2

Chelul, tichia de mărgăritar și parada

Nici nu știu cum să încep. Am gânduri care se învălmășesc și mi se amestecă în cap cu o furie ce mocnește de zile multe, prea multe. Am gânduri nerostite care s-au adunat acolo și stau să răbufnească pentru-s om și răbarea are și ea limitele ei. Azi simt că dau toate p-afară. Mi-e plin facebook-ul de steaguri și sarmale. De texte de La mulți ani! și urări care curg din toate părțile. De poze de la paradă de aici, de acolo, de peste tot. Și mie tot ce-mi vine în minte în momentele ăstea e o imagine cu români ascunzând gunoiul sub covor când îi apucă momentul ăla al anului cunoscut și sub numele de „curățenie de Sărbători”.  Oameni buni, țara asta se duce dracului și noi ieșim buluc să ne uităm la tancuri și mașini de poliție. Țara asta se duce-n cap, la vale și noi vedem meniuri tradiționale – fasole și cârnați. Ne ducem naibii fără spitale, cu școli de frunte din orașe mari unde put toaletele de parcă-s din ălea din câmp și noi punem beteală la rahat. Scuzat fie-mi limbajul dar nu mai suport. Ipocrizie și lălăială pe ritmuri tradiționale. Mă și umflă râsul, 8 ani am stat la greci și printre ei – alții ce-și scot parada la înaintare de fiecare dată când cere ocazia. Toate-s în cap și acolo – școlile (da, și acolo duce lumea clor de acasă și săpun și hârtie igiencă!) de spitale nu mai zic (mergi cu pachetul de pansamente și medicamente și cu plicul la final!) dar au paradă. Cu steaguri și piepturi mândre scoase la înaintare.

Mi-e ciudă pe toți, pe toți cei care acceptă situația cu stoicism, pe sistem mioritic. Dar care-s români și se fălesc. Eu nu simt pic de patriotism și nici mândrie că-s româncă. Aș fi putut la fel de bine fi orice altceva. S-a nimerit (noroc? ghinion?) să mă nasc aici, să cresc aici, s-o iau din loc și să vin înapoi. Faptul că am pașaport românesc nu mă face să-mi crească inima de bucurie și nici nu-mi dau lacrimile când aud imnul. Îmi dau însă când văd că unora le place unde suntem. Că nu-i deranjează situația de nici un fel, că s-au obișnuit, că sunt indiferenți. Că asta-i România, ce să faci? Urlă ciuda-n mine și frustrarea că ne-am obișnuit, că ne găsim scuze să stăm și să înghițim. Că visăm la o țară ca afară și la iarba verde de peste gard dar nu facem nimic pentru asta care-i aici.

Mă uit în jur și nu pot să nu mă întreb: toți ăia de au ținut discursuri pompoase, probabil aceleași de la an la an, toți oamenii ce au ieșit la bulevard cu mic, cu mare, cu steaguri, vopsiți de față în culori de tricolor, de ce se simt mândri? Care-i motivul care îi face să iasă din casă, să se așeze în rând și să simtă că le crește inima că sunt români? Priviți în jur. Avem, aveți motive?

Așa că nu, eu sunt mândră de țara mea. Sunt mândră de ăia peste 100.000 de oameni care au pus mână de la mână pentru MagicHome, sunt mândră de oamenii ăia care ies în stradă seară de seară și cer ce ar trebui să cerem toți! Sunt mândră de cei care dau fără să semnalizeze asta, de cei care nu au uitat de unde au plecat, de cei care nu aruncă gunoaie pe jos, care nu parchează pe unde apucă, de aia care refuză să dea plicuri, de cei care ridică ochii din pământ și care nu se tem să deschidă gura. Dar ăstea toate țin de om și de bun simț și nu de naționalitate. De educație. Sunt mândră de oamenii care au înțeles că 1 și cu 1 fac 2 și încă câte-un 1 adunat la asta fac mii și zeci de mii. Voci care contează. Și poate că de aici ar trebui să începem toți – ca să putem spune cu adevărat La mulți ani, România. Te-ai trezit!

Anunțuri

Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

0

Curiozitatea a ucis pisica

Ieri seară am ajuns acasă după 4 zile de vacanță la Berlin în doi – eu și Ionuț. A fost atât de bine, dar atât de bine, de încă oftez a dor și poftă de ducă. Am pornit seara la drum, eram sigură că o să se lase cu lacrimi și nervi (ora lui de culcare e cel târziu ora 21) așa că, ce să vezi, m-am relaxat, aveam deja gândul că știu ce mă așteaptă. Și evident, m-am înșelat. Ionuț a fost în formă de zile mari. Începând cu entuziasmul de la decolare: „Bagăăăăă, apasă acelerația, iuhu, am decolat, Berin, venim! Mamă, cât sunt de emoționat, ce vacanță minunată o să avem! Iuhu! Iubesc decolările! Iubesc avioanele! Vă iubesc pe toți!” (sunt convinsă că ar fi sărit într-un picior de nu-l ținea centura) urmat de descoperirea unui joc fantastic (spânzurătoare) și drăgăleli și strâns în brațe.

– Auzi, spune el, era și o fetiță pe care n-am mai văzut-o…

– Ha?

– Și avea niște sandale incomode, așa, sandale stupide care-s doar să te uiți la ele că oricum nu poți să le porți… și nu putea să se joace și ea…

Eu fac urechile mari, mari de tot. Mă bag cu capul în spatele lui – el desenează de zor și-mi povestește. Încerc să prind momentul și să nu-i dau drumul.

– Și am stat amândoi pe bancă. Știi cum o cheamă?

– CUM?! Spune-mi!! Vai, ce mult îmi place să te ascult povestindu-mi din ăstea! Adică n-ai mai povestit niciodată! Oh, ce fain, hai, spune-mi repede, vreau să aflu cât mai multe (domolește-te Alexandro, că doar nu ți-a spus că se însoară!)

– Olivia.

– Wow, ce nume frumos, oftez eu. Simt cum prind aripi.

– Care-i numele frumos?

– Olivia! Cum care?! sar eu de colo.

– Cine e Olivia? întreabă el și-l văd cum zâmbește fâstâcit.

Eu mă aprind. Ce se întâmplă aici?

– Cum cine e Olivia!? Păi tu mi-ai povestit despre ea! Eu te întreb cine e?! Hai, spune-mi mai multe că mor de curioasă.

– Nu, nu cred că-ți mai spun nimic.

Așa, să-mi fie de bine că m-a ars curiozitatea.

 

 

0

Cărți pentru Ionuț (I)

Au trecut zile bune și multe cărți noi, una mai frumoasă ca alta, au ajuns la noi pe noptieră. Pe a mea – mai mult cărți de la bibliotecă, recunosc! Pe a lui, volume cu povești minunate, de noapte bună, de ținut în brațe, de reconectare, de stăm-în-pat-și-citim. Preferata preferatelor pe care am citit-o deja de suficiente ori încât să știu ordinea întâmplărilor e un clasic: Pippi Șosețica. Ionuț e fanul numărul 1 și încet încet, după atâtea lecturi, începe să-mi placă și mie tot mai mult. Între timp am găsit și serialul – da, cel original! în limba germană. Recomandăm amândoi!

18049910_10154321448805927_994173136_o

Altă carte minunată, cu ilustrații absolut fabuloase e Alice în țara minunilor. Avem și versiunea originală, cu imagini alb negru, dar volumul acesta își merită toți banii. Între noi fie vorba eu nu mă prea dau în vânt după poveste – e cam ciudată până și pentru gustul meu dar Ionuț o ascultă cu gura căscată. De fiecare dată.

18042744_10154321448680927_328133969_o

Peste cartea asta, cu șoricelul pasionat de zbor, am dat din întâmplare. Era în perioada în care Ionuț era absolut fascinat de avioane și visul lui era să devină pilot. Între timp a făcut o pasiune pentru Titanic și-și dorește să fie constructor de nave dar cartea asta a rămas totuși printre preferate. Noi v-o recomandăm cu mare drag (și altor copii de vârste apropiate, peste șase ani adică!)

18013053_10154321448715927_2050930197_o

După poveștile cu bufnița și pinguinul – pe care le citise biata buni Maia până le-a învățat rând cu rând, am dat peste ultimul (o fi ultimul?) volum din serie. Gorila e foarte simpatică, textul e ușor de citit și nouă ne-a plăcut foarte mult.

18012893_10154321448825927_903142454_o

Zilele trecute Ionuț a mai primit o carte, o carte cadou. Suntem în continuare în faza în care planetele și universul sunt la loc de cinste în casa noastră așa că volumul acesta a venit la fix! E mai ușor de înțeles și parcurs (decât alte cărți pe tema asta!) și e exact lectura de care aveam nevoie la ora de culcare. Cu tot cu explicații (aceleași în fiecare seară) cu tot cu răspunsul la întrebări (aceleași și ele!) lectura nu depășește 40 de minute.

18043065_10154321448740927_164971431_o

Am pregătit încă o listă, cu cărți frumoase și tare dragi nouă, care sunt numai bune și pentru copilașii mai mici. V-o prezentăm mâine – ca să fim siguri că veniți din nou pe aici (ideea lui Ionuț, recunosc!)

 

 

2

Pită-n ou la început de an nou

În urmă cu vreo 16-17 ani îmi trăiam viața de studentă la Cluj. La turație maximă. Plecam dimineața de acasă, fie ea început de zi de luni sau marți sau vineri, toate erau la fel! și nu știam când ajung înapoi. Uneori dădeam pe acasă după amiaza pentru un repaus scurt, alteori mă uitam dusă pe te miri unde. Nopțile erau de petrecut în Music Pub, cu pită cu untură și cu ceapă, cu muzică faină și oameni dragi. Nici un moment nu era la fel – doar o constantă era prezentă în viața mea. Pita-n ou făcută de buna. Cu ea mă trezeam în diminețile în care eram acasă. După nopți lungi – care, între noi vorba vine, nu voiam să se mai gate! pita-n ou (Bundas Kener) mă aștepta la trezire. Nu că aș fi fost eu mare băutoare de alcool dar știu cu siguranță că ajuta la dezmeticire. O felie, două, trei, o cană de cacao cu lapte (cafeaua lu’ buna era de nebăut!) și eram gata de o nouă zi. De la început și de la capăt. Când au trecut anii ăia? De ce?

În anii de petrecere de la Viena n-am uitat de ea. Doar că n-o mai aveam pe buna în bucătărie. Dar dimineață de dimineață o pomeneam în minte, așa cum faci cu lucrurile pe care le luai de bune și de-a gata cândva și dintr-o dată nu mai sunt. Au urmat ani în care stăteam trează nopțile dar nu de plăcere ci de Ionuț și pita-n ou a fost înlocuită cu o cafea tare sau poate două.

Mi-am amintit de obiceiul ăsta, care-mi duce sufletul și mintea înapoi la Cluj, în urmă cu câțiva ani când am făcut primul revelion la Timișoara, în formație completă. În primul an am petrecut de parcă lumea stătea să se gate, în al doilea și mai cu foc, în al treilea ne-am mai domolit și anul trecut am stat ca mielușeii, dar bine-a fost! Anul ăsta am organizat  un revelion în pijamale, cu vin roșu și film din ’68 (soțul îmi predă noțiuni de bază din cultura zombie). L-am trezit pe Ion la miez de noapte să vadă artificii – Mami, sunt faine, dar mie mi-e prea somn! și la ora 2 dormeam toți ca niște copii. M-am trezit cu gând c-a fi un an bun – veștile de la Istanbul mi-au șoptit că poate totuși nu, așa că mi-am spus că poate n-ar fi rău să fiu eu mai bună și să las anul să fie. Am făcut o pită-n ou, am mâncat amândoi, în liniște. Ne-am privit și am zâmbit și acum, serios, sunt gata să-pășesc în 2017. Voi?

 

2

#2017

M-am trezit curioasă. Ce linii am tras anul trecut pe vremea asta, ce planuri am pus în coș pentru 2016? Nimic special, pare-se. Am vrut sănătate – și bine a fost că am primit – mai ales după experiențele din 2015 cu crize de rinichi și alte dureri și n-am vrut liniște ci piper și nebunie. Le-am căpătat din plin și ce să vezi? Până la urmă piperul și nebunia au fost cele care mi-au adus liniștea. 2016 a fost plin de schimbări. Am început anul cu semne de întrebare și căutări – plecăm? Ne mutăm? Anglia părea o idee bună în primele ore din 2016. Între timp ni s-au schimbat și planurile și destinația iar în august am venit în țară. Și din acel moment toate, dar absolut toate s-au desfășurat cu o viteză nemaipomenită. În două săptămâni am împachetat toată casa, am renovat-0 pe asta de aici, Ionuț a început școala, eu am găsit un job unde nici nu gândeam, a venit crețul – el încă-și caută drumul și ne-am așezat. Suntem de patru luni și eu simt deja că n-am plecat niciodată. Avem prieteni dragi aproape, ai mei sunt la doi pași (chiar doi!), sunt liniștită – așa cum n-am mai fost de multă vreme, Ionuț e bine și nici crețul nu se plânge. Pentru 2017 nu-mi fac planuri. Să o ducem tot așa, cu zile-n pace și cu dimineți în care mă trezesc zâmbind. Și dacă anul care vine îmi aduce  aduce cu el cu un strop de inspirație mai mult decât anul care e pe cale să se termine, eu mă declar mulțumită!

Așadar un #2017 cu inspirație să aveți și voi!

 

4

Cărți 2016, liste 2017

2016 a fost un an ciudat. L-am început tumultos, plin de căutări și răzvrătiri. Simțeam că-i moment de schimbare, că trebuie să trecem pe alt macaz, să ne urnim, să mișcăm, să privim înainte.

În 2016 am citit mult. A fost singurul mod care m-a ajutat (nu doar acum ci mereu) să-mi țin mintea curată și nervii sub control. Și departe de supărări. Am trecut prin tot felul de etape : de recitit și revăzut cu alți ochi și, spun eu, minte mai deschisă unele cărți, de căutat nume și direcții noi de lectură, de făcut liste – zeci de rânduri cu nume și titluri. Am stat o vreme în etapa de nordic noir – aproape întreaga vară, am dat peste autori români care-mi plac mult, am descoperit o groază de nume, am cumpărat cărți. De când sunt în țară nu trece săptămână fără câte o vizită la librărie sau la bibliotecă. La Timișoara – bine am revenit! s-a și deschis o librărie nouă, independentă, cărămidă la vedere, colțuri cozy și bufnițe faine, zice-se. Eu încă n-am ajuns – pentru că vreau timp să mă bucur de astfel de locuri, pe fugă n-are farmec! La biblioteca de cartier am găsit ce nu speram și-i un loc unde mă duc mereu cu drag. Am prietenii aproape și ei au cărți și chef de schimburi. Sunt la doi pași – de fapt vreo 20, de biblioteca de la Centrul Cultural German.

Acum o să dau mai departe lista mea de anul ăsta. Să vă fie de inspirație. Și vă dau și gândurile și planurile pentru anul care va să vină. Tot așa. De inspirație și de chef de lectură.

Cum ziceam, anul ăsta a fost plin de nordic noir. Eu eram deja îndrăgostită de Jo Nesbo – care-i la loc de cinste-n bibliotecă. L-am cunoscut și pe Henning Mankell și m-am lăsat prinsă și de Camilla Lackberg. Primul e wow. Doamna e ok. Vi le recomand ca lectură de vacanță de vară. Că-s relaxante.

Isabel Allende – care mi-a plăcut la nebunie de când am citit Paula. Și Casa Spiritelor. Puțin dezamăgită de The Japanese Lover – sau o fi fost traducerea teribil de proasta? dar surprinsă (plăcut) de Ripper.

Elif Shafak – Doamne, cât o iubesc pe femeia asta! Vă recomand toate cărțile ei – eu anul ăsta am citit Lapte negru și-s mai prinsă de ea ca oricând!

Naghib Mahfuz, Trilogia Cairoului, trei cărți mari și grele. O poveste care curge frumos, saga unei familii – dacă sunteți pasionați de lumea arabă o să vă placă și vouă. Am trăit cu ei aproape două săptămâni, am ajuns să-i cunosc, să mă simt ca acasă, să mă bucur de ce-i bucură, să mă întristez. Puține cărți m-au atins așa de tare și m-au făcut să realizez, Doamne, pentru a câta oară? cât suntem de mici în lumea asta și ce repede trec toate.

Anche Min – Împărăteasa Orhidee, Amy Tan – Valea minunilor, Ranu Manicka – Zeita orezului, Pearl S. Buck – Mama (pe asta din urmă vă recomand să o citiți în limba engleză!) sunt doar câteva din cărțile pe care le-am avut aproape anul ăsta.

Vă mai zic? Mary Chamberlain – Croitoreasa de la Dachau (mi-a plăcut dar mai că nu m-am pus să-i scriu continuarea sau măcar un P.S. așa de tare m-a ofticat finalul!) Harper Lee – Du-te și pune un străjer (rămân la părerea că Să ucizi o pasăre cântătoare nu avea nevoie de continuare!). L-am descoperit și pe Florin Iaru – Povestiri cu final schimbat care m-au făcut să dorm cu lumina aprinsă vreo două nopți! Am râs cu Dan Lungu – Sunt o babă comunistă și Raiul găinilor . Despre Anda Docea, fosta mea colegă de facultate, am doar vorbe de laudă. Am citit-o cu poftă – nu doar o dată – și cu mult drag dau gândurile mele bune despre ea și scriitura ei, mai departe!

Mi-am retrăit anii faini de liceu cu Eleanor &Park de Rainbow Rowell. Tare mi-ar fi plăcut să fi scris eu cartea – și tare mă bucur că am descoperit-o (chiar simpatică!) Și am citit si We need new names a lui No Violet Bulawayo – carte găsită în coșul cu reduceri. Bine am făcut că am pus mâna pe ea. Că tot sunt pline ziarele și ecranele cu povești despre bărci pline care ajung din Africa în Europa. Mie mi s-a făcut pielea de găină citind-o. Și dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, cartea descoperită acum vreo patru ani, recitită de vreo șase ori din care de două ori doar anul ăsta e Bilal a lui Fabrizio Gatti (jurnalist italian de investigații, s-a dat și român căpșunar la un moment dat, că asta-i place să facă, să se dea drept altcineva și să scoată la iveală povești din altă lume!). Din păcate romanul lui a fost tradus din italiană doar în germană și franceză – nu pricep nici în ruptul capului de ce nu există și versiune în limba engleză! E de citit. Și nu doar o dată!

Acum la final de an am mai recitit Maurice Druon – Regii Blestemați și de acolo am ajuns la Philippa Gregory (nu se compară dar e pe același stil). Proabil că-mi voi încheia anul cu ea.

Pentru cel care vine, am o listă cât o zi de post negru. Sunt multe, salvate care pe unde, notate pe post-it-uri colorate, scrijelite pe câte un colț de agendă. Pentru că acum nu mai am timpul pe care l-am avut în ultimii opt ani probabil că voi deveni mai selectivă. Sau poate că nu.

Primele trei – descoperite într-un articol cu recomandări Ben Rawlence – City of thorns si Radio Congo si Caroline Moorhead – Human Cargo. Apoi, inspirație de la fetele cucuietele, book talks și altele:

Probabil că voi descoperi – și cumpăra – pe parcurs și alte. Așa fac de fiecare dată, e singurul loc unde cumpărăturile impulsive au voie să se dezlănțuie. Dar până una alta, ia aruncați încoace și cu ale voastre titluri și liste!

15387554_10153890444640927_273042211_o