0

Marșuri

Aseară aveam în minte o poveste despre unul dintre cei mai faini oameni din viața mea. Voiam să scriu despre ea dar uneori cuvintele potrivite vin greu și nu le lasă așternute în ordinea în care vreau eu, în ordinea în care merită. Mi-am promis că voi face asta de cu bună dimineață. Între timp au apărut altele, o poveste pe care chiar o voi scrie pentru că vreau să-mi fie învățătură de minte. Odată cu ea o să-mi pun cenușă-n cap, voi sta smierită și, sper eu, voi învăța ceva.

Dar pe când compuneam ce-i de compus, am dat peste niște evenimente pe facebook care mi-au dat planurile (și gândurile) peste cap. Două marșuri în București, amândouă azi și pare-se, în contradicție. E și o contradicție-n termeni, m-am gândit eu când le-am văzut. Unu-i marșul diversității, altul e marșul normalității. Și m-am simțit prinsă cumva între două lumi. Pentru că, serios, eu chiar consider că sunt un om normal. Nu-s nici excentrică, am două mâini, două picioare, funcționează bine toate, nu am probleme psihice de nici un fel (poate niște OCD) – asta dacă luam definiția din DEX (și anume „Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic); în toate mințile”) chiar sunt.  Și normalitatea mea, e chiar … normală. Dar ce să vezi, normalul meu, normalitatea mea include și diversitatea. Adică mie-mi place și o accept. Îmi place varietatea, îmi plac oamenii diferiți, mă bucur să-i descopăr. Așadar normalitatea mea nu doar că întâlnește diversitatea dar chiar o îmbrățisează, o cheamă la masă, o bagă- casă cum s-ar zice.

Eu știu că și voi știți ce e de știut când vine vorba de marșurile ăstea și denumirile lor sub care se ascund alte chestii, dar chiar și așa, de ce normalul n-ar fi diversitate? Sau mai bine zis, de ce normalul meu (care include diversitatea) nu e la fel de bun precum normalul lor (care o exclude)? Încep să mă satur de toate discuțiile ăstea despre ce-i tradițional, ce nu-i, ce-i normal, ce nu-i, fiecare cu balanța lui de valori și idei. N-ar fi oare mai bine dacă toți ne-am vedea de treaba noastră? Și ne-am bucura unul de altul pentru că suntem oameni, suntem bine, suntem aici și acum?

 

0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

1

MAS PR P. A. M, blondă creativă

În loc să stau să vă povestesc despre cât de faină e cartea Marei, despre cât de bună a fost înghețata de azi, sau, și mai bine, despre câtă poftă de învățat chestii noi am, despre cele mai faine colege pe care și le-ar putea dori cineva, ei bine, în loc să fac asta, trebuie să-mi vărs năduful. Că altfel iar urmează nopți albe cu gânduri dese. Mi-am amintit de un text scris anul trecut, după doar câteva luni de acasă – despre chestiile care mă enervează și mă obosesc și mă seacă de energie. Ziceam așa: „…am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?”

Și-mi dau seama că dacă e un lucru pe care eu l-aș interzice sau, și mai bine, l-aș face de râs cu fiecare ocazie ar fi vorbitul pe ton oficial și prezentarea titlurilor cuiva în orice discuție sau dialog sau mesaj. Adică dacă trebuie prezentat cineva cu un titlu pompos, oamenii ar trebui să sughită după fiecare cuvânt. Un fel de domnul ^sughiț^ doctor ^sughiț^ profesor ^sughiț^ conferențiar ^sughiț^ matematician ^sughiț^ Popescu. Sau, cum îmi sugerase Ionuț astăzi – că doar nu era să am astfel de gânduri fără sprijin moral din partea celui mai dur critic al meu! nu sighițuri ci pârțuri. Cred că asta ar fi soluția întru relaxare.

Până la urmă, revenind la ton serios, cine naiba are nevoie de asta? Adică în clipa în care-ți auzi titlul citit de alții te simți mai bine? Mai deștept? Mai frumos? Mai reprezentativ? Mai important? În clipa în care deschizi un mesaj în care stă aliniat tot ce ai studiat tu vreodată, și se umple rândul, îți crește inima de bucurie? Îți face viața mai frumoasă? Te simți mai respectat? Nu pot să pricep – oricât m-aș strădui. Asta înseamnă că și eu de pun un Mag.* în fața numelui cresc în ochii cuiva cu o stea sau două?  (*Magister ca la Viena, că am voie și dacă tot suntem aici am voie chiar și-un MAS PR, poate îmi vin idei și gânduri de dat mare și la semnătură adaug și eu cârnațul pe lângă nume).

N-ar fi mai fain și mai blând de nu ne-am ascunde după titluri și poziții și am fi doar ceea ce suntem? Oameni adică?

0

Două cărți (și multe gânduri)

Am trăit o perioadă în care numele Elena Ferrante apărea cam peste tot. Pe la prietene, mari cititoare, pe tot felul de bloguri de lecturi, pe paginile unor oameni pe care-i urmăream cu drag. Și-n librării am dat de câteva ori peste cărțile ei – fiind în căutare de altceva. La început am fost puțin reticentă – cam așa-s cu toate titlurile ăstea noi ce apar brusc peste tot. Dar cum am surse de încredere m-am lăsat convinsă și m-am dat pe mâna lor. Nu-mi pare rău. Săptămâna trecută am terminat primul volum, aseară am dat de capăt și celui de-al doilea și m-a prins tare. Prima parte mi-a trezit dorul de prietenele mele din copilărie. O fi și primăvara asta întârziată – cu miros de iarbă și de acasă? O fi faptul că mă trezesc de multe ori amintindu-mi una sau alta de pe vremea când grijile erau de-o joacă și gândurile păreau mari dar erau doar niște glume nostime tare?

În primii 16-17 ani din viață, luna mai avea parfum de Cluj. Începeau timid să prindă contur primele planuri, să se întețească numărul scrisorilor care circulau dinspre Cluj înspre Timișoara și invers, pregăteam calendarul din care să tai cu poftă zile de așteptare. Cu cât ajungeam mai aproape de iunie, cu atât așteptam mai mult plecarea către orașul dintre dealuri. Visam la aleea din fața blocului, la mirosul de tei, la scara II de la blocul III unde ne strângeam seară de seară, la plăcintele lui buna, la băiatul cu ochi albaștri, la plimbările de seară cu pungile de pufuleți în brațe. Hlizeală și voie bună și seri lungi de vară. Parcă ăștia 20 de ani care au trecut de atunci au fost ieri.

Ne strâgeam seară de seară la aceași scară de bloc. Vecinii de la parter strâmbau din nas – și pe bună dreptate. Eram mulți și gălăgioși și veseli și tineri tare. Ne porneam mai apoi în ture prin cartier, braț la braț cu fetele, cu povești vesele și bârfe, l-ai văzut? m-a văzut?! vai de l-aș vedea! Rupeam flori de după garduri, făceam kilometri și nu cred că viața ne-a mai fost vreodată sau ne va mai fi vreodată așa de ușoară și fără griji cum era atunci. Mi-e dor de fete. Mi-e dor de noi de atunci. De râsete fără motive anume, de povești siropoase și secrete șoptite.

O dată pe an, trei luni, viața mea prindea aripi acolo. Și ce n-aș mai fi vrut să se termine.

Și acum când oricum eram cu mintea plină de dor a mai ajuns o carte și asta cu siguranță va fi cireașa de pe tort. Carte cu amintiri care cu siguranță le va gâdila pe ale mele. Am ținut-o în mână, am aruncat un ochi, doi, nu mai mult, că vreau tihnă și moment potrivit să mă apuc de ea (v-am spus doar că am oameni de încredere când vine vorba de recomandări de carte!)

18519374_10154394229690927_1806769751_o

Parcă văd că acum o să-mi amintesc și altele, mai vechi și mai de demult și o să-mi petrec apoi săptămâna printre scrisori vechi (da, le-am păstrat pe toate) și poze pe care nu vreau să le vadă nimeni altcineva decât eu. Cu gândul la mirosul de tei de pe alee, cu dor de buna de la Cluj și Ramo și Milica și Adri și Cristina și Roxana și Miță și Nicoleta și Bebe și Ovi și George și câți mulți alții?! Cu gândul la serile ălea lungi în aer liber, cu muzică și concerte, cu plimbări până-n 14 Iulie sau la Hoia, cu povești cu suc de la dozator și eugenii și cartofi prăjiți și pită cu unt și ardei. O să-mi amintesc de noi, cum povesteam, pasionate de campionate de gimnastică, de cărți și lecturi obligatorii, de East 17 și Beverly Hills. De cum m-a pus naiba să mă tund scurt și am suferit toată vară că mi-a ars de freze moderne. Cum ne-am trăit adolescența fără mall și fără telefoane și facebook? Și iar o să râd și o să-mi vină să plâng pentru că 20 de ani nu-s chiar puțini.

Voi ce-ați mai citit de v-a purtat prin vremuri cu ani puțini și minte tot atâta?

 

3

Vine vara. Sau mai bine nu.

Azi mi-a sărit printre rânduri prognoza meteo pentru vara care urmează. Care-n Grecia a început deja de mai bine de două săptămâni dar care aici, din fericire, se lasă încă așteptată și întinsă de o primăvară fix pe gustul meu. Cică urmează zile grele – caniculă, soare, prea mult soare, temperaturi sinistre (mă scuzați, dar pentru mine tot ce sare de 25 e din categoria coșmar!) o vară lungă și uscată.

Cred că e cazul să recunosc. Sunt unul dintre oamenii (puțini probabil) care nu-s prieteni cu vara. Nu-mi plac temperaturile ridicate, nu-s prietenă nici cu soarele și după opt ani de Grecia la toate necazurile ăstea se mai adaugă unul: nu mai știu cum e să trăiești o vară departe de mare (dar o să aflu în curând, nu-i așa?). Și acolo mă chinuiam cu 37-le și 38-ul, uneori chiar zile-ntregi cu 39 de grade dar dacă marea-i aproape parcă nici lupta nu-i așa de greu de dus. Îmi petreceam lunile – din mai până-n octombrie, pe o plajă, sub umbrelă. Nu-mi plăcea la nebunie – știu, sună ciudat pentru orice om normal, mi se zice! dar sunt convinsă că lunile ce urmează, aici, la Timișoara o să-mi placă și mai puțin.

Îmi doresc o primăvară continuă, m-aș mulțumi și cu o toamnă lungă, fie ea și ploioasă. Un loc unde să bată vântul și la 19 grade să sară toți în sandale. Probabil că nu ne-a ieșit figura cu UK pentru că există alte destinații mai aproape de sufletul meu.

Până atunci însă, serios, oameni buni, ce locuiți în orașe departe de mare, ce faceți/ facem vara?

 

 

2

Joaca de-a mama și de-a tata

În continuare – după o zi plină și nebună – nu reușesc să-mi controlez nervii și să scriu un text coerent fără înjurături (frustrarea și indignarea, bată-le vina!) la adresa unora care nu mai pot de grija altora. Am trăit destui ani printre din ăștia și mi-am promis că nu mai las astfel de specimene să-mi strice bula și cheful. Până una alta, credeam că le-am văzut / auzit pe toate în Grecia, țara aia unde-s mai religioși ca papa și mai păstrători de obiceiuri ca oriunde altundeva. Dar trebuie să recunosc: sunt cu niște pași sănătoși înaintea noastră, cel puțin la un aspect sau două – parteneriatele civile sunt recunoscute și nu-i nevoie de definiția familiei în constituție. În rest, plin e și la ei de nebuni și de ciudați.

Zilele trecute a venit în vizită un prieten de-al lui Ionuț. Băiat simpatic și mai mereu vesel, cu o mamă cu care nu mă potrivesc neaparat la stilul de parenting dar care-i un fel de oază de distracție și inspirație pentru mine. E o fată de treabă, nițel zurlie, fără lacăt la limbă și tare, tare slobodă la gură. Vorbește tare, gesticulează, ți-e frică parcă să-i stai în cale de o prinzi nervoasă. Mi-e simpatică rău chiar de uneori scoate niște perle care-s demne de capitolul lor într-un (posibil, viitor) roman.

Băieții s-au jucat de-a războiul, noi ne-am ascultat una pe alta, am căutat haine pe internet și ne-am bășcălit una alteia gusturile (nu, nici la asta nu ne potrivim), apoi mi-a luat peste picior gusturile literare (mi-a reînviat pasiunea pentru literatura de la răsărit) eu pe ale ei (cărți despre motivare personală, mesaje parcă rupte din Toni Poptamas, chiar…

Vezi articol original 273 de cuvinte mai mult

0

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!