0

Niciodată fără!

M-am trezit înaintea tuturor. Am băut o cafea cu mult lapte, am stat în liniște și am terminat o carte (doamne, bine mai scrie femeia asta!). Iubesc duminica- mai ales când e prelungită cu încă o zi liberă. S-a trezit și Ionuț, ne-am făcut poze, nespălați și nemachiați, am râs bine, am mai băut o cafea și apoi i-am propus să-mi fie de ajutor la supermarket. „Să nu cumperi ce nu e pe listă?” mă întreabă el și-mi dau seama că știe el ce știe. Traversăm orașul – duminica dimineața e singurul moment în care-mi place să umblu cu mașina! cumpărăm ce-i de cumpărat, pornim înapoi. El spune una, eu răspund, facem planuri pentru restul zilei. Vrea să meargă cu buni la sat, eu vreau să termin povestea cu 1 (oh, da, pregătesc una faină de tot!), tati merge cu ale lui, mâine-s liberă ce bucurie, mergem la cinema, opresc la semafor și ZBANG. Simt cum sar din scaun. Timp de o secundă, două, trei nu pricep ce s-a întâmplat. Nu am scos din viteză, ăsta-i primul gând. E automată, vine gândul doi.

– Mami, ce-a fost asta? Ne-a ciocnit cineva?

Ies din mașină, mă asigur că-i bine, iese și ăla din spate.

– Mă scuzați, v-am lovit, nu am văzut că-i roșu. Credeam că mergeți la dreapta.

Încerc să mă dezmeticesc. Mașina pare că-i în regulă. Mă urc la loc, plec buimacă. Opresc în prima parcare, oprește și omul. Îl mai verific o dată pe Ionuț – „Mami, m-a ținut centura, altfel cred că săream la tine-n brațe!”, glumește el și eu simt că mă sufoc.

Suntem bine. Suntem bine pentru că amândoi aveam centură – eu pe scaunul meu, el în scaunul lui. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca Ionuț să zboare printre scaune dacă nu era legat și de stătea în mijloc.  Nu era nevoie de mai mult ca să dea cu capul de scaunul din față. dacă nu era în scaunu lui, cu centură. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca un copil aflat în brațele cuiva să se rănească.

Acum recunosc. E greu să crezi că ți se poate întâmpla chiar ție. Mai ales că am mai plecat și eu de-acasă, cu taxi, cu Ionuț în brațe. Am mers și de acasă până la colț fără scaun – pentru că deh, e până la colț, conduc atent. Am fost cu prieteni pe motiv de lene – haideți că vă ducem noi, îl ții în brațe!  Azi am înțeles că nu contează cât de atent conduc eu. Nu contează că-i un metru, sau doi sau zece. Nici că-i gol orașul. Nu contează nici dacă n-ai mai pățit așa ceva, nici dacă nimeni din jur n-a mai pățit. De fapt, nu contează nici dacă stai în mașină, pe loc.

Puneți copiii în scaune speciale pentru vârsta lor. Legați centurile. Nu-i de glumă.

 

Anunțuri
3

O secundă, două, trei

Privesc în urmă la ora care a trecut și parcă mi-e tot mai clar că fiecare secundă face diferența. Și e importantă. Fiecare mișcare pe care o facem, să fim în locul potrivit, la momentul potrivit, sau chiar nepotrivit, fiecare pas micuț contează. Încă tremur, îmi tremură mâinile pe tastatură, picioarele mi-s amorțite și stomacul mi se strânge de parcă-i cineva acolo și-l chinuie.

Am ieșit cu Ionuț la plimbare. Azi a tras chiulul de la grădi, pe motiv de indigestie de ieri și am decis să nu stăm în casă ci să mergem să cumpărăm un cadou pentru văru-su. Vine duminică. Și cum umblam noi prin oraș, în drum spre casă, cu veșnica discuție:

– Vreau să fug!

– Nu, vreau să mă ții de mână!

– Dar fug doar până acolo!

– Nu.

îmi sar mie-n ochi într-o vitrină, niște cărți în engleză. Intru și mă iau la discuții cu vânzătoarea, îi explic de ce nu vreau să dau 18 euro pe ediție cartonată și prefer varianta copertă moale (asta-i expresia lui Ion!) care costa doar 9. Plecăm de acolo cu gândul la niște titluri – eu ale mele, copilul ale lui când, brusc, în fața noastră, o mașină iese de pe-o străduță și ambalează motorul trecând cu viteză. Cu foarte mare viteză. Prea mare viteză pentru zona în care se afla. Vorbim aici de o străduță mică, cu sens unic, trotuare de-o parte și de alta, lume multă. Se aude motorul ambalat în doar câteva secunde. Și apoi se aude un scrâșnet de roți și un BANG din ăla, ca din filme. În cinci pași ajungem acolo. Patru mașini sunt făcute praf și imbecilul cu poftă de figuri iese din mașină nervos.

Ne văd pe noi ieri trecând pe acolo, și alaltăieri. Și-n fiecare zi. Ne văd pe noi trecând azi, câteva minute mai devreme. Îmi rememorez ultimele minute. Dacă n-aș fi văzut cărțile ălea în vitrină. Dacă Ionuț nu se oprea să bea apă. Dacă liftul venea la timp. Dacă nu se făcea roșu și nu am fi așteptat minute-n plus. Le văd și ne văd pe noi așa, ca-ntr-un film dat înapoi cu repejorul. Dacă treceam pe acolo, fix pe acolo, tocmai atunci când nebunul și-a găsit pistă?

Știu, ăstea nu-s chestii de gândit prea mult. Ci doar de mulțumit în gând. Că am văzut cărțile în vitrină. Că a băut copilul apă. Că liftul a întârziat. Și totuși, genunchii încă-mi tremură.

2

Creaturile de sub pat

Cred că-s cea mai fricoasă dintre toți cunoscuții mei. Dintre toți prieteni și din familia extinsă. Cred că-s mai fricoasă și decât Ionuț care, am impresia că-și cerea lumina pe hol noaptea pentru că știe cum îi mă-sa. Mama tuturor fricoșilor. Dar pentru că-s și căpoasă și trebuie să trăiesc pe pielea mea chestii până să-mi vină a le crede, ei bine, după azi noapte, e oficial: sunt o fricoasă!

Ionuț a primit o veioză superbă pe care ar ține-o aprinsă zi și noapte. Ieri, după o altăieri noapte petrecută pe lumină – pentru că a venit la pachet cu un bec puternic, am fost și i-am cumparat un bec cu lumină difuză. L-am montat și am decis, de comun acord că dacă o ține noaptea aprinsă, putem să stingem lumina de pe hol. Că nu mai e nevoie și de ea. Ionuț a comentat el – printre altele a aruncat și un „Aia-i pentru tine!” dar cine l-a băgat în seamă? Așa că aseara ne-am dus la somn și casa a rămas cufundată-n întuneric (mai puțin camera lui Ionuț.)

Cine s-a trezit în toiul nopții, chestie ce nu putea fi evitată după un ceai de valeriană? (chiar așa, beau ceai să dorm lin și mă trezesc pentru alte nevoi!) M-am trezit, am bâjbâit. Am coborât din pat și mi-am surprins imaginea în oglinda din dormitor (una veche, veche dar oglindă!) Am luat-o la fugă, serios, m-am oprit la baie unde, n-am aprins lumina (ca să nu mă trezesc de-a binelea, iată-mi logica din miez de noapte!) mi-am surprins mutra zburlită și-n oglinda de acolo, m-am speriat de un porumbel ce stătea pe fereastră și, brusc, mi-am amintit de locatarii din cămară. Am luat-o la goană, din nou, și când am ajuns în pragul ușii mi-am amintit de creaturile de sub pat. Nu glumesc. Aveam 27 de ani împliniți și în momentul în care am văzut patul din dormitor cu ditamai spațiul gol (vorba vine) de sub el, mie una mi-a înghețat inima-n mine. Între timp am 34 seara nu mă uit sub pat. De urcat, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu poate fi vorba. Eu nu urc în pat ci sar în pat. De cât mai departe. Așa am făcut și azi noapte, doar că întuneric fiind, am calculat greșit distanța. Și nu am luat în considerare faptul că soțul cel creț ar fi putut porni în căutarea mea (e pat King Size, așa că verbul „a căuta” își are sensul!) Așa că am aterizat direct pe picioarele lui și 56 de kilograme nu-s chiar de lepădat mai ales de te iau prin surprindere.

Evident, după dialogul de rigoare, am decis, de comun acord ca de azi să lăsăm și becul de pe hol aprins. Zic de azi, pentru că azi noapte eu am refuzat să mai cobor din pat…