0

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

0

Semn bun

Bine-mi cade când îl aud pe Ionuț dând voce și sens ideilor noastre de creștere. Nu-i ținem teorii ci pur și simplu ne purtăm cu el așa cum vrem să se poarte cu alții. Îl vrem independent și sigur pe el, liber în gândire și plin de încredere. Vrem un om care să poată să spună nu și care să fie în stare să-și facă limitele clare. Fără manipulări, păcăleli. Ne dorim mult, mult de tot să creștem un om întreg – la suflet și la minte.

După o după amiază afară, în drum spre casă, Ionuț îmi comunică programul din seara asta.

– O să văd un desen animat, încă nu știu exact ce, dar vreau să fie în greacă.

– Hm…

– Oh, știu că nu-ți place să vezi desenele animate în greacă. (face o pauză) Dar azi așa vreau să le văd. (altă pauză) Și știi, pentru că eu am ales dvd-ul meu, mie trebuie să-mi placă. (pauză lungă) Mami, dacă nu ai de lucru, poți să stai cu mine și să-ți pui căști. Ca să nu auzi! continuă Ionuț al meu senin și serios ca un om mare.

Mă pufnește râsul. Și râd, râd până nu mai am aer. Ionuț se oprește din pedalat și mă privește teribil de serios.

– Nu pricep ce-i așa de distractiv. Eu vorbeam foarte serios!

Îmi revin și-mi vine să-i mușc obrajii roși și moi de atâta drag, dar mă abțin. Și bine fac, altfel cine știe ce-mi auzeau urechile…