0

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

0

Weekend electric (și colț de ochi cu lacrimă)

De când a apărut Ionuț și ne facem toate vacanțele mari împreună, ne-am propus ca măcar un weekend pe an să-l lăsăm pentru noi doi. În primul an, weekend-ul a fost cam de-o săptămână și a tot scăzut până am ajuns la 3 zile, dar vai bune-s și ălea. Anul ăsta pentru că-i în plan aproape o lună de concediu în Grecia – zile pe care vreau mult să le petrecem în trei și foarte mult în doi – eu cu Ionuț, așa, ca pe vremuri! am decis să furăm un trei zile și să mergem undeva doar noi doi. Mi-am amintit la ce visam eu în ultimii patru ani, vară de vară, Electric Castle îi este numele și cum Cluju-i a doua mea casă, prietenii de acolo se cereau văzuți duși am fost.

Ăsta a fost probabil unul dintre cele mai simpatice weekend-uri în doi, trei și alte câteva zeci de mii. Cu Franz Ferdinand – care ne amintește de săptămâna din Viena de acum 10 ani, cu oameni faini și dragi pe care i-am văzut mai mult pe fugă, dar i-am văzut. Cu râsete și ploaie numai cât să pricepem ce înseamnă asta în câmp deschis, cu formații pe care bine că le-am descoperit, cu altele care m-au făcut să-mi număr anii – dar nu-i nimic și ăsta o fost motiv de adus aminte momente faine! Cu grade puține în miez de vară – iubim Clujul! cu chef de descoperit un oraș ce mereu mi-a fost la suflet. M-am trezit dimineață și am stat cu ochii pe geam, acolo-n Grigorescu, în bucătăria lui buna – care chiar de nu mai arată ca bucătăria de atunci, poartă încă gândurile noastre acolo. Și chițăieli de adolescente și miros de cafea și clătite.

Weekend lung și fain – într-un oraș pe care-l iubim și mai mult de fiecare dată când ajungem acolo, un festival care ne-a impresionat (organizatoric vorbind, – PR-istic nici nu mai zic!) amintiri – ale mele – ce s-au trezit și care încă mă mai bântuie.

Tare aș fi mers și la concertul de ieri, Depeche Mode – îmi plac, nu zic, dar motivu-i altul: Clujul și Depeche Mode au o poveste a lor, doar pentru mine. Și mi-ar fi plăcut să o trăiesc și pe ea cu fetele, fetele mele de acolo care știu povestea cu blocul 1 și etajul 3, cu garajul din spate, cu o Dacie albă și un  Gălbenuș.

Și văd că fac ce fac și din zece scriituri, trei sau patru-s cu gândul la orașul ăla cu un parc central și o alee care-i de poveste. Mă bucur.

0

Niciodată fără!

M-am trezit înaintea tuturor. Am băut o cafea cu mult lapte, am stat în liniște și am terminat o carte (doamne, bine mai scrie femeia asta!). Iubesc duminica- mai ales când e prelungită cu încă o zi liberă. S-a trezit și Ionuț, ne-am făcut poze, nespălați și nemachiați, am râs bine, am mai băut o cafea și apoi i-am propus să-mi fie de ajutor la supermarket. „Să nu cumperi ce nu e pe listă?” mă întreabă el și-mi dau seama că știe el ce știe. Traversăm orașul – duminica dimineața e singurul moment în care-mi place să umblu cu mașina! cumpărăm ce-i de cumpărat, pornim înapoi. El spune una, eu răspund, facem planuri pentru restul zilei. Vrea să meargă cu buni la sat, eu vreau să termin povestea cu 1 (oh, da, pregătesc una faină de tot!), tati merge cu ale lui, mâine-s liberă ce bucurie, mergem la cinema, opresc la semafor și ZBANG. Simt cum sar din scaun. Timp de o secundă, două, trei nu pricep ce s-a întâmplat. Nu am scos din viteză, ăsta-i primul gând. E automată, vine gândul doi.

– Mami, ce-a fost asta? Ne-a ciocnit cineva?

Ies din mașină, mă asigur că-i bine, iese și ăla din spate.

– Mă scuzați, v-am lovit, nu am văzut că-i roșu. Credeam că mergeți la dreapta.

Încerc să mă dezmeticesc. Mașina pare că-i în regulă. Mă urc la loc, plec buimacă. Opresc în prima parcare, oprește și omul. Îl mai verific o dată pe Ionuț – „Mami, m-a ținut centura, altfel cred că săream la tine-n brațe!”, glumește el și eu simt că mă sufoc.

Suntem bine. Suntem bine pentru că amândoi aveam centură – eu pe scaunul meu, el în scaunul lui. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca Ionuț să zboare printre scaune dacă nu era legat și de stătea în mijloc.  Nu era nevoie de mai mult ca să dea cu capul de scaunul din față. dacă nu era în scaunu lui, cu centură. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca un copil aflat în brațele cuiva să se rănească.

Acum recunosc. E greu să crezi că ți se poate întâmpla chiar ție. Mai ales că am mai plecat și eu de-acasă, cu taxi, cu Ionuț în brațe. Am mers și de acasă până la colț fără scaun – pentru că deh, e până la colț, conduc atent. Am fost cu prieteni pe motiv de lene – haideți că vă ducem noi, îl ții în brațe!  Azi am înțeles că nu contează cât de atent conduc eu. Nu contează că-i un metru, sau doi sau zece. Nici că-i gol orașul. Nu contează nici dacă n-ai mai pățit așa ceva, nici dacă nimeni din jur n-a mai pățit. De fapt, nu contează nici dacă stai în mașină, pe loc.

Puneți copiii în scaune speciale pentru vârsta lor. Legați centurile. Nu-i de glumă.

 

4

Dialog

Trei zile în care ne-am văzut pe fugă. L-am prins într-o seară la povești. Îmi place mult când se tolănește cu capul la mine pe picioare și ne întindem amânoi pe cea mai faină canapea din lume. Îl simt că vrea să afle, să întrebe, să ne legăm ca după o pauză lungă.

– Știi, eu nu o să mă mut niciodată de lângă voi.

Mie-mi stă inima-n loc.

– Niciodată e un cuvânt cam … gras.  Nu prea încape în viața noastră. (ăsta-i primul gând ce-mi vine în minte)

El râde, râd și eu.

– Serios vorbesc. O să locuim mereu împreună, tu cu tata și cu mine. Și cu fratele meu.

– Doamne, care frate?!

– Stai liniștită. E imaginar. Fratele meu imaginar. Sigur o să-ți placă mult de el pentru că e imaginar. Tu nu-l vezi. Nimeni nu-l vede. Doar eu.

Mă liniștesc instant și mă pufnește râsul.

– Păi chestia asta cu locuitul împreună nu prea cred că se poate. Adică nu știu dacă există vreo fată în lumea asta care să vrea să stea cu mine-n casă. Și nici eu nu cred că vreau.

Stă pe gânduri.

– Caut până găsesc. Auzi, eu unde eram când nu eram?

– Am mai discutat despre asta…

– Da. dar vreau să știu dacă vă plăcea să fiți numai voi când eu eram altundeva.

– Păi sinceră să fiu, era interesant. Adică aveam mai mult timp liber. Dar și acum e fain. Și pentru că era deja plictisitor să fim numai noi doi am zis, ok, hai să facem și un copilaș. Să vedem cum e. Și atunci ai apărut tu!

– Să o crezi tu că am venit când ați vrut voi! Eu am venit când am vrut eu! Știi, când stăteam eu în cer, pentru că eram de fapt un spirit și mă gândeam să aleg o mămică la care aș vrea să merg și eu știam că vreau să vin la tine… Dar tu nu știai și ți-am făcut surpriză!

Piele de găină. Dar chiar așa a fost.

 

 

 

2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

0

Ionuțstrângetot

Dacă  la noi în familie s-ar organiza un concurs pentru titlul „risipitorii familiei”, cei care n-au grijă de nimic eu și crețul am împărți un podium. Parcă ne luăm la întrecere – care-i mai nepăsător dintre noi când vine vorba de obiecte. Eu am avut o perioadă în care am adunat pe lângă mine te miri ce. Etichete, ecusoane, afișe, reviste, capace, vederi, o groază de nimicuri – toate înghesuite într-un dulap de la mama de acasă. Mă roagă cel puțin o dată pe săptămână să merg să le arunc și chiar o s-o fac. Am sărit în cealaltă extremă. K. a trecut și el prin episoade din ăstea. Mama-sa însă le ține cu sfințenie. Cine știe când ne vor trebui?

La polul opus, de s-ar acorda un premiu pentru strângătorul familiei, cel care urăște risipa, ei bine, titlul ăsta ar merge fără drept de apel la Ionuț. De când era mic ținea la lucrurile lui. Să nu se strice și de se strică, ei bine, nu-l aruncăm. Poate, cândva, putem să îl folosim la altceva. Am mai avut elan de strâns, aruncat, organizat dar mi-a cam blocat orice tentativă cu expresia, între timp devenită favorită: Ăsta e pentru păstrat!

Acum una-s jucăriile (de care se desparte relativ ușor atâta timp cât nu e vorba de a le ARUNCA LA GUNOI) și alta-s obiectele cu care chiar nu ai ce face. Sau cel puțin eu una nu le văd sensul și rostul. Lingurița de plastic de la paharul de înghețată. Am spălat câteva sute (din fericire le-am lăsat în Grecia). Tacâmuri de plastic (chiar de-s folosite, nu le aruncăm, cine știe când ne trebuie și ce să vezi, NU O SĂ AVEM, mami, NU O SĂ AVEM. Așa că le spălăm și le avem!) Reviste vechi, doamne ferește să le vadă în preajma tomberonului. Mii de desene  care au născut dialoguri absurde: Păi ai spus că-s nereușite! Sunt cele mai urâte dar NU CONTEAZĂ, sunt ale mele! Despre haine rupte, șosete, vai de noi, pantofi stricați. Le ia pe fiecare-n mână, ca pe niște iubiri vechi.

–  Hai mai bine să le păstrăm!

– Dar au găuri în ele!

– Nu contează! Le ducem la reparat.

– Dă-le-ncolo de cârpe!

– Nu-s cârpe, au fost ale mele.

Cum ziceam, de e să dăm, e primul în linie. A pregătit alături de mine saci întregi de haine și lucruri pentru refugiați. A ales jucării pe care nu le-a mai vrut. Dă cu împrumut cărți, jucării dar vai de noi de îndrăznesc să propun ca destinație finală gunoiul. Ia cu împrumut jucării – porniseră un joc de-a împrumutatul cu prietenii lui, aducea acasă câte o jucărie, la schimb cu una de-a lui, dar n-o scotea din geantă. Sau o scotea doar ca să se uite la ea. Să nu o strice. Vă zic, e absolut opusul meu (sor-mea știe cel mai bine mai ales că tot ce era al ei era și al meu dar ce era al meu, ei bine, era doar al meu).

– Dar pentru ce să ținem atâtea chestii?! Ce să facem cu ele?!

– Poate putem face și alte lucruri cu ele! Câte poți inventa! Îți amintești cârligul de la Berlin? Și capacul de bere? Chiar unde sunt?!

Îmi amintesc, cum aș putea uita. A găsit în singurul magazin cu haine în care am intrat, un cârlig de metal de la un umeraș. Nici de găsea un portofel cu bani nu cred că s-ar fi bucurat mai tare. L-a plimbat cu el prin tot magazinul și la casă m-a pus să o întreb pe doamna de acolo dacă-l poate lua ca nu carecumva să sune alarma. L-a luat. S-a jucat cu el în cele patru zile acolo și am sperat că va uita de el înainte de a reveni acasă. Nu de alta, dar nu aș fi vrut să văd fața celor de la check când dădeau de cârligul lui Ion. Capacul de bere a fost cules de pe drum. Pe când să spun să nu pună mâna, capacul se odihnea în palma lui. „Mami, ăsta e cel mai frumos capac din univers. Un capac fără sticlă!” Poezie.

Nu aruncăm plase. Nu aruncăm pungi, Ar strânge și sticle de plastic –  uneori chiar o face, cartoane de lapte, cutii de iaurt. Cutii de cremă, budincă. Ambalaje goale.  Face din ele garaje, căsuțe, cutii de comori, el știe! Etichete – vai de mine de rup etichetele de pe hainele noi și le arunc. Le ținem, pe toate. A avut câteva luni bune în care a strâns în borcan resturile de creion. Da, ascuțeam creioane și ținea resturile. Dacă decupam, nu aveam voie să arunc nimic. Nici o fâșie de hârtie colorată nu dispărea de sub ochii lui – le lua, una câte una, oricât de mici erau și le lipea pe o hârtie mai mare. Neaparat să fie refolosite. Utilizate. Abțibilduri. Știți cum abțibildurile lasă în urmă o margine? Ei bine și aia-i lipită pe undeva. Eu mai las de la mine și arunc discret chestii – e bine că are de unde colecta cartoane noi și uită repede de cele vechi. Altfel am sta pe o movilă de reciclate.

– E păcat să arunci, unii n-au deloc.

Mă simt flatată că mă citează și ascund în buzunar câte un ghem de hârtie mototolită. Discret, să nu audă. Că altfel ajunge la colecție.

La voi în familie care-i cu din ăstea?

0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…