0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta:

Anunțuri
0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

1

Jurnal de vacanță (5)

Atârnăm ca niște legume-n soare toți trei. Mă rog, unii mai în soare ca alții. Redescoperim plajele pe care ne făceam veacul anii trecuți, vedem oameni – unii-s faini, alții nu prea, mă plimb pe străzi în sus și-n jos și mă minunez: Cum naiba am rezistat aici atâția ani?! Nu mai contează, a trecut.

Eu tot cu nasul în romanele mele polițiste, Ionuț încearcă să comprime în câteva zile tot ce făcea altă dată în câteva luni, crețul e cu mintea la magazinul lui ce va să fie în curând acasă.

Ieri am petrecut-o în hamac. Azi tot acolo. Cu Ionuț urcat pe mine, așa, ca pe vremuri (cu vreo 10 kile mai mult).

– Când sunt mare, o să lucrez cu LEGO. O să merg la facultate și apoi o să lucrez la LEGO. O să inventez chestii noi, să vezi, îmi explică el și-i așa de sigur de el și de convins că mă ia și pe mine valul.

– Ce fain. Unde o să studiezi?

– La Berlin. Cum unde?!

– Păi de ce-i așa de sigur că la Berlin?!

– Ce zici? Ai uitat deja?!

– Ce să uit?

– De Ada!

Mă pufnește râsul și mai că-s gata să cad din hamac. Și râd, râd, Doamne, cum râd.

– Care Ada?! Ada? Micuța!? Tu vorbești serios?!

– Foarte serios! Păi ea s-a jucat așa de frumos cu LEGO meu! Nici prin minte nu i-a trecut să-l strice! E iubita mea…

– Stai, stai, că ai mai zis asta, dar eu credeam că ai uitat!

– Păi cum să uit?! Tu ai uitat!

Hai să mă adun, îmi zic. Îl văd privindu-mă serios și devin și eu.

– Așadar, mergi la Berlin…

– Da. Trebuie anul ăsta să învăț foarte bine germană!

– Deja de anul ăsta?!

– Da, când ești mic înveți mai repede.

Nu mă pot abține și încep iar să râd. Mă liniștesc și o iau de la capăt.

– Și cu Ada ce e?! Adică serios?! Chiar așa mult îți place de ea?!

– Da, foarte mult. E mică și așa… draguță! Și nu mi-a stricat LEGO-urile!

– Ioane, are 2 ani, nu e prea mică?!

– E perfectă!

Ok. Adevărul e că-i mică și drăguță și cuscra-i tot cu capul în cărți – printre altele tot faine! ceea ce e chiar din filmul meu.

– Ioane, dar tu realizezi că ea e la Berlin și tu nu. Și ochii care nu se văd se uită!

– Nu. Pentru că o să mai mergem la Berlin. Și până mergem, eu o fac așa cum făcea tata cu tine când te-a cunoscut. Ca să nu-l uiți!

– Ce?

– O să-i trimit cântece!

Azi l-am trimis pe primul. Urmează și altele. Nici măcar în vacanță n-am timp să mă plictisesc!

 

0

Jurnal de vacanță (2)

Mergem mai departe – călduri insuportabile, nu-s faine nici măcar la malul mării, discuții fără capăt despre kilele lui Ion, povești neschimbate de familie și din familie. Nu am somn seara, ba latră un câine, ba vrea Ion apă, ba se trântește o ușă. Cireașa de pe tortul insomniei e și lectura de vacanță un nordic noir de umblu toată noaptea pe vârfuri și aprind lumini în toată casa.

În toată vacanța asta care nu-i chiar vacanță e un fel de „am venit să vedem cum e aici când știm că în curând plecăm înapoi” aud tot felul. Ieri am petrecut după amiaza cu o prietenă dragă și copilul ei, fost coleg de-al lui Ionuț. Alt ghinionist care a dat peste o învățătoare zeloasă și care crede că bullying-ul din direcția ei în direcția lor, a copiilor e metodă pedagogică. Care crede că e o idee bună să ameninți copiii, să-i condiționezi non stop ca să știe din primii ani cine-i șeful în clasă. Plin de deștepte din ăstea și-n ograda noastră și promit că revin cu poveste despre asta că mă ard degetele și-mi explodează capul doar când îmi amintesc. Singura diferență e că în timp ce prietenul lui Ionuț trebuie să reziste încă un an, noi am schimbat școala.

Azi am petrecut o zi întreagă la plajă și cu toată crema și umbra, umărul meu e roșu ca mărul. Am râs bine, am făcut baie – cât pe ce să rămâneți fără mine că am uitat că nu-i de joacă cu valuri de câțiva metri. Crețul spune că m-ar fi scos el de acolo de simțea că-i pericol. Așa o fi, dar eu în clipele ălea simțeam doar apă-n gură și-n ochi și-n urechi și un teren nisipos care-mi fugea de sub picioare. Am scăpat.

Ionuț a dat peste un pescăruș care stătea tupilat într-un tufiș. S-a mutat el bietul cât s-a mutat dar n-a putut să-și ia zborul. De la 1 la prânz, până acum juma’ de ceas mi-am consumat energia explicându-i de ce nu-l putem lua acasă, de ce pescărușii nu-s animale de companie, de ce nu poate fi prietenul lui cel mai bun decât teoretic. În plus, am inventat patru povești noi. Cred că le public în volum, cu desene făcute de Ionuț. Asta ca să mă ierte că am lăsat un biet pescăruș, singur, noaptea.

În rest, urmează altă zi de #vacantainouzoland și apoi o binemeritată excursie adevărată cu cortul pe o plajă (sper eu)  doar de noi știută. Fără telefon și fără internet. Ceea ce chiar că vă doresc și vouă!

1

Cea mai frumoasă vacanță (concurs)

Am fost cu dor de ducă de când mă știu și poate chiar înainte de asta. Mereu mi-au plăcut călătoriile și drumurile care mă duceau. Mi-am căutat motive de plecare, la început mai aproape și mai apoi mai pe te miri unde; pentru mine nu era și încă nu-i mai mare bucurie decât să aud sunet de valiză închisă și să simt biletul în geantă- de tren, autocar, avion, ce-o fi fost, important era să fie.

Și dusă am fost fără să port după mine doruri, ci doar poftă de umblat, de cunoscut, de necunoscut. Când mă trezeam acasă, eram ca-n cușcă și imediat căutam motive de a o lua din loc, lumea e mare și eu am văzut așa de puține – îmi spuneam și tot eu mă încurajam s-o iau de la capăt.

Vacanța mea de vară din 2007 fusese plănuită încă de la început de an. „Trebuie, mă auzi, trebuie să vezi Grecia!”, îmi spunea draga de Maria, colegă de studii și de colindat. Râdeam eu, și mai mult în sinea mea de parcă știam ce mă așteaptă și am plecat vreo două săptămâni – din mijloc de iunie până-nspre luna lui cuptor. Mă minunam și mă-ntrebam ce-or vedea toți la mare și la soare de nu s-ar mai fi dat duși de acolo, doar mie nu-mi spuneau nimic? Visam la linștea de la Viena  (că-n anul ăla și cel dinainte, acolo-mi petrecusem zilele) și străzi curate și oameni care nu-ți vorbesc neîntrebați. Așteptam să treacă una, două, mai trei zile și să le mulțumesc de dragul cu care m-au primit și chiar a fost frumos, dar gata, e timp de mers înapoi, în lumea mea. Evident, una a fost potriveala de acasă, alta cea din târg, pentru că în film a apărut băiatul cu părul creț și cam acesta a fost finalul.

Da, vacanța-n Grecia a fost de neuitat, e drept. Nu știu ce s-a întâmplat, dar când am plecat de acolo, ceva am lăsat în urmă. Ceva puternic și cu dor de doar la trei zile după plecarea mea, băiatul cu părul creț și-a luat bilet către Viena. O săptămână, decizie spontană, probabil prima (și până acum, ultima) din viața lui. Am privit cu neîncredere (și râs nițel forțat) întreaga poveste – Am început de sus, Ăsta-i nebun? Ce să facă la Viena? O săptămână? apoi m-am domolit și am început să mă obișnuiesc bine de tot cu gândul – mai ales că-mi dăduse câteva săptămâni bune pentru asta. Așa că cinci săptămâni și patru zile de la seara în care mi-a tradus cântece grecești (sincron, nu glumă!) a venit la Viena. Cu o zi mai repede, ca să nu-mi dea timp să mă dezmeticesc. În prima zi am luat orașul la pas. Pe jos, ore-ntregi. Căutând câte o cafenea, loc să ne spunem câte aveam să ne spunem.

Și-am râs și ne-am plimbat mână-n mână de parcă asta făcuserăm toată viața, eu cu el și el cu mine. Începea să-mi spună ceva, îi continuam gândul și chițăiam ca doi copii prostuți, doamne, ce nu mi-aș mai fi dat drumul din îmbrățișarea lui. Clișeu, da, trăiam un clișeu și-mi spunea și-i spuneam, parcă ne știm de când lumea și ce bine e.

Am ieșit la cină-n oraș și ne-a prins noaptea de luni în Viena. Știți cum e o noapte de luni la Viena? Pustie. Goală. Am bătut străduțe din centru, la pas, de mână, sub lună.  Doar eu și el și linște de parcă undeva, cineva a lăsat orașul doar pentru noi.  Nu știu  dacă din toate momentele frumoase din viața mea cu el, unul câte unul pus sub lupă, dacă din toate clipele care încă mă fac să zâmbesc, există vreunul care să-mi strângă sufletul a dor așa de tare ca acela.

A fost o săptămână în care am știut că-i el și el a fost mereu, o vacanță într-un oraș pe care-l numeam „acasă” și ce frumos, a fost nevoie de-o vacanță acasă ca să-mi dau seama că acasă-i el.

Am vrut să vă povestesc și vouă – care a fost până la urmă cea mai frumoasă vacanță a noastră – pentru că tocmai am participat la concursul momondo.

#calatoriideneuitat

Multe-s locurile unde aș vrea să ajungem, în doi, sau trei. La Viena putem ajunge oricând, aruncătură de băț ne e. Însă pe lista noastră, una-i destinația de top, că n-am fost nici eu, nici el și tare-am merge împreună. Paris. Clișeu, ca toate-n poveste, dar cui îi pasă, când e așa de frumos?

Puteți câștiga și voi – cititorii și eu – povestitoarea, o vacanță în valoare de 1000 de euro. Ce trebuie să faceți? Sa lăsați un comentariu la acest articol, în care să-mi spuneți:

  • despre o călătorie de neuitat
  • să menționați destinația favorită și
  • să puneți linkul către momondo.ro (link-ul cu biletele de avion găsite spre destinația de la punctul 2).
  • să dați mai departe povestea mea 🙂