2

Discurs (plictisit) de noapte bună

Nu știu cum sunteți voi dar eu cu cât înaintez mai mult în vârstă (oh, ce aiurea sună expresia asta!) am tot mai puțină răbdare cu chestiile care-mi mănâncă timpul degeaba.

Încerc să mă țin departe de oamenii care nu-mi spun nimic. Mă retrag discret din relații care nu-mi provoacă nici un fel de sentimente pozitive. De pe lângă oamenii care nu-și au sensul în lumea mea. Care sunt pe altă lungime de undă. Vreau, pe cât posibil, ca fiecare cafea băută alături de cineva să-mi dea o stare de bine. Sau de mai vreau. Ca fiecare minut de conversație să mă îmbogățească – chiar și doar cu un zâmbet. Au apus de mult vremurile în care căutam companii doar de dragul companiei.

Fug de chestii care nu-mi plac și în sfârșit am găsit curaj să spun cu voce tare treaba asta. Nu suntem toți la fel și dacă ție-ți place și ți-e bine asta nu înseamnă că e o regulă general valabilă. Nici gând. Nu mă mai tem să aleg să pun jos o carte începută dacă îmi dau seama că nu-mi provoacă nici un fel de reacție. Nu mai mi-e frică să spun cu voce tare – chiar nu-mi place! Și între noi fie vorba, cu cât mă gândesc mai mult, cred că pentru mine nici gura lumii nu mai e ce-a fost.

Mă gândeam astăzi, într-un minut de linște și stat, cu câte chestii ne încărcăm inutil viața. Câte minute risipim pentru atâtea tâmpenii și pentru că – da, așa se face, așa s-a făcut de când lumea, așa trebuie, așa fac toți. Câte clipe în care am putea face altceva sau chiar nimic, se duc și duse-s toate pentru că alegem să ne complicăm existența.

Am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?

M-am săturat de lecturi obligatorii și discuții care trebuie. Voi nu?

 

 

Anunțuri