebuie și ce să vezi, NU O SĂ AVEM, mami, NU O SĂ AVEM. Așa că le spălăm și le avem!) Reviste vechi, doamne ferește să le vadă în preajma tomberonului. Mii de desene  care au născut dialoguri absurde: Păi ai spus că-s nereușite! Sunt cele mai urâte dar NU CONTEAZĂ, sunt ale mele! Despre haine rupte, șosete, vai de noi, pantofi stricați. Le ia pe fiecare-n mână, ca pe niște iubiri vechi.

–  Hai mai bine să le păstrăm!

– Dar au găuri în ele!

– Nu contează! Le ducem la reparat.

– Dă-le-ncolo de cârpe!

– Nu-s cârpe, au fost ale mele.

Cum ziceam, de e să dăm, e primul în linie. A pregătit alături de mine saci întregi de haine și lucruri pentru refugiați. A ales jucării pe care nu le-a mai vrut. Dă cu împrumut cărți, jucării dar vai de noi de îndrăznesc să propun ca destinație finală gunoiul. Ia cu împrumut jucării – porniseră un joc de-a împrumutatul cu prietenii lui, aducea acasă câte o jucărie, la schimb cu una de-a lui, dar n-o scotea din geantă. Sau o scotea doar ca să se uite la ea. Să nu o strice. Vă zic, e absolut opusul meu (sor-mea știe cel mai bine mai ales că tot ce era al ei era și al meu dar ce era al meu, ei bine, era doar al meu).

– Dar pentru ce să ținem atâtea chestii?! Ce să facem cu ele?!

– Poate putem face și alte lucruri cu ele! Câte poți inventa! Îți amintești cârligul de la Berlin? Și capacul de bere? Chiar unde sunt?!

Îmi amintesc, cum aș putea uita. A găsit în singurul magazin cu haine în care am intrat, un cârlig de metal de la un umeraș. Nici de găsea un portofel cu bani nu cred că s-ar fi bucurat mai tare. L-a plimbat cu el prin tot magazinul și la casă m-a pus să o întreb pe doamna de acolo dacă-l poate lua ca nu carecumva să sune alarma. L-a luat. S-a jucat cu el în cele patru zile acolo și am sperat că va uita de el înainte de a reveni acasă. Nu de alta, dar nu aș fi vrut să văd fața celor de la check când dădeau de cârligul lui Ion. Capacul de bere a fost cules de pe drum. Pe când să spun să nu pună mâna, capacul se odihnea în palma lui. „Mami, ăsta e cel mai frumos capac din univers. Un capac fără sticlă!” Poezie.

Nu aruncăm plase. Nu aruncăm pungi, Ar strânge și sticle de plastic –  uneori chiar o face, cartoane de lapte, cutii de iaurt. Cutii de cremă, budincă. Ambalaje goale.  Face din ele garaje, căsuțe, cutii de comori, el știe! Etichete – vai de mine de rup etichetele de pe hainele noi și le arunc. Le ținem, pe toate. A avut câteva luni bune în care a strâns în borcan resturile de creion. Da, ascuțeam creioane și ținea resturile. Dacă decupam, nu aveam voie să arunc nimic. Nici o fâșie de hârtie colorată nu dispărea de sub ochii lui – le lua, una câte una, oricât de mici erau și le lipea pe o hârtie mai mare. Neaparat să fie refolosite. Utilizate. Abțibilduri. Știți cum abțibildurile lasă în urmă o margine? Ei bine și aia-i lipită pe undeva. Eu mai las de la mine și arunc discret chestii – e bine că are de unde colecta cartoane noi și uită repede de cele vechi. Altfel am sta pe o movilă de reciclate.

– E păcat să arunci, unii n-au deloc.

Mă simt flatată că mă citează și ascund în buzunar câte un ghem de hârtie mototolită. Discret, să nu audă. Că altfel ajunge la colecție.

La voi în familie care-i cu din ăstea?