0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

0

Gânduri și-o lansare

După ora opt – ceas de seară, încerc să mă țin departe de Facebook. Mi-e plină mintea de teorii și conspirații și am impresia că nesimțirea e mai mare ca oricând (sau așa o fi fost mereu dar n-am observat?) și nu, nu doar în ograda noastră. E drept, la noi e mai groasă și-s mai multe și toate-s cam adunate, stau să explodeze cumva dar parcă mă lasă puterile și adevărul e că-s sătulă de nopți nedormite și gânduri de luat lumea-n cap. Unde să mă mai pornesc mai ales acum? În sfârșit am o bulă faină de tot, cu oameni unul și unul, nu-i nici prea frig, nici prea cald, lucrez ce-mi place, dau peste personaje ce-și scriu singure povestea după doar o întâlnire, pline de inspirație-s toate și încă n-am poftă s-o iau din loc. Ionuț mă testează, cică dacă plecăm de la Timișoara, n-ar fi mai bine să ne mutăm pe altă planetă că oricum aici sunt șanse ca soarele să explodeze cândva și să ardă tot în cale. Îl întreb unde a auzit povești din ăstea, se hlizește și-mi spune că doar sunt povești de toți știute dar adevărul e că le-a văzut pe internet, cândva, demult, când îl scăpasem liber pe youtube. Și apoi îl simt că-i revoltat când aude că vreau să merg din nou la proteste, nu, nu s-au terminat, măi mami, dar hoții ăștia sunt deja ca niște super eroi cu niște super puteri și noi trebuie să facem ceva, să prindem puteri și mai puteri ca altfel nu-i chip să scăpăm de ei! Tu-ți dai seama că-i urmăriți deja de două săptămâni și tot nu i-ați prins? Vă fac eu o armă cu laser, să vezi, o să funcționeze. Îi îmbrățisez entuziasmul și punem la cale campanii de atac, apoi ne prăvălim pe canapea și revenim la ale lui – câte lego trebuie să mai cumpărăm până avem tot ce-i în catalog?

Mă țin departe de știri și-n timpul zilei, mi-au mâncat prea multe zile din săptămânile trecute, mă simt așa de obosită și mi-e parcă tot mai greu să discern între ce-i grav și ce pare a fi grav pentru că ne spun alții că e.

Dar nu mă pot abține și mai trag cu ochiul și mă trezesc cu câte un zâmbet pe toată fața – când ridic ochii din telefon, în tramvai și văd câte o banderolă albă cu #rezist care face cu ochiul banderolei mele albe cu #rezist. Parcă suntem mai împreună decât eram și parcă totuși oamenii sunt faini. Și care nu-s și care insistă să stea strâmbi și încordați, ei bine, treaba lor.

Am pornit să scriu despre lansarea Fabulafia de sâmbăta asta și realizez că tot despre ce mi-a mâncat zilele trecute am ajuns să spun. Dar nu-i nimic, că nu-s singură. Sâmbăta asta lansăm super revista și la Timișoara, unde altundeva decât La Două Bufnițe – că v-am mai povestit eu despre el. Și-s fericită că s-au aliniat toate așa cum visam eu – și revista cea dragă (da, am o poveste și în numărul acesta!) și oamenii faini care vor fi prezenți și librăria care-i ca un fel de casa cărților (unde am vrea toți să ne mutăm!). Cine-i prin oraș și are și copii la el, sâmbătă, 18 februarie, de la ora 17.00, să facă bine să vină. Și ca să fie și mai clare lucrurile, avem și eveniment, pe Facebook, unde altundeva? Îl găsiți aici – de luat aminte și mai ales, dat mai departe!

3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

0

de la 1 la 36

36 de ani și probabil 36 de petreceri de ziua mea. Nu-s sigură. Amintirile de la primele sunt cam neclare. Am poze și-i evident că au fost evenimente serioase cu adunare de familie, tort, lumânări. Mai am sclipiri și-mi sar gândurile-n față și revăd momente dar nu le pot delimita – s-au petrecut în realitate, le-am visat? Într-unul din acestea port un halat portocaliu cu dantelă și am și breton. Mă trezește tata din somn și casa-i plină de oameni care mă privesc fericiți. Mai e și ziua mea când port o rochie primită de la o prietenă. Ei nu-i mai era bună, dar țipă că o vrea înapoi. Avem doi, trei ani. Tortul de pe masă e cu trandafiri și frișcă, îl văd printre lacrimi, eu trag de rochie dintr-o parte, ea trage din cealaltă. Anii curg și multe-s tot mai neclare. Nu-mi amintesc nimic până la petrecerea de la 15 – sau să fi fost 16 ani? Când am făcut un chef acasă, ne-am strâns în sufragerie – colegi de liceu, dans (cu lumina aprinsă, cum altfel?), salată de beuf, vinete și suc. Cuminți. Muzică de pe casete, chițăieli pe la colțuri. Lista invitaților făcută sub presiune – cheamă-l și pe X că-l place Y, oare vine Z dacă-l chemăm? Cine-l știe pe tipul ăla din a XIIa să-l invite și pe el? Realizez acum că eu îi cunoșteam pe cei prezenți doar din vedere, de pe coridoarele școlii. Mai am pe undeva listele cu nume și-s sigură că și o casetă video stă prin vreun dulap. Pufnesc în râs doar gândindu-mă la ea. Sar peste câțiva ani – sunt toți în ceață, cu siguranță există poze sau filme, amintiri însă nici măcar una. Primul an de facultate, adunare în apartamentul de la parter. Colegi de la facultate, printre ei am strecurat și un băiat de prin vecini, unul ce-mi plăcea mie, blond și p-afară și pe dinăuntru. Era plin de figuri, de fapt era o figură în sine. Și plin de sine. Îmi vin în minte Sting și Counting Crows – și plâns din ăla-n hohote, că eu îl vreau și el pe mine nu. Un an mai târziu, altă petrecere, alți colegi, altă facultate. La buna în apartament, la Cluj, mare adunare cu viitori avocați . Băiatul care mă iubea atunci a decis chiar de ziua mea că nu mă mai și tot ce-mi amintesc e ușurarea pe care am simțit-o. Și frigul de pe Cetățuie, unde am plecat să ne continuăm petrecerea după ce buna a dat stingerea. Apoi îmi vin în minte doi ani, două aniversări în episodul Viena care sunt memorabile amândouă. Cu muzică faină, oameni dragi, locuri pe gustul meu. Oftând după un blond insipid. Unghii roși și mărgele și breton – Chelsea, barul de sub metroul cu numărul 6. Dimineața la șapte cu Muse în difuzoare și o sârboaică, femeie de serviciu care se chinuia să ne explice într-o germană vai de ea că se închide barul și trebuie să plecam acasă.

La 27 am pornit petrecerea la Timișoara și am încheiat-o-n Grecia. Venise crețul după mine și dusă am fost. Au urmat ani frumoși, fără nici o aniversare ratată. Petrecere surpriză în primul an, încă una în al doilea, preferata mea, 30-ul de la Edinburgh. Și aia a fost și ultima jucată în nocturnă. Privesc în oglinda retrovizoare: 6 ani cu tort cu lego și copii printre picioarele noastre. Apoi, aseară. Cerc închis, înapoi la Timișoara. Cu cei mai dragi dintre cei dragi. Cireașa de pe tortul meu cu rodie și căpșuni. Muzică bună, mâncare destulă și ceva de băut pe lângă. Povești, oră de înjurat în limba română, râsete care s-au auzit până spre dimineață, amintiri și de nu s-ar mai termina. Nu trebuie să se termine, nu-i așa? O dată pe lună, până ne plictisim. Am promis.

2

36 (fără un ceas)

Mâine-i ziua mea și în ultimele ore am încercat să-mi amintesc de am întâmpinat-o vreodată fără bucurie și fără gură până la urechi. Mă îndoiesc. Îmi place la nebunie. În ultimii ani mă trezesc cu noaptea-n cap, să nu cumva să pierd vreun ceas din ea. Încep ziua cu un ceai și mesaje și telefoane și pupături și surprize. Trag linii de final de an – cu ce mă simt mai bogată, ce mă bucură mai tare, îmi aștern planuri și proiecte și mă apuc mai cu poftă de ele.

Ultimele „ziua mea”, de opt ani încoace, le-am petrecut în Grecia. Opt aniversări din care șase cu Ionuț ajutor la suflat în lumânări. Și acolo am fost înconjurată de oameni pe care-i plăceam și-i voiam aproape – că așa mi-e felul, să-mi găsesc din ăștia peste tot. Îmi era însă dor, dor nebun de o ziua mea la Timișoara. Cu prietenii mei, noi,  că mulți dintre cei vechi – sunt la Cluj sau mai departe sau te miri pe unde. Cu oameni pe care-i vreau alături în fiecare zi, nu doar de ziua mea (pe care am în plan oricum de multă vreme să o țin o dată pe lună, că prea-mi place și-mi cade bine!)

Închei un 35, trec în 36 și tocmai realizez că-s cu o jumătate de picior mai aproape de 40. Și că-n fiecare an e tot mai fain și mie mi-e tot mai bine. Ceea ce vă doresc și vouă!

1

(re)Organizare

N-am mai dat pe aici, prinsă fiind, de bună voie, într-un cerc: casă, job, Ionuț și crețul, casă, job, Ionuț și crețul. Mă simțeam – și încă n-am scăpat de asta – ca un șoricel din acela care aleargă-n viteză pe o roată și nu-i dă de capăt. Toate-s la fel și la fel sunt toate. Încep ziua cu un ceai negru, merg mai departe cu unul verde, proiecte, mesaje, trei limbi și nu-s destule, oameni noi, fețe noi, gânduri noi, ajung acasă ca să fugim la germană sau ne jucăm cu lego, citim povestea cu Nikolas o dată, de două ori, de zece ori, haine la spălat, tragem o fugă-n parc, îmbrățișări pe fugă, ce-i asta? unul dintre cele nici nu mai știu câte proiecte îmi sare-n față când pornesc laptopul, îl fac mic de tot, ce mâncăm mâine?, trebuie să mergem la cumpărături, aspirator, strânge casa, fugi, aleargă, caută-ți un loc gol din minte unde poți să stai să respiri puțin. Și-mi dau seama că iar e seară, rutina-i rutină, cină, baie, citim altă poveste de noapte bună – azi eu, mâine ta-su, poimâine iarăși eu. Copilul adoarme, ta-su moțăie lângă mine, mă așez pe canapea, cu pătura peste picioare, cana de ceai e nelipsită, viața mea e pe Pinterest și Instagram și mă pufnește râsul pentru că nu-s în stare să mă decuplez. Arunc telefonul, pun mâna pe o carte din teancul de lângă pat dar cad lată după câteva minute. Și a doua zi o iau de la capăt.Și aș fi dus-o așa, ca un roboțel, cu privire-n jos și hai, repede, trebuie să mergem! în  gând și-n exprimare – învăț din mers ce se întâmplă, mă dor degetele de la rulajul fin, pe telefon și-s convinsă că aș fi dus-o încă mult și bine tot așa, în ritm, fără nici un țel precis.

Dar bine că mi-a atras atenția crețul că parcă-i plictisitoare viața așa și mi-am amintit de zilele în care mă plângeam eu de monotonie în timp ce el se chinuia să țină pasul cu toate ce-mi treceau prin cap și care erau musai să fie făcute. Așa că m-am așezat în tihnă, cu agenda pe genunchi și am dat programul în fugă pe unul cu sens: piese de teatru, opereta la care vreau s-o duc pe mama cadou de ziua ei, să-mi văd prietenii, să ieșim la cină-n doi, să mai descoperim câte un colțișor din orașul ăsta și musa-i să fie cu muzică bună. M-a umflat râsul când mi-am amintit cum anul trecut pe vremea asta visam cu ochii deschiși la evenimente și spectacole și bombăneam și-mi era ciudă că-s acolo și nu-s aici. Ei bine acum sunt și cam degeaba – ați zice – și așa am zis și eu până mi-am dat seama că e nevoie doar de puțină organizare.

O să mă trezesc mai devreme și nu, nu o să-mi mai beau ceaiul cu telefonul în mână și nici cu mesajele ratate, în minte. O să mă mă bucur de liniștea din casă și o să-mi pregătesc masa de prânz la pachet, o să-l trezesc pe Ion fără grabă, cu îmbrățișări și hai să vedem ce vise de azi noapte pot prinde viață din piese de lego. O să mergem la școală prin parc, fără să-l trag de mână. O să-mi beau ceaiul la birou, cu ochii pe geam. O să deschid facebook-ul doar când e musai să postez vești de dat mai departe despre evenimente și alte lucruri faine pe care le facem. Apoi o să merg acasă și o să mă bucur de lenevit pe canapea cu Ionuț și ta-su, între o plimbare-n parc și o nouă construcție. O să șterg mai puțin praful și hainele o să ajungă în mașina de spălat fără grabă. Vreau la teatru și la concerte și vreau să mă bucur de prietenii cărora le duceam dorul. În liniște și-n ritm în care apuc să-mi cadă bine. Și seara s-o petrec cu poveștile ce mă așteaptă să le scriu și cu poveștile scrise de alții.

Voi aveți vreun secret? Cum la faceți pe toate și apucați să vă și bucurați de ele?

0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?