0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

2

Povești adevărate

Cred că am fost mereu o silitoare. O fată cuminte care încerca să facă pace cu toată lumea, care-și făcea temele (și ceva în plus) care chiulea doar ca să vină acasă mai repede și care nu-și amintește să-i fi fost chemați părinții vreodată la școală pe motive de indisciplină sau doamne feri, alte minuni. Nu-i nimic, anii au trecut și mi-a venit rândul.

Ion e băiatul acela care face tâmpenii, vorbește urât și comentează la tot ce i se spune. Nu-l sperie nici amenințările – nu ieși afară! Bine, nu ies! nici ideea de pedeapsă nu-i provoacă frici (poate pentru că noi nu am folosit niciodată metoda asta) și când e furios, cum spune el, se dezlănțuie fără nici o problemă. Și credeți-mă, Ionuț furios e un fel de taur căruia îi fluturi în față o pătură roșie.

După o dimineață de conversații cu a lui învățătoare și o zi încheiată cu „Alexandra, hai să discutăm!”, venită de la profa de germană, nu mi-a mai rămas energie pentru nimic. Am încercat să ridic vocea dar mi-am dat seama că-i fără sens. Așa că m-am pus lângă el în pat și am început să compunem povești. Joc nou de-al nostru, născut în lipsă de alte soluții pentru că sincer, am ajuns la capăt de frânghie. Pentru că sper că dialogurile ăstea, în joacă, o să-mi arunce o umbră de lumină peste ce-i în mintea lui. Când îl face pe x prost, când îi dă lui y cu ghiozdanul în cap, când se isterizează din te miri ce și nimeni nu-l poate calma.

– Era odată un copil pe nume David. Mic și subțirel, cu o bluză roșie și o pereche de ochelari. Și David ăsta era supărat pentru că dintre toți colegii lui de la grădiniță era singurul care purta ochelari. Și uneori îl strângeau și tare și-ar fi dorit și el să vadă cum e lumea-n jur fără ochelarii ăia nesuferiți pe nas. Acum spui tu mai departe…

(Personaj principal, coleg de clasă, purtător de ochelari căruia Ionuț i-ar scoate ochii, nu alta!)

– Și cum mergea el așa pe drum, s-a împiedicat și a căzut în nas… continuă Ion. Și i-ai căzut ochelarii. Iar niște băieți au venit în fugă și i-au zdrobit ochelarii și au râs de el.

Pe moment mă blochez, dar nu mă las.

– Și ce să vezi? Pe când râdeau ei mai tare, hop, apare un super erou! Super eroul viteaz! Și ce face?

– Îi ia pe copiii ăia răi care au spart ochelarii și-i duce la director și de acolo la doctor să capete niște injecții PESTE TOT!

– Și apoi? Ce face super eroul?

– Ia ochelarii lui David și-i lipește! Și-i dă înapoi…

– Și apoi?! Apoi sunt prieteni?!

– Da de unde! Cum să fie prieten cu un super erou? Nu, sigur nu sunt prieteni, dar David îl cheamă în ajutor de fiecare dată când are nevoie. Și nu-i spune că-i bebeluș!

– Am înțeles. Și acum, hai încă o poveste și mergem la culcare. La o școală era un băiețel…

– Care nu avea nici un prieten și nu știa să spună nici te rog, nici mulțumesc, nici nu saluta! Și i-a spus unui coleg că e prost.

(Azi, la ora de germană Ionuț către alt copil)

– Aham, preiau eu discuția. Și copilul acela a început să plângă și să plângă și ce să vezi?

– S-a umplut clasa de apă de lacrimi!

– Și țipau toți, ajutor, ajutor! Cine ne salvează!?

– Nimeni! Și au murit toți.

– Hai, măi, Ioane, să le mai dăm o șansă. Să fie povestea mai lungă…

– Bine! S-a format un vârtej și i-a tras pe toți și  a apărut iar un super erou care a făcut o magie și ce să vezi? A înghețat apa! Și toți au alunecat pe gheață dar măcar nu erau morți!

– Și băiețelul acela care nu saluta și nu spunea mulțumesc?

– El era prins cu fudul în gheață.

Își închipuie scena și râde minute bune. Apoi îl tragem amândoi afară din apa înghețată, îl scoatem și cădem obosiți pe spate. Copilul merge la culcare cu zâmbetul pe buze și rămân mai confuză decât eram azi dimineață. Mi-e greu să fiu empatică, mi-e greu să-l înțeleg, să pricep ce stă în spatele pornirilor ăstora urîcioase (mă rog, le etichetez eu astfel, poate nu-s). Ionuțul meu cel sensibil care scoate din gură „căcat” și „prost” la tot pasul. Care umblă cu un scaun să-l pocnească pe nu știu ce alt coleg. Care comentează la orice vorbă. Ionuț care dă din picioare și care-mi spune că s-a săturat de mine și de nu-urile mele. O fi un fel de pre-adolescență? Am pus în listă toate și de toate: suntem aici de puține luni, i-am dat viața peste cap cu schimbările, i s-a făcut dor de prietenii lui, eu lucrez și nu mai suntem împreună așa cum eram, timp scurt, episoade multe. Am rămas fără idei. O mână de ajutor, cineva?

17015221_10154149153365927_801492965_o

P.S. Da, poza asta exprima clar atitudinea despre care vorbeam mai sus…

 

 

2

AMR 2 zile

Ultimele zile au fost pline. De mutări de pe canapea în bucătărie, din bucătărie în pat și apoi pe fotoliu. Serial ce ne-a prins pe amândoi, cărți pe noptieră, poveste ce se cere terminată, frig afară, cald în casă. Atâta lene nu am simțit de foarte multă vreme, dar, ce ciudat, nu mă simt vinovată deloc. Din contră. E pe meritate. Mă tolănesc printre perne, Ion e ocupat cu văru-su, mai stăm la câte o lectură și strâns în brațe. Nu facem planuri, trăim în ritm de melci, cu burțile pline. Vin la noi oameni faini, noi mergem doar puțin că-i greu să te urnești dacă te-a prins pofta de stat în pijamale. Mâncăm, bem, râdem, mai trag cu ochiul la câte un proiect început și-ncerc să-i dau de capăt. Și pe când stau mai cu drag și mă bucur de liniște și de finalul acesta de an, bam, Ion care la 17:30 e bine, la 17:33 nu mai e așa de bine. Îl doare capul și și-l lasă pe masă oftând, vrea în brațe și se cuibărește și înghite de zor – doare, mami, doare când înghit. Apoi se cere-n pat și-l simt cum se încălzește lângă mine. Fornăie-n somn. Și mie-mi fornăie gândurile de la prea multă liniște ce-am avut. Au mai rămas două zile din 2016, hai să le încheiem cum a mers tot anul, nu-i așa?

0

Cum sărbătorim noi 1 Decembrie?

Nimic, dar nimic în lumea asta nu îmi place mai mult decât o zi cu zăpadă – afară și un teanc de cărți bune în casă. Asortate, se știe, un fotoliu dolofan, o cană cu ceai fierbinte și lemne ce trosnesc în sobă. Azi am parte de fotoliu dolofan. Și în loc de ceai, compot de mere cu scorțișoară. Nu am lemne-n soba și adevărul e că teancul de cărți nu-i pentru mine, ci pentru Ionuț. Care, de când sunt o mamă adevărată și îmi duce dorul, se bucură tare de fiecare zi pe care o petrecem împreună. Citind. Așa că azi am să vă povestesc despre cărțile lui, cumpărate toate de când ne-am mutat în țară. Un fel de cadou de bine am revenit. Am încă un teanc – de-ale mele, că doar nu era să nu profit și eu! dar despre ele, data viitoare. Mi-era dor să pot să merg într-o librărie de fiecare dată când am chef – și bine-i că la Timișoara am de unde alege. În curând, se deschide una la care eu de-abia aștept să ajung – bufnițe, perne moi, pereți dezgoliți până la cărămidă, cafea bună și chiar și-un colț de anticariat – să vă mai spun și altele?

poza1

Prima-i una dintre cele mai dragi:

poza5-copie

Despre Pettersson și Findus am mai povestit și altă dată – da, in versiunea în limba germană pe simpaticul bătrânel îl cheamă Peterson. M-am bucurat ca un copil când am văzut că a apărut și-n limba română, sunt foarte simpatice poveștile! Noi am citit-o deja de vreo zece ori și e pe listă în fiecare seară! V-o recomandăm cu mare drag!

poza4Dacă m-ar întreba cineva, care e de departe autorul meu preferat de povești pentru copii, răspunsul meu e clar, fără să stau pe gânduri: Oliver Jeffers. L-am descoperit întâmplător, în limba greacă, apoi am dat peste original, în limba engleză și acum, în română. Oricum ai lua-o, textele sunt geniale. Simple, că nu-i nevoie de vorbe multe. Puțin ciudate și poate – pentru noi, ăștia mari, fără mult sens, dar nu cred că există copil care să nu trăiască la maxim alături de fiecare personaj. Despre ilustrații nici nu mai spun nimic, se mulează perfect pe text!

poza2Fred, prietenul imaginar e o bijuterie de carte. Nu o spun doar pentru că povestea ni s-a potrivit de minune, se știe, și Ionuț are un prieten imaginar (pe care-l port eu în buzunar sau în geantă, de fiecare dată când ieșim afară). E chiar o carte ce-ar fi fain să nu lipsească din biblioteca micuților voștri! Textul e simpatic foc (de data asta doar ilustrațiile sunt ale lui Jeffers), povestea e de citit și recitit – noi o recomandăm copiilor peste șase ani (pentru că la un moment dat are niște termeni pe care i-am căutat și eu pentru a da explicații corecte!)

poza6Cartea Ioanei probabil că nu are nevoie de nici o prezentare. Mie-mi place la nebunie, chiar aveam nevoie de niște rețete la care să-l provoc și pe micuțul meu bucătar – ăstea-s momentele în care ne conectăm cel mai bine! Și-s ușoare de făcut (că doar eu v-am spus de atâtea ori, nu-s deloc regină în bucătărie!) cu ingrediente pe care le ai în casă (în cazul în care ne apucă pofta de bucătărit, așa, spontan!)

V-o recomandăm cu drag – iar supa fermecată de cartofi cu crutoane e de VIS!

poza7Ah, Elmer, Elmer. Povești pe care i le citesc ba eu, ba ta-su, că avem colecția întreagă în două limbi. Vreo trei volume în limba română și alte trei în greacă. Simpatic foc elefantul acesta și cu povești cu tâlc (și care-l fac să chițăie la fiecare lectură!)

poza3Ionuț e-n faza în care vede planete și stele peste tot. Și erupții solare și găuri negre. Recunosc – eu sunt cam pe lângă cu toate subiectele ăstea, așa că mi-a prins foarte bine cartea. O citim și o recitim, unele chestii-s greu de înțeles și explicat (bine că google e la un click distanță). Am asortat-o cu tot felul de video-uri de pe youtube cu alte și mai bune explicații. Deocamdată e satisfăcut. Recomandăm, tot așa, de la șase-n sus!

poza9

Am cumpărat cartea asta pentru că și-a ales-o singur. I-am tot explicat eu că-i mult text și ilustrații mai deloc dar n-am avut succes. O citim așa, a venit răspunsul lui și am lăsat după el. Aveam deja experiența lecturii – cărți fără ilustrații, Paddington și Winnie (de la editura Arthur) și adevărul e că Ionuț are răbdare și ascultă. Am citit-o de două ori în prima seară. Sunt povești foarte simpatice, episoade, traduse bine, nu mi-a venit să sar nici măcar un rând! În colecția asta mai există alte două volume – una cu un pinguin și alta cu o gorilă. (Pinguin avem, gorila e pe lista pentru Crăciun, în mormanul de LEGO)

Voi aveți și alte recomandări?

 

 

 

 

0

De sâmbătă

Am așteptat sâmbăta asta cu un dor nebun. Mi-am făcut planul de joi, tiptil și fără să dau de veste nimănui – mi-am conturat o vineri seara ca un peron de așteptare pentru ziua de azi. Să ieșim în oraș, să vedem oameni dragi, să-l duc pe Ion la bunică-sa și să stăm cu ochii unul la altul, nu pe ceas. Să fie frig și să găsim un loc frumos cu vin fiert și apoi și-o cină și-o poveste. Să venim acasă unde-i cald și păturile acelea noi abia așteaptă să mă ia în brațe. Să adorm târziu, cu gând că n-am oră de trezire dimineață. Ion e-n vecini și sigur nu dă deșteptarea și să lenevesc până lumina obosește să-și facă drum printre jaluzele (că le-am fixat să strângă parcă din dinți!). Am adormit cu greu – ieri chiar a fost prima seară după șase ani și nouă luni în care Ion nu e acasă. Au mai fost dăți și destule în care n-am fost noi acasă, dar el n-a lipsit niciodată. Faptul că doar un perete ne despărțea, sau doi chiar, a ajutat puțin dar inima tot îndoită a stat, chiar dacă numa-n colț. Am visat că l-am pierdut – coșmarul oricărui părinte! și am petrecut o noapte agitată și-n căutare. M-am trezit brusc, cu-n telefon pus la ureche – E Tinu, nu pricep ce vrea! îmi spune crețul și îl aud pe tata oficial, spunându-mi că e tatăl Alexandrei și că așteaptă un pachet din Grecia. Sunt buimacă, adormită, e-ntuneric, mama lor de jaluzele, văd un 8 și un 30, dorm? Visez? Ce vrei, îl întreb și realizez instant că așteptăm un camion cu alte lucruri. Și în loc să-i dau numărul șoferului, am dat numărul crețului. Și de aici confuzia și trezirea mai dureroasă decât mi-a fost toată săptămâna. Încerc să mă cuibăresc la loc, dar nu-i la fel. Urnesc un picior, încă unul, îmi fac un ceai și promit că nu mai fac nici un plan. Că pare-se nu mă învăț minte. Acum plouă afară (da, era în program pentru azi), cu zgmot pe fundal de lego răsturnate, pregătesc povești pentru oameni mari și mă bucur de canapea. Începe să se contureze sâmbăta și să mă simt acasă.

acasa

0

Final de săptămână (ce are continuare)

Am petrecut un weekend printre cutii și praf și mobile-ntoarse în toate părțile. Bucăți ce se caută unele pe altele și stau împachetate în zeci de metri de bubble wrap de mai bine de o lună. Cutii pe care s-a așezat praful și pe care, vă jur, le aud strigându-mă și cerându-mi să le deschid și să le pun conținuturile la loc. O obsedată ca mine care nu dormea noaptea de nu erau puse pernele-n ordine a ajuns să-și petreacă zilele (vreo 49 să tot fie, dar cine le mai numără!) printre pachete și haine împrăștiate peste tot și, ce-i mai de mirare, să simtă că nu mai poate abia acum, când se vede malul?

A mai rămas de dat o dungă-n sufragerie și apoi holul, intrarea și gata. Am terminat cu partea murdară, ne rămâne doar de strâns și pus la loc și doar gândul acesta-mi mai dă putere. Sâmbătă am șters ce s-a putut șterge, azi am continuat și am meșterit – am montat singură dulapuri și rafturi și am gândit culori de mochete și potriveli cu griurile de pe pereți.

A durat mult toată distracția, chiar dacă de data asta am noroc de meșteri buni, că despre  despre meșterii cum nu-s alții, cei din Grecia am mai povestit eu. I-am făcut faimoși și rău nu-mi pare. Ăștia de acum sunt harnici și-și văd de treabă dar casa-i mare, pereții-s înalți și multe, multe s-au strâns sub straturile de vopsea trecute.

Am mai avut și episoade de râd bine- da, recunosc, de-abia acum îmi vine să râd, după ce au trecut toate și-s așa cum le vreau. Mi-a montat prietenul nostru, tâmplarul niște dulapuri după cum i-a fost voia și după criterii doar de el știute. Am bombănit o zi întreagă și m-am făcut bună de nimic – după cum era vorba lu’ bună-mea. Fără nici un folos, evident, că doar a trebuit să spun frumos și-au fost demontate și puse după cum mi-a fost voia de „artistă” (din multe necazuri m-a scos aerul ăsta, sincer vă spun!)

Acum număr zilele, au mai rămas câteva până când  o să mă tolănesc la mine-n fotoliu (cel adus din Grecia) și o să-mi oftez starea de bine.  O să-mi fac o cană de ceai, cana mea mare, pântecoasă, de nu-ți mai vine să-i dai drumul (nici nu i-am dat, am adus-o cu mine!), o să aleg aroma din cutiile faine la care n-am vrut să renunț (din Grecia și ălea), o să-mi amintesc de ideile minimaliste (luăm DOAR strictul necesar!) în timp ce o să caut (fără să găsesc) taburetul din fața fotoliului și o să-mi urez una sau două și da, o să fie fain.

…însă, până să ajung acolo, sunt tolănită în fotoliul lui mamă-mea cu laptopul în brațe și-n timp ce scriu, hop, mai comand o pereche de încălțări (pentru că n-am, mi-au intrat ideile minimaliste și-n dulap, înainte de plecare așa că, serios, chiar n-am!). Și știți ceva? Până să fie fainul acela, care e să vină, e fain tare și acum!

IMG_2446.JPG

 

 

0

Am aflat ce-mi lipsea, când i-am ajuns aproape

După o lună de Timișoara am realizat un lucru. Mie cel mai mult, în cei opt ani de viață-n Grecia, mi-au lipsit evenimentele. Nu, nu vorbesc despre nunți, botezuri și petreceri de ziua copiilor. Nu. Ci despre evenimente care dau viață unui oraș – concerte, festivaluri, chestii culturale, întâlniri ad hoc pe la câte o galerie, serile de filme, teatru și de lectură. Chalkida e un oraș mic, un fel de Lipova, Lugoj, hai Reșița. O sală de cinema cu câte două filme ce rulau câte o săptămână, câte o piesă de teatru obscură venită din Atena ba pentru cei mari, ba pentru copii, vreun concert sau eveniment ce se rătăcea și pe la noi. Ce-ți rămânea de făcut? Să te urci în mașină și să dai o fugă până-n capitală. Chestie pe care am făcut-o la început dar după o vreme, obișnuită fiind cu toate la o aruncătură de băț (deh, Viena sau Cluj sau Timișoara) m-am cam săturat de drumuri. Chestiile care-i țineau pe toți ocupați – mersul la cafea și la masă m-au ținut și pe mine. Tot o vreme. Tânjeam cu ochii-n monitor după toate ce se petreceau aici unde-s acum sau pe altundeva, pe unde fusesem și eu. Nu, chiar nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic și fără pic de viață. O fi frumos la mal de mare, o carte-i mereu o companie bună și-s sigură că o să vină și timpul când mi se va face dor de o pauză acolo, dar în clipa asta – și-n clipele ălea simțeam cum mă sufoc. Încă mă ia un val de căldură când îmi vine-n minte ce scriu eu aici. Și ce-i ciudat, pe vremea aia, habar nu aveam de ce. Am înțeles acum. Le am pe toate la o aruncătură de băț. Văd câte se petrec  și am de unde alege. Festival de teatru la care ajung în plimbare – și drept e, n-am timp de câte-aș vrea! Filme și concerte. Cafenele în care aș putea să mă uit și să nu mă dau dusă acasă. Tot felul de chestii mici și faine cu oameni dragi. Mi-era un dor nebun și nu știam de ce. Acum știu. Orașul mic și cu miros de mare nu-i pentru mine, nu acum, nu știu de-a fi vreodată. Mi-era dor de gălăgie, de afișe, de unde mergem azi și mâine și chiar de nu apuc să merg sau poate nu vreau – e frig și-i bine să te tolănești lângă sobă cu o carte-n mână, știu că de-mi trece vântul schimbării pe la ureche sar în cizme și dusă-s. Îmi lipseau toate și nu știam ce-i cu mine. De ce nu-s mulțumită de nimic, de ce caut ce nu-i, de ce-s cu supărarea-n minte și-i dau drumul pe gură? Așa de des? Așa de mult? Atâta frustrare și supărare. Acum știu. A trecut o lună de acasă și tare bine mi-e. Ne e.