0

#FAPT (mesaj pentru timișoreni)

Sunt băgată-n priză. Agitată, plină de energie, mă mișc în toate părțile, nu am stare, nu am somn. Am început săptămâna cu capsa pusă – am înjurat țara asta cum n-am mai făcut-o demult. Am dat cu capul de pereți, am urlat până n-am mai avut voce. De ce-s blestemată cu o relație din asta de iubire cu năbădăi? Te urăsc de mor dar nu pot fără tine? Sau, cel puțin deocamdată nu vreau fără tine? Înjur încă o dată, te bag și te scot – mai trăiesc un episod iar bag, iar scot, apoi pufnesc în râs. Și o țin așa de miercuri încoace. Apoi începe #FAPT și uit de toate. #FAPT e Festivalul de Arte Performative Timișoara, primul eveniment mai complex la care am lucrat (anul trecut) după cei opt ani de stat cu burta la soare. Anul ăsta, ediția cu numărul trei. Și ce s-a vrut a fi două zile, trei spectacole s-a transformat în patru zile și vreo cinci. Plus două workshop-uri ce se cer prezentate. Doi oameni la butoane, trei în pupitrul de sus și al patrulea și mai sus (și departe). Distracție la maxim, motoare turate. A început bine, a continuat și mai bine și azi merge mai departe. Am uitat de nervi, de supărări, și-s mai convinsă ca niciodată că  asta-i exact ceea ce-mi place să fac.

Astăzi nebunie – de la prânz până la noapte. La 6 e loc de un performance absolut fantastic – un regizor, catalan (a subliniat-o!) cu o idee genială. Un performance în care spectatorii sunt actori – fără cuvinte. Este o experiență ce trebuie trăită. Și colac peste pupăză, care erau șansele ca în zilele cu nebunia din Spania noi să ne desfășurăm la festival cu catalani? Așa să fie parada completă!

Tot azi, de la 8, oh, de la 8 e spectacolul de dans pe care eu îl aștept de la primul schimb de mesaje cu ei. O nebunie care s-a plimbat ca un urs beat timp de câteva săptămâni, o amețeală care era pe cale să nu se mai întâmple. Lipseau niște lumini, au apărut luminile, nu-s ălea bune, ba sunt, dar de fapt, nu-s. Luni încă nu știam de-s sau ba, marți ne gândeam că s-ar putea să nu se mai întâmple, miercuri dimineața eram încă între paranteze. Am numărat, am respirat. Mac și wash, ba 400, ba 520, ba 700. Le avem, nu le avem. Cine dracu le are? Pauză. Diseară e spectacolul. Și eu o să mă uit la luminile ălea ca la un dumnezeu. Ceea ce vă recomand și vouă! La ora 20, la Teatrul Maghiar de Stat Timișoara, THIS IS CONCRETE. Ne vedem, da?

 

Anunțuri
0

Culinare (ca la Cluj)

Pe vremea când buna de la Cluj mai era, casa ei mirosea a mâncare bună. A cea mai bună mâncare. Mergeam acolo destul de des, câte un weekend scurt, de sâmbăta dimineața până duminică, numai bine să fie așteptarea până la vacanțe mai ușoară. O sunam când eram la Negreni sau la Huedin – Ce ai făcut bun? Și se codea mereu și ne spunea că n-a făcut mare lucru, dar știam că acasă ne aștepta un festin cu ce ne plăcea nouă mai mult. Fasole bătută și varză murată, din butoiul de pe balcon, cârnați și cartofi răntăliți, sigur avea și o crăticioară cu niște pulpe de pui, ei, dacă tot le-avut prin congelator… . Apoi erau chiftele, cele mai bune chiftele din lume, gogoși sau plăcintă cu varză, cu brânză, cu magiun de prune. Uneori câte o ruladă cu marmeladă de piersici sau cornulețe cu gem. Mi se strânge și acum sufletul când îmi amintesc de bufetul ei din bucătărie, mobilă veche cum nu se mai face, oh, bufet, loc magic cu uși ce se deschideau spre tot felul de minuni culinare. Nu știu de ale ei mâncăruri erau mai bune sau mai cu moț decât ale altora, știu doar că pentru noi erau CELE mai bune. Și plecam de la Cluj cu sacoșele pline – împachetate cum numai ea știa să împacheteze, în cutii și pungi (reciclare la cel mai înalt nivel, vă spun!). Pe drum ne pocnea foamea și nu cred că-i gust mai fain în lume decât gustul de pită-n ou mâncată în parcarea de la Piatra Craiului (asta când îl convingeam pe tata să oprească).

Buna nu mai e. A mai rămas draga de Jeni care, în așteptare, se trezește cu noaptea-n cap și face și ea ce știe mai bine și slavă domnului, știe! Ai mei au ajuns la Cluj, așa, ca pe vremuri, de sâmbătă până azi, mai înainte. Și au adus cu ei câte puțin din toate amintirile culinare din locul ăla drag. Miroase casa a plăcinte și clătite, fasolea-i pe foc, chiftele în cutii, mama și-a adus și spumoase și nu-s cornulețe de casă dar jur că și ălea de la magazinul de acolo-s mai bune decât cele de la magazinul de aici! O fi pentru că-i cutie cu aer de Cluj? O fi…

 

 

0

Lista mea de NU-uri

M-a apucat organizatul de cu bună dimineață – pe mine mă relaxează tot ce înseamnă pus lucruri în ordine, pe categorii, pe culori, cutii, stickere, rafturi. Am două feluri de zile de sâmbătă și le iubesc pe amândouă la fel de mult: cea de mers în piața de vechituri și cea în care lenevesc în pijama până mai târziu, cu o cafea luuuungă cu mult lapte lângă mine și un dulap / raft / colț care m-a așteptat. Îmi pun ordine printre lucruri și-n minte și-mi place la nebunie momentul de satisfacție de la final. Și azi am făcut asta cu mult chef, de încărcat de baterii – mai ales că mă așteaptă o săptămână lungă tare. Și în timp ce se așezau toate acolo unde trebuie am realizat că am renunțat de ceva vreme să mai pierd vremea cu multe lucruri care nu-mi plac. Și apoi am dat peste un text al unei blonde pe care o iubesc și mă gândeam că am și eu o listă a mea și că-i fain tare să-ți vezi de priorități…

NU mai am o zi bătută-n cuie pentru curățenie. Am trecut și eu prin faza în care sâmbăta era zi de scos și șters și făcut. Nu. Pur și simplu fac – dacă am chef, dacă nu, nu. Crețul ajută și el dar nu mă mai țin de o zi anume pentru toate cele casnice.

NU mă mai pun seara să aranjez perne pe canapea și cărți la dungă în bibliotecă. Vasele, ei bine, pe ălea le spăl că am realizat că pur și simplu mă indispune imaginea lor dimineața când intru în bucătărie.

NU mai sar repede din pijamale-n haine dacă nu-i nevoie. Lenevesc așa de bine pe canapeaua din sufragerie, cu ciocolată caldă și o carte bună. Aștept ca și când zilele de iarnă ca să pozez de parcă aș locui pe Pinterest.

NU mai pierd vremea explicând chestii oamenilor care sunt din alt film sau altă bulă. Știu, sună aiurea dar am dat atâta energie încercând să conving oameni de chestii care pentru mine-s nenegociabile și am realizat că nu merită. Eu vorbesc, eu aud așa că mai bine n-o fac.

NU mai ratez seri în care pot să ies în oraș. Mă gândesc uneori cu groază la dimineața de după dar adevărul e că unele dintre cele mai faine amintiri sunt ălea în care am dat somnul pe momente faine cu prietenii.

NU mai îmi pasă de timpul pierdut și de stat degeaba. Încerc să mă bucur de ele că-i nevoie din când în când și de câte o pauză de la a face musai ceva!

NU mai petrec/ pierd timp cu oameni care nu-mi spun nimic. Sau care mă sufocă din toate părțile cu energie negativă și gânduri grele. Am însă urechi și suflet deschise pentru prieteni și oameni dragi, asta nu se schimbă.

NU mai fac nimic doar pentru că trebuie. Acum multe-s ălea ce-i musai să fie, dar întâietate au cele pe care vreau să le fac și de-abia apoi trebuie.

Ar mai fi dar acum mi se înghesuie și cele pe care le vreau și se cer și ele spuse: vreau să mă bucur de toamna asta lungă și aurie, să-mi cumpăr ghete în toate culorile, să mă apuc de alergat pentru că vreau nu pentru că nu mai încap în pantaloni (glumesc), să am timp să citesc în fiecare zi măcar un ceas, să termin poveștile care zac în sertar, să mă bucur de băieții mei … să.

Și cine mă oprește, nu?

 

0

O luni de-nvățătură (de minte)

Azi am pornit pe jos înspre școală. Diminețile nu mai sunt așa de reci și ne place la nebunie întâlnirea cu al nostru copac (arată altfel de la o zi la alta!). Ionuț s-a trezit vesel, și-a cântat colindele, a chițăit cât a chițăit, s-a pregătit de plecare. Și-a amintit că nu a luat nu știu ce vapor și ce să vezi, pe când să-l bage în ghiozdan, s-a stricat, el s-a pus să-l refacă, eu m-am pus să trag de el.

Chiar așa, dacă totuși eram sigură că vom merge pe jos, de unde atâta grabă? N-am o oră fixă de ajuns la birou, el are timp până la jumătate peste opt, respiră Alexandro, respiră, mi-am zis o dată, de două ori, de zece ori. El s-a pus pe reparat, eu am continuat să trag de el.

Am plecat într-un final, din buna lui dispoziție nu a mai rămas decât o scânteie. Am încercat să schimb finalul poveștii cu hi hi hi și ho ho ho, văd că ajunge și-un autobuz în stație, îl trag după mine fără prea multe introduceri: Hai să mergem o stație. Nu vreau, spune el. Vreau la copac. Eu nu mai am răbdare, hai, Ioane, hai o stație. El urcă și-i cu capsa pusă, eu după el întrebându-mă de ce-s iar pe pilot automat.

De ce facem ast, noi ăștia mari? Ne purtăm cu ei de parcă ar fi niște jucării? Oare pe ta-su l-aș fi tras așa, în autobuz? Sau pe mama? Sau pe orice alt prieten? Ionuț începe să vocifereze, așa cum știe și simte el mai bine. Nimic nu-i place. Cineva e pe locul LUI, e prea cald, ridică vocea: „Sunt furios! M-ai adus în autobuz și sunt foarte furios! Cineva stă în față și eu nu văd drumul!” Începe să caute motive de harță, e cald ca naiba, da, bine zice, eu număr secundele până la următoarea stație. Unde-i copacul? Ți-am spus doar că voiam să văd copacul! Acum ridică vocea, eu o țin pe a mea, vorbesc pe un ton calm, încep să pricep că am făcut-o de oaie. I-am făcut lui ce n-aș suporta să mi se facă nici mie. Și aștept ca el să fie calm și liniștit și să accepte ce i se întâmp, civilizat.

– Ce copil răsfățat! se aude o doamnă din spate. Așa, să facă isterii peste tot. Trage-i una peste cap că altfel o să-ți tragă el ție! Auzi, ce zice, că o să lovească cu picioarele și că-i furios! La vârsta lui, ce furie să aibă?! Nesimțit! Prost crescut.

Închid urechi, ochi, minte.

Coborâm la prima. Ionuț merge furios înaintea mea. Izbucnește în lacrimi. Mai mormăie ceva. Te-ai trezit cu fața la cearceaf, încerc eu să-l înduplec. Parcă nici în ultimul ceas nu mi-aș recunoaște greșeala. Primește o îmbrățișare (prima nu a fost de la mine!) și până la școală începe să se lumineze. Dau să plec, îl văd cum se ține serios.

– Vrei să te iau în brațe?

– Am fost furios. M-ai tras în autobuz și eu nu am vrut!

– Am greșit.

Vine și-și pune capul pe umărul meu. De ce ne este uneori așa de greu să ne gândim la sferturile și jumătățile ăstea de oameni (la centrimetri mă refer!) ca la niște oameni întregi?

 

0

November Notes 2017

Acum doi ani pe vremea asta eram încă la plajă. La propriu. Mai știți cum visam la evenimente și întâmplări și oameni faini cu care să schimb idei și lumea? În timp ce-mi ascundeam ciuda că nu-s unde vreau să fiu, sub poze cu nisip și mare și soare? Îmi vărsam amarul pe tastatură: în ultimii opt ani am scris mai mult decât aș fi făcut-o de eram altundeva. Sunt sigură de asta.

Anul trecut eram deja aici, la Timișoara și-mi intram încet încet în ritmul de oraș mai mare. E clar, nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic. Liniștea de acolo nu-mi cade bine. Mă agită și mă frustrează. Înapoi acasă, am început timid să ies și să cunosc, să-mi amintesc și să-i las și pe alții să-și amintească de mine. Am continuat să scriu, mai mult pentru mine. Îmi place să-mi fac ordine-n gânduri și fac asta cel mai bine în clipa în care le așez pe hârtie (sau mă rog, într-un document).

Anul ăsta e iar de întorsură. S-au spart niște bule, am făcut tot felul de schimbări, pare că suntem pe drumul cel bun. Sau cel puțin încercăm să găsim drumul cel bun. Eu scriu mai puțin decât o făceam înainte și de fiecare dată îmi promit că asta se va schimba și poveștile vor deveni regulate. De fiecare zi.

La Timișoara, luna viitoare se pune la cale un eveniment fain. Visam la să ajung la el și anul trecut, dar s-a suprapus cu altele de care n-am putut să fug. Anul ăsta vreau cu atât mai mult să merg pentru că vin oameni care-mi plac și nu doar atât, dar de la care am ceva de învățat. Pe care-i citesc și care-mi dau (uneori) impulsul de a pune mâna pe tastatură. Cel mai mult și mai mult vreau să o cunosc pe Miruna – pe care am descoperit-o pe vremea când visam să ne mutăm în UK și ea numai ce-a venit înapoi de-acolo (și tot ce scrie îmi merge la suflet!), să o revăd pe Ioana,  să-l ascult pe Cristian (pe care-l urmăresc de foarte, foarte multă vreme și uneori chiar prind curaj și-i mai las și câte un comentariu!), să o văd si pe Romina – mama Verde pentru biciclete, o tipă faină despre care am auzit numai lucruri bune de la o groază de oameni dragi. Să cunosc și eu care-i lumea cu bloguri din Timișoara, să mai învăț una, alta, ceva nou. November Notes in Social Media 2017 – „este pentru oamenii care vor sa invete, oamenii care au povesti de spus, sunt deschisi cand vine vorba despre nou si orientati spre munca in echipa.” Păi spuneți și voi, aș fi putut lipsi?!

P.S. Mai multe detalii găsiți aici! 

21761678_1975692526041297_2736198438659949719_n

0

Fericirea e o inimă cu dinți cu roți

Pentru el, cel mic, toate zilele din ultimele cinci luni sunt zile bune și foarte bune. E liniștit și fericit, e cu zâmbetul până la urechi și cu poftă de făcut și descoperit. Îmi era un dor nebun de Ionuț de acum.

– Astăzi am avut o zi în care am jucat cu Patrick un joc de putere. (*ceva cu s… dar nu-mi amintesc nici să mă picure cineva cu ceară!). Un joc în care să ne consumăm toată energia!

– Și v-ați consumat-o?

– Am consumat-o, deja becul meu era roșu și spunea: NU MAI AI ENERGIE, NU MAI AI ENERGIE! Dar apoi am fost la Livia și la Răzvan și după biscuiții ăia puțini – chiar de ce nu m-ai lăsat să mănânc mai mulți?! și ciocolată caldă – eu de ce nu am mai băut niciodată până acum ciocolată caldă?! mi-a crescut la loc. Mai vreau și mâine!

– Vedem ce facem mâine. Și până la urmă, ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar că am avut un conflict (îl aud cum pronunță cuvântul și vreau să-l mănânc de drag, nu alta!) cu Ioan și apoi am rezolvat, știi, prietenii mai au și conflicte… Dar azi am vrut doar așa cum am vrut eu și nu a fost ok. Uneori nu e bine să vrei numai cum vrei tu pentru că pierzi toată distracția. Mai bine stai și discuți.

Le zice pe toate pe un ton așa de serios încât pentru o clipă uit că are de-abia șapte ani și jumătate.

– Azi i-am dat iubitei mele o scrisoare… Și apoi, știi, la masă a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a plăcut. Mâine îi mai scriu o scrisoare. Și-i desenez pe plic și niște inimi pentru că-i plac inimile.

– Aha. Și ție ce-ți place? Nu-i desenezi și ceva ce-ți place ție?

– Ba da. Niște dinți cu roți.

– Poftim?

– Dinți cu roți.

– Ce să facă dinții cu roțile?!

– Să poată să plece din cutia în care stau. (*dinții lui căzuți stau cuminți într-o cutie). Așa că o să-i desenez inimi albastre – ca și nisipul pe care nu am avut voie să pun azi mâna, chiar, de ce n-am avut voie?! și dinți cu roți. Și o să o chem la mine sâmbătă. Vreau să vină la mine în fiecare sâmbătă în toate sâmbetele până la sfârșitul lumii, care oricum nu există!

img_7848

P.S. Halele Timco sunt pe harta #artencounters. De mers cu mic și cu mare. Și nu doar o dată!

0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta: