0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

Anunțuri
0

Cadoul potrivit

Anul trecut la început de septembrie băteam magazinele în căutare de rechizite și alte cele care să umple cutia de dus la școală. Lista lungă ce trebuia bifată: carioci, creioane, plastilină, lipici, foi și alte câte și mai câte.

Anul ăsta, am schimbat școala și am scăpat de listă. Sunt multe, tare multe de spus: de ce, unde, când și cum dar astăzi, în prima zi altfel, sunt fericită și fără chef să-mi stric starea. Oi povesti eu despre toate, că-s multe și adunate și încă nu le-am dat drumul – dar mă știți doar că nu-mi pot ține gândurile doar pentru mine!

Important e că anul ăsta am pornit pe un drum nou, fără liste. Și ce să vezi, parcă și alții ne-au ghicit gândurile: minunații prieteni de la Cărturești ne-au surprins cu o cutie plină de lucruri faine!

– Cioc, cioc!

– Cine-i acolo?

– Curierul!

Ion sare de pe canapea, ia pachetul din zbor și se chinuie să-l desfacă.

– Să aduc o foarfecă?

– Nu-i nevoie, mă descurc!

Scoate rând pe rând minunile:

– Dar de unde au știut că am nevoie de un creion cu multe culori în vârf? Ăsta e un creion magic! NU POT SĂ CRED! Un pix curcubeu! Maaaaaaaaaaami, o chitară! Pe care putem agăța CHEI! Cheia de la bicicletă! E nemaipomenită! Mamiiiiiiiiiiiiiiii, tu vezi ce caiete vesele?!

Despachetează rând pe rând și-i râd ochii și urechile și ale mele cu el.

– O tablă pe care putem scrie! Adică pe asta poți să scrii tu ce avem de făcut. De fapt, ce are tata de făcut că el uită mereu… Mami, de unde au știut oamenii ăștia ce trebuie să ne trimită!?

Nu am idee, dar ne-au nimerit la fix. Un început de an vesel așa cum a fost cadoul!

0

Cărțile lui Ionuț (sesiunea de vară/ toamnă)

Aveam de gând să scriu multe supărări astă seară, așa pornisem de dimineață, cu elan să mă descarc și să scap de toate ce mă apasă. Între timp a trecut ziua și așa duse au fost și tristețile mele și mi-am zis că mai bine scriu lucruri frumoase, că până la urmă bun la bun trage și gândurile faine or chema și altele și mâine poate mă trezesc mai veselă și cu chef de mers înainte. L-am întrebat pe Ionuț care-s cărțile lui preferate din ultimele zile. Să spunem și altora despre ele că așa-i frumos. Și mi-a tras de pe raft trei și pe una a luat-o de lângă pat, că-i citită și recitită de-i musai să o duc înapoi la bibliotecă până nu-i tocim de tot paginile. Încep cu ea, că are și vești bune la pachet.

img_7324

Michael Engler, autorul seriei Elefantastic (am povestit eu despre ele și altă dată!) vine la Timișoara peste două săptămâni. O să fie prezent la librăria La Două Bufnițe și o să citească din cărțile lui. Asta – cu iepurașul și ariciul nu e tradusă (încă) în limba română dar tare m-aș bucura să se întâmple asta cât mai repede. E o poveste minunată despre prietenie – cu ilustrații ce-ți încălzesc sufletul.

img_7326

Despre cartea Otiliei nu cred că mai am ce spune: ne place la nebunie. E o poveste care atinge acolo unde trebuie. Și faptul că ilustrațiile sunt făcute de Livia Coloji, om drag din viața noastră, ei bine, toate ăstea pun cartea la loc de cinste în biblioteca noastră. Apropo, Livia va fi alături de Michael Engler la seara de lectură, ocazie numai bună să cunoașteți doi oameni faini (ăsta-i mesaj direcționat către timișoreni!)

img_7325

Cartea asta cu furia e de recomandat și cumpărat. Nu știu cât ne-a ajutat – după nebunia de an prin care am trecut n-a fost nevoie decât de câteva săptămâni de citit și iubit pentru ca Ionuț să redevină cel ce-a fost! dar știu că am citit-o și recitit-o și tot nu ne-am plictisit. E faină, ușor de parcurs și are niște exerciții absolut fantastice!

img_7327

Am lăsat la urmă o carte care nu mai are mult și trece printre preferate – e oricum de la editura noastră de suflet, Cartea Copiilor. O citim amândoi, o pagină el, o pagină eu, ne forțăm să scoatem câte o lacrimă, știați că și lacrimile de râs sunt tot sărate? Ei bine, Ionuț era convins că ălea de bucurie au gust de zahăr! O lectură simpatică care nouă ne-a adus discuții noi. Ceea ce vă dorim și vouă pentru că nimic, dar nimic nu-i mai frumos pe lume decât două capete pe o pernă, povestind despre ce tocmai au terminat de citit.

Despre cărțile mele nu spun nimic de data asta pentru că eu încă nu mi-am terminat lista de romane polițiste pe care le salvasem pentru zilele de plajă. Revin.

2

Jurnal de vacanță (9)

Gata. E gata și vacanța. De două zile am dat mirosul de mare pe ăla al teilor (mă rog, în Timișoara multe-s altele care miros și nu neaparat plăcut) dar  mă simt mai bine ca niciodată. Am intrat duminică seara-n casă și mi-erau așa de dragi toate de le-aș fi îmbrățișat pe rând și una câte una.

Ultima săptămână de Grecia a fost așa cum mi-a fost cam în toți anii acolo – cu sufletul la plecare. Am petrecut însă două zile faine de tot, pe o plajă pierdută, la cort, cu un Ionuț mai vesel ca niciodată, cu foc de tabără și We Wish You a Merry Christmas (nu glumesc! Ionuț a început să cânte în drum spre plajă și s-a oprit în drum spre casă!). Am realizat că-mi place la nebunie să merg cu cortul dar e musai să fim mai mult de trei oameni mari și un copil. Că-s fricoasă și mă trezește fiecare bătaie de vânt. Și aud mișcări și văd umbre și îmi amintesc fiecare scenă de film de groază pe care am văzut-o vreodată și serios, mi s-a făcut din nou frică doar amintindu-mi.

Am profitat de ultimele zile acolo ca să mănânc exact ce-mi place – un fel de comfort food pentru toată energia ciudată pe care o simțeam venind din toate părțile. M-am ascuns de soare, am lenevit în hamac, am visat cu ochii deschiși la toamna de la Timișoara.

Acum suntem acasă, am adus-o și pe bunica de acolo cu noi pentru o săptămână. Eu am început programul obișnuit – Doamne, ce dor mi-a fost!!! Ionuț se bucură de încă două săptămâni de vacanță, grecul face planuri pe hârtie. În curând le va da viață, hai să ne liniștim și noi.

 

 

 

0

Jurnal de vacanță (8)| Povestia lui Ionuț

După două zile cu cortul, Ionuț e plinde elan creativ. Facem tot felul de video-uri, care de care mai de stat în cap, desenează caiete  întregi, inventează colinde (poveste lungă, revin!) și mai nou visează și apoi stăm și scriem poveștile din vis. Azi m-a trezit pe la 6 că are o poveste nouă, cu TOȚI prietenii lui de acasă. Și că-i musai, musai să o scriem și să-i facă și ilustrații și, ce-i mai important, să o dăm și altora să o citească.

Pe vremea când eu eram de vârsta lui, fugeau verișoarele de mine pentru că știau că am în cap doar piese de teatru și o să le pun să joace-n fața publicului. Nu doar că scriam scenariul și făceam și regia dar trebuia să fiu și-n rolul principal și de promovare tot eu mă ocupam. Strângeam tot satul la tata-n curte și vindeam bilete și ne dădeam în spectacol până le ieșea pe urechi tuturor atâta cultură.

Când am mai crescut am început să fac emisiuni la radio, vorba vine, luam casetofonul și mă înregistram vorbind. De îndată ce a apărut camera video, am mai crescut un nivel și am început să fac și filme. Vă zic, fugeau toate rudele din calea mea, pentru că nu eram plină de idei și chef să le pun în practică.

Ion nu-i departe de mine dar e cu mulți pași înainte. După ce s-a jucat de-a artistul – curator și a deschis expoziție la bunică-sa în curte, acum are chef de instalații și scris povești. L-am lăsat să-mi dicteze, am modificat doar puțin – unele chestii erau prea de tot și pentru mine, fără sens dar totuși pline. Ilustrațiile sunt făcute fără intervenție că oricum nu mă pricep. Am promis că o pun la mine pe blog – „Asta până o să am și eu blogul meu!”

Povestia visată 

A fost odată ca niciodată un copil pe care îl chema Ionuț. Acest copil urma să meargă în clasa I. În prima zi de școală, și-a făcut un prieten. Ce să vezi? Și pe acesta îl chema tot Ionuț.

img_7159.jpg

În pauză, amândoi au găsit o pasăre care i-a condus în junglă unde au găsit un avion cargo.

 

Sasha, Max, David, Ionuț și celălalt Ionuț au mers cu avionul până ce au ajuns în curtea de la Lefkadi, în pomul de la etajul unu și apoi au intrat într-o scorbură unde s-au jucat de v-ați ascunselea. Pasărea s-a jucat și ea cu ei, ea urma să numere.

 

img_7166.jpg

img_7167.jpg

 

După ce s-au tot jucat acolo, au plecat înapoi în junglă unde joaca de v-ați ascunselea era mai faină: prin tufișuri. Și s-au tot jucat până ce mămica lui Ionuț a zis că e timpul să meargă la restaurant, să mănânce.

img_7169.jpg

Până una alta, asta e ultima zi de vacanță aici, a mai rămas una pentru drum și încă o luni ca să-mi pun capul în ordine. Gata!

1

Jurnal de vacanță (7)

Dimineața zilei de 20 august 2007 am petrecut-o la brunch, în Karlsplatz cu Maria și K. Era a doua zi din cele șapte care mi-au dat viața peste cap, îndrăgostită până peste urechi.

Dimineața zilei de 20 august 2017 am petrecut-o cu Ionuț, în drum spre una dintre plajele noastre preferate unde ne aștepta Maria. I-am povestit ce făceam eu cu 10 ani în urmă – cum l-am cunoscut eu pe ta-su știa deja. Cum a venit la Viena, cum m-a surprins cu o zi mai devreme, cu muzică live în MQ de mi-a stat inima-n loc. Cum au aplaudat toți cei din jur când băiatul mare și cu părul creț m-a luat în brațe și asta a fost. I-a plăcut lui Ion povestea și-l vedeam cum se hlizește în spate și-i zâmbesc până și urechile.

– Vezi, mami, eu de aia v-am ales! De aia am zis, pe ei îi vreau să-mi fie părinți!

– De ce?

– Pentru că am văzut ce mult îl iubești pe tata și el pe tine și cum stăteam eu în cer am zis, eu pe ei îi vreau! Așa mult mi-a plăcut de voi!

Mă emoționez, serios, chiar simt că-mi dau lacrimile.

– Stăteam eu cu prietenii mei, ceilalți bebeluși și ne uitam în ce burtică să ne ducem și eu te-am văzut pe tine și am știut!

– Stai puțin, care prieteni?!

– Păi Sasha, David… Max nu era, Max era la bebeluși! Și Sasha i-a ales pe ai lui și David a vrut să fie fratele meu dar nu s-a putut așa că a zis că se face verișor.

– Dar știi că Sasha s-a născut cu câteva zile după tine, nu?

– Da, el a adormit. Că trebuia să ne naștem deodată. Dar nu contează, tot suntem prieteni! Și dacă ne certăm, ce ne pasă, noi așa ne iubim, certându-ne.

 

 

 

0

Jurnal de vacanță (6)

Ieri am mers la o plajă tare dragă nouă și am semnat și o premieră cu ocazia asta: am avut și un cățel pe bancheta din spate. Nu-s eu prietenă bună cu ei dar după câteva zile în care Ionuț mi-a povestit cum își închipuie o zi cu Django, „dar mami, chiar dacă nu se întâmplă ca în închipuirea mea, eu tot o să visez că vom merge cu el la plajă, cândva…” mi-am luat inima-n dinți și am băgat ditamai dulăul în Polo. A fost mai bine decât mă așteptam, chiar de zbura cu salivă în toate direcțiile, că deh, geamuri deschise și curent chiar dacă încă simt păr de câine-n gât, chiar dacă se scutura după fiecare nenorocită de baie FIX lângă mine și Kindle-ul meu, chiar de mi-a călcat în picioare toate prosoapele și costumele de baie și ce am mai avut eu organizat ca pe Pinterest. Chiar dacă toate ăstea, a fost bine, nu, nu cred că mai fac.

Am ajuns la plaja noastră care de data asta era plină de alți oameni, până și colțul nostru de la naiba din praznic, ăla de sub copac era ocupat. Așa că ne-am luat catrafusele în spate și am trecut prin pădure și pe cărări până am ajuns într-un colț unde nu era picior de om. Dar era o masă cu scaune, umbră, pe o ridicătură de pământ din fața mării. Căsuța de pe malul mării – am văzut-o cu tata, exclamă Ionuț. Dar doar de departe, tati a zis că nu intrăm de nu-i a noastră. Noi am intrat, că mama nu are atâtea gânduri la purtător și chiar de le are, 40 de grade la soare o fac să uite de ele. Căsuța nu-i căsuță, e doar un loc între copaci, un colț de rai pe care cineva, un om fain, îl amenajează de la an la an și-și petrece verile acolo. Are și o saltea, și o sobă mică și cred că ziua de ieri a fost cea mai frumoasă din ăstea 13 de când suntem aici. Până la urmă a apărut și stăpânul acasă, am crezut că o să ne certe că am intrat pe neanunțate. În schimb ne-a dat apă rece și pâine și brânză și multe gânduri faine care l-au făcut pe Ion să-i spună la final – Sunteți un om tare fain cu o casă ca-n povești. Cum vă zic. Apoi au făcut planuri ca să treacă iarna mai ușor, fără locșor stricat, Ionuț a adus în discuție și un ciocan care să se întindă din Timișoara până-n Evia, să lovească butonul care va porni mecanismul de acoperire al construcției, care să iasă din mare și să țină valurile de iarnă departe. Până-n vara următoare. Povești complicate, vă spun. N-am prins chiar tot că eram cu nasu-n carte, dar mi-a povestit copilul după. Și a lăsat acolo jumătate de caiet cu desene, cadou, și a primit la schimb o piatră de vreo 5 kile, în formă de inimă (PE CARE TREBUIE SĂ O DUCEM ACASĂ! PENTRU CĂ E CADOU!) o scoică și un lemn magic. Am plecat de acolo ca-n transă, mai rar mi-a fost dat să cunosc oameni așa de faini în zona asta (credeți că m-am plâns degeaba aproape zece ani cât am stat p-aici?)

Dar apoi, clar, mi s-a mai domolit entuziasmul – când așteptând la benzinărie să ne fie gata de spălat mașina, o domnișoară de p-aici (am eu boala mea cu individele din satul ăsta) s-a isterizat la maxim că pe a ei n-au curățat-o bine. Și hai să spune că n-au curățat-o, dar nu-i musai să faci pe duamna isterică pentru o mașină care în 5 minute o să fie iar plină de praf (deh, ca la țară!). A fost și Ionuț de acord cu mine, drept pentru care i-a șoptit domnului care ștergea parbrizul nostru – „Noi suntem mulțumiți cu ce ați făcut pentru mașina noastră!”

Uneori chiar că-mi vine să-l mănânc de drag. Imediat după face una de-a lui, dar asta e. Al meu e.

A mai rămas o săptămână de vacanță.