2

Chelul, tichia de mărgăritar și parada

Nici nu știu cum să încep. Am gânduri care se învălmășesc și mi se amestecă în cap cu o furie ce mocnește de zile multe, prea multe. Am gânduri nerostite care s-au adunat acolo și stau să răbufnească pentru-s om și răbarea are și ea limitele ei. Azi simt că dau toate p-afară. Mi-e plin facebook-ul de steaguri și sarmale. De texte de La mulți ani! și urări care curg din toate părțile. De poze de la paradă de aici, de acolo, de peste tot. Și mie tot ce-mi vine în minte în momentele ăstea e o imagine cu români ascunzând gunoiul sub covor când îi apucă momentul ăla al anului cunoscut și sub numele de „curățenie de Sărbători”.  Oameni buni, țara asta se duce dracului și noi ieșim buluc să ne uităm la tancuri și mașini de poliție. Țara asta se duce-n cap, la vale și noi vedem meniuri tradiționale – fasole și cârnați. Ne ducem naibii fără spitale, cu școli de frunte din orașe mari unde put toaletele de parcă-s din ălea din câmp și noi punem beteală la rahat. Scuzat fie-mi limbajul dar nu mai suport. Ipocrizie și lălăială pe ritmuri tradiționale. Mă și umflă râsul, 8 ani am stat la greci și printre ei – alții ce-și scot parada la înaintare de fiecare dată când cere ocazia. Toate-s în cap și acolo – școlile (da, și acolo duce lumea clor de acasă și săpun și hârtie igiencă!) de spitale nu mai zic (mergi cu pachetul de pansamente și medicamente și cu plicul la final!) dar au paradă. Cu steaguri și piepturi mândre scoase la înaintare.

Mi-e ciudă pe toți, pe toți cei care acceptă situația cu stoicism, pe sistem mioritic. Dar care-s români și se fălesc. Eu nu simt pic de patriotism și nici mândrie că-s româncă. Aș fi putut la fel de bine fi orice altceva. S-a nimerit (noroc? ghinion?) să mă nasc aici, să cresc aici, s-o iau din loc și să vin înapoi. Faptul că am pașaport românesc nu mă face să-mi crească inima de bucurie și nici nu-mi dau lacrimile când aud imnul. Îmi dau însă când văd că unora le place unde suntem. Că nu-i deranjează situația de nici un fel, că s-au obișnuit, că sunt indiferenți. Că asta-i România, ce să faci? Urlă ciuda-n mine și frustrarea că ne-am obișnuit, că ne găsim scuze să stăm și să înghițim. Că visăm la o țară ca afară și la iarba verde de peste gard dar nu facem nimic pentru asta care-i aici.

Mă uit în jur și nu pot să nu mă întreb: toți ăia de au ținut discursuri pompoase, probabil aceleași de la an la an, toți oamenii ce au ieșit la bulevard cu mic, cu mare, cu steaguri, vopsiți de față în culori de tricolor, de ce se simt mândri? Care-i motivul care îi face să iasă din casă, să se așeze în rând și să simtă că le crește inima că sunt români? Priviți în jur. Avem, aveți motive?

Așa că nu, eu sunt mândră de țara mea. Sunt mândră de ăia peste 100.000 de oameni care au pus mână de la mână pentru MagicHome, sunt mândră de oamenii ăia care ies în stradă seară de seară și cer ce ar trebui să cerem toți! Sunt mândră de cei care dau fără să semnalizeze asta, de cei care nu au uitat de unde au plecat, de cei care nu aruncă gunoaie pe jos, care nu parchează pe unde apucă, de aia care refuză să dea plicuri, de cei care ridică ochii din pământ și care nu se tem să deschidă gura. Dar ăstea toate țin de om și de bun simț și nu de naționalitate. De educație. Sunt mândră de oamenii care au înțeles că 1 și cu 1 fac 2 și încă câte-un 1 adunat la asta fac mii și zeci de mii. Voci care contează. Și poate că de aici ar trebui să începem toți – ca să putem spune cu adevărat La mulți ani, România. Te-ai trezit!

Anunțuri
2

Discurs (plictisit) de noapte bună

Nu știu cum sunteți voi dar eu cu cât înaintez mai mult în vârstă (oh, ce aiurea sună expresia asta!) am tot mai puțină răbdare cu chestiile care-mi mănâncă timpul degeaba.

Încerc să mă țin departe de oamenii care nu-mi spun nimic. Mă retrag discret din relații care nu-mi provoacă nici un fel de sentimente pozitive. De pe lângă oamenii care nu-și au sensul în lumea mea. Care sunt pe altă lungime de undă. Vreau, pe cât posibil, ca fiecare cafea băută alături de cineva să-mi dea o stare de bine. Sau de mai vreau. Ca fiecare minut de conversație să mă îmbogățească – chiar și doar cu un zâmbet. Au apus de mult vremurile în care căutam companii doar de dragul companiei.

Fug de chestii care nu-mi plac și în sfârșit am găsit curaj să spun cu voce tare treaba asta. Nu suntem toți la fel și dacă ție-ți place și ți-e bine asta nu înseamnă că e o regulă general valabilă. Nici gând. Nu mă mai tem să aleg să pun jos o carte începută dacă îmi dau seama că nu-mi provoacă nici un fel de reacție. Nu mai mi-e frică să spun cu voce tare – chiar nu-mi place! Și între noi fie vorba, cu cât mă gândesc mai mult, cred că pentru mine nici gura lumii nu mai e ce-a fost.

Mă gândeam astăzi, într-un minut de linște și stat, cu câte chestii ne încărcăm inutil viața. Câte minute risipim pentru atâtea tâmpenii și pentru că – da, așa se face, așa s-a făcut de când lumea, așa trebuie, așa fac toți. Câte clipe în care am putea face altceva sau chiar nimic, se duc și duse-s toate pentru că alegem să ne complicăm existența.

Am ascultat zilele trecute niște discursuri așa de plicticoase – la un moment dat aș fi putut jura că unul dintre cei ce recitau cele de pe foaia de dinainte, căscase! și mă gândeam, cât de ciudați suntem noi, oamenii mari, prinși între o limbă de lemn și niște obiceiuri care ne mănâncă minute, ore, zile din viață? Ce fain e să stai să asculți un minut, două, zece, un ceas chiar, vorbe care-ți rămân și de care-ți amintești! Până la urmă care-i bucuria de a scrie un text care-i plictisit încă de dinainte de a-i da glas? Pe care-l poți folosi de câte ori vrei pentru că oricum nimeni nu-l ascultă, aude? Are vreun sens să ținem de prostiile ăstea oficiale care nici nu-ți dau nici nu-ți iau?

M-am săturat de lecturi obligatorii și discuții care trebuie. Voi nu?