0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

0

de la 1 la 36

36 de ani și probabil 36 de petreceri de ziua mea. Nu-s sigură. Amintirile de la primele sunt cam neclare. Am poze și-i evident că au fost evenimente serioase cu adunare de familie, tort, lumânări. Mai am sclipiri și-mi sar gândurile-n față și revăd momente dar nu le pot delimita – s-au petrecut în realitate, le-am visat? Într-unul din acestea port un halat portocaliu cu dantelă și am și breton. Mă trezește tata din somn și casa-i plină de oameni care mă privesc fericiți. Mai e și ziua mea când port o rochie primită de la o prietenă. Ei nu-i mai era bună, dar țipă că o vrea înapoi. Avem doi, trei ani. Tortul de pe masă e cu trandafiri și frișcă, îl văd printre lacrimi, eu trag de rochie dintr-o parte, ea trage din cealaltă. Anii curg și multe-s tot mai neclare. Nu-mi amintesc nimic până la petrecerea de la 15 – sau să fi fost 16 ani? Când am făcut un chef acasă, ne-am strâns în sufragerie – colegi de liceu, dans (cu lumina aprinsă, cum altfel?), salată de beuf, vinete și suc. Cuminți. Muzică de pe casete, chițăieli pe la colțuri. Lista invitaților făcută sub presiune – cheamă-l și pe X că-l place Y, oare vine Z dacă-l chemăm? Cine-l știe pe tipul ăla din a XIIa să-l invite și pe el? Realizez acum că eu îi cunoșteam pe cei prezenți doar din vedere, de pe coridoarele școlii. Mai am pe undeva listele cu nume și-s sigură că și o casetă video stă prin vreun dulap. Pufnesc în râs doar gândindu-mă la ea. Sar peste câțiva ani – sunt toți în ceață, cu siguranță există poze sau filme, amintiri însă nici măcar una. Primul an de facultate, adunare în apartamentul de la parter. Colegi de la facultate, printre ei am strecurat și un băiat de prin vecini, unul ce-mi plăcea mie, blond și p-afară și pe dinăuntru. Era plin de figuri, de fapt era o figură în sine. Și plin de sine. Îmi vin în minte Sting și Counting Crows – și plâns din ăla-n hohote, că eu îl vreau și el pe mine nu. Un an mai târziu, altă petrecere, alți colegi, altă facultate. La buna în apartament, la Cluj, mare adunare cu viitori avocați . Băiatul care mă iubea atunci a decis chiar de ziua mea că nu mă mai și tot ce-mi amintesc e ușurarea pe care am simțit-o. Și frigul de pe Cetățuie, unde am plecat să ne continuăm petrecerea după ce buna a dat stingerea. Apoi îmi vin în minte doi ani, două aniversări în episodul Viena care sunt memorabile amândouă. Cu muzică faină, oameni dragi, locuri pe gustul meu. Oftând după un blond insipid. Unghii roși și mărgele și breton – Chelsea, barul de sub metroul cu numărul 6. Dimineața la șapte cu Muse în difuzoare și o sârboaică, femeie de serviciu care se chinuia să ne explice într-o germană vai de ea că se închide barul și trebuie să plecam acasă.

La 27 am pornit petrecerea la Timișoara și am încheiat-o-n Grecia. Venise crețul după mine și dusă am fost. Au urmat ani frumoși, fără nici o aniversare ratată. Petrecere surpriză în primul an, încă una în al doilea, preferata mea, 30-ul de la Edinburgh. Și aia a fost și ultima jucată în nocturnă. Privesc în oglinda retrovizoare: 6 ani cu tort cu lego și copii printre picioarele noastre. Apoi, aseară. Cerc închis, înapoi la Timișoara. Cu cei mai dragi dintre cei dragi. Cireașa de pe tortul meu cu rodie și căpșuni. Muzică bună, mâncare destulă și ceva de băut pe lângă. Povești, oră de înjurat în limba română, râsete care s-au auzit până spre dimineață, amintiri și de nu s-ar mai termina. Nu trebuie să se termine, nu-i așa? O dată pe lună, până ne plictisim. Am promis.

2

36 (fără un ceas)

Mâine-i ziua mea și în ultimele ore am încercat să-mi amintesc de am întâmpinat-o vreodată fără bucurie și fără gură până la urechi. Mă îndoiesc. Îmi place la nebunie. În ultimii ani mă trezesc cu noaptea-n cap, să nu cumva să pierd vreun ceas din ea. Încep ziua cu un ceai și mesaje și telefoane și pupături și surprize. Trag linii de final de an – cu ce mă simt mai bogată, ce mă bucură mai tare, îmi aștern planuri și proiecte și mă apuc mai cu poftă de ele.

Ultimele „ziua mea”, de opt ani încoace, le-am petrecut în Grecia. Opt aniversări din care șase cu Ionuț ajutor la suflat în lumânări. Și acolo am fost înconjurată de oameni pe care-i plăceam și-i voiam aproape – că așa mi-e felul, să-mi găsesc din ăștia peste tot. Îmi era însă dor, dor nebun de o ziua mea la Timișoara. Cu prietenii mei, noi,  că mulți dintre cei vechi – sunt la Cluj sau mai departe sau te miri pe unde. Cu oameni pe care-i vreau alături în fiecare zi, nu doar de ziua mea (pe care am în plan oricum de multă vreme să o țin o dată pe lună, că prea-mi place și-mi cade bine!)

Închei un 35, trec în 36 și tocmai realizez că-s cu o jumătate de picior mai aproape de 40. Și că-n fiecare an e tot mai fain și mie mi-e tot mai bine. Ceea ce vă doresc și vouă!

0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

2

Pită-n ou la început de an nou

În urmă cu vreo 16-17 ani îmi trăiam viața de studentă la Cluj. La turație maximă. Plecam dimineața de acasă, fie ea început de zi de luni sau marți sau vineri, toate erau la fel! și nu știam când ajung înapoi. Uneori dădeam pe acasă după amiaza pentru un repaus scurt, alteori mă uitam dusă pe te miri unde. Nopțile erau de petrecut în Music Pub, cu pită cu untură și cu ceapă, cu muzică faină și oameni dragi. Nici un moment nu era la fel – doar o constantă era prezentă în viața mea. Pita-n ou făcută de buna. Cu ea mă trezeam în diminețile în care eram acasă. După nopți lungi – care, între noi vorba vine, nu voiam să se mai gate! pita-n ou (Bundas Kener) mă aștepta la trezire. Nu că aș fi fost eu mare băutoare de alcool dar știu cu siguranță că ajuta la dezmeticire. O felie, două, trei, o cană de cacao cu lapte (cafeaua lu’ buna era de nebăut!) și eram gata de o nouă zi. De la început și de la capăt. Când au trecut anii ăia? De ce?

În anii de petrecere de la Viena n-am uitat de ea. Doar că n-o mai aveam pe buna în bucătărie. Dar dimineață de dimineață o pomeneam în minte, așa cum faci cu lucrurile pe care le luai de bune și de-a gata cândva și dintr-o dată nu mai sunt. Au urmat ani în care stăteam trează nopțile dar nu de plăcere ci de Ionuț și pita-n ou a fost înlocuită cu o cafea tare sau poate două.

Mi-am amintit de obiceiul ăsta, care-mi duce sufletul și mintea înapoi la Cluj, în urmă cu câțiva ani când am făcut primul revelion la Timișoara, în formație completă. În primul an am petrecut de parcă lumea stătea să se gate, în al doilea și mai cu foc, în al treilea ne-am mai domolit și anul trecut am stat ca mielușeii, dar bine-a fost! Anul ăsta am organizat  un revelion în pijamale, cu vin roșu și film din ’68 (soțul îmi predă noțiuni de bază din cultura zombie). L-am trezit pe Ion la miez de noapte să vadă artificii – Mami, sunt faine, dar mie mi-e prea somn! și la ora 2 dormeam toți ca niște copii. M-am trezit cu gând c-a fi un an bun – veștile de la Istanbul mi-au șoptit că poate totuși nu, așa că mi-am spus că poate n-ar fi rău să fiu eu mai bună și să las anul să fie. Am făcut o pită-n ou, am mâncat amândoi, în liniște. Ne-am privit și am zâmbit și acum, serios, sunt gata să-pășesc în 2017. Voi?