0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

2

Pită-n ou la început de an nou

În urmă cu vreo 16-17 ani îmi trăiam viața de studentă la Cluj. La turație maximă. Plecam dimineața de acasă, fie ea început de zi de luni sau marți sau vineri, toate erau la fel! și nu știam când ajung înapoi. Uneori dădeam pe acasă după amiaza pentru un repaus scurt, alteori mă uitam dusă pe te miri unde. Nopțile erau de petrecut în Music Pub, cu pită cu untură și cu ceapă, cu muzică faină și oameni dragi. Nici un moment nu era la fel – doar o constantă era prezentă în viața mea. Pita-n ou făcută de buna. Cu ea mă trezeam în diminețile în care eram acasă. După nopți lungi – care, între noi vorba vine, nu voiam să se mai gate! pita-n ou (Bundas Kener) mă aștepta la trezire. Nu că aș fi fost eu mare băutoare de alcool dar știu cu siguranță că ajuta la dezmeticire. O felie, două, trei, o cană de cacao cu lapte (cafeaua lu’ buna era de nebăut!) și eram gata de o nouă zi. De la început și de la capăt. Când au trecut anii ăia? De ce?

În anii de petrecere de la Viena n-am uitat de ea. Doar că n-o mai aveam pe buna în bucătărie. Dar dimineață de dimineață o pomeneam în minte, așa cum faci cu lucrurile pe care le luai de bune și de-a gata cândva și dintr-o dată nu mai sunt. Au urmat ani în care stăteam trează nopțile dar nu de plăcere ci de Ionuț și pita-n ou a fost înlocuită cu o cafea tare sau poate două.

Mi-am amintit de obiceiul ăsta, care-mi duce sufletul și mintea înapoi la Cluj, în urmă cu câțiva ani când am făcut primul revelion la Timișoara, în formație completă. În primul an am petrecut de parcă lumea stătea să se gate, în al doilea și mai cu foc, în al treilea ne-am mai domolit și anul trecut am stat ca mielușeii, dar bine-a fost! Anul ăsta am organizat  un revelion în pijamale, cu vin roșu și film din ’68 (soțul îmi predă noțiuni de bază din cultura zombie). L-am trezit pe Ion la miez de noapte să vadă artificii – Mami, sunt faine, dar mie mi-e prea somn! și la ora 2 dormeam toți ca niște copii. M-am trezit cu gând c-a fi un an bun – veștile de la Istanbul mi-au șoptit că poate totuși nu, așa că mi-am spus că poate n-ar fi rău să fiu eu mai bună și să las anul să fie. Am făcut o pită-n ou, am mâncat amândoi, în liniște. Ne-am privit și am zâmbit și acum, serios, sunt gata să-pășesc în 2017. Voi?

 

2

emoții (de zi liberă)

L-am luat aseară în brațe și ne-am cuibărit pe canapea. Cred că e cel mai moale copil din lume. S-a înghesuit sub mâna mea și mi-a pus în brațe trei cărți noi primite de la Moș. Am citit vreo jumătate de oră – din când în când îmi ridicam câte un colț de privire să-i surprind reacția. Mutrișoară dulce cu zâmbet larg. Apoi mi s-a urcat în brațe și și-a ascuns capul pe umăr, în adâncitura dintre umăr și cap. „Te miros”, șoptește el și-l strâng și mai tare.  Îl urc în pat, nu mă pot abține și-mi fac loc și pentru mine. Oare asta să fie ultima oară când mă lasă? „O să vreau să mă ții în brațe până când o să fiu bătrân ca buni!”, îmi șoptește el de parcă mi-ar putea citi gândurile. Zice una alta, când îmi lasă loc, spun și eu. Simt cum mă apucă nostalgiile, așa, ca la oră fixă: de fiecare dată când îl țin aproape. Îmi vin în minte frânturi, imagini ce-mi fac inima să crească de bucurie. Ionuț care stă concentrat peste un munte de piese de lego. Strânge din buze și nu-și mișcă privirea din loc. Doar mânuțele i se mișcă repede și exact. Ionuț care moflăie câte un bucată de prăjitură luată cu mâna, și-o înghesuie în gură în grabă de parcă s-ar teme să nu i-o fure careva. Ionuț care tropăie prin casă desculț și fuge și sare pe canapea, aruncă perne jos și chiuie și cântă și apoi mi se prăvălește în brațe doar ca să-și ia elan să o ia de la capăt. Ionuț care-și pregătește serios ghiozdanul de mers și dormit la buni. Piticul meu care de la o sută de ori de ia-mă-n brațe a ajuns la o dată pe pe zi și nu în fiecare. Ionuț care face baloane cu paiul în paharul de lapte, care se poate juca un ceas și mai bine cu buretele de vase plin de spumă dar care nu poate să umble pe stradă, e musai să alerge. Ionuț care bate cuie în lemne și uși. Care nu coboară din pat fără șosete dar se descalță ca să-și bage picioarele în noroi. Ionuț care strâmbă din nas când vede câte o farfurie murdară dar n-are nici o problemă să sape cu degetele în câmp.  Mă uit la poze din 2010 până azi și mă umflă râsul și plânsul și mi-e dor de piticul cu obraji rotunzi și vorbă peticită și mă bucur de băiețelul de azi care pare că le știe pe toate .

Hai că m-am emoționat. O pățesc în fiecare an, cam în jurul datei ăsteia. Vă dau și vouă?

blog6

blog8

blog10

blog5

blog7

blog11

xmas1.jpg

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

0

Vizionare 4DX (cu bătaie inclusă)

Nu-s prietenă cu tehnologia. Adică să ne înțelegem – îmi place să mă folosesc de ea dar de-i musai, pot și fără. Îmi place să mă uit la filme care se văd bine de tot (cu toate că eu încă nu fac diferența între unul de pe dvd player și altul de pe blue ray. M-am extaziat când am văzut ce poate face un Smart Tv dar mi-a trecut repede. Am avut un Kindle de care m-am bucurat cu adevărat într-o seară când am rămas fără volumul doi dintr-o carte care mă ținea prinsă tare de tot. Laptopul meu e frumos tare – mic, ușor, auriu, dar se știe, îl folosesc ca pe o mașină de scris cu internet. Îmi place să iau uneori câte o pauză de la iPhone și să mă bucur de Nokia cu a lui baterie fără sfârșit. Nu-s multe chestii pe care le vreau – nu visez nici la console, nici la televizoare 3D, și recunosc, mintea mea se bucură doar la gândul că în curând o să scap de toate cablurile de prin casă.

Când băieții mi-au propus să mergem la film am acceptat. Că visam de multă vreme să pot merge la cinema când vreau și fără să petrec un ceas în mașină până acolo. Care-i filmul? Underworld. Nu l-am mai văzut? E deja un fel de serial și ăsta? Da, doar că-l vedem în 4D. Nu 3 ci 4! Aham. Vampiri și alte chestii care cu siguranță o să mă facă să sar în sus și-n jos că doar sunt fricoasă tare – până și la Harry Potter mi-am băgat capul în pernă! iar despre creaturile de sub patul din Grecia pot scrie capitole întregi.

Filmul începe finuț cu scuturat delicat, puțin înainte, scurt înapoi, o frână bruscă, niște picături de apă după care încep toți să se bată și o încasăm și noi. Atâția pumni în spate n-am primit de când sunt. Scuturat și pleznit. Câte un șuierat pe lângă ureche – de m-am și temut să mă aplec mai înspre el, iar pumni, iar ghionturi. Spre finalul filmului când s-au încălzit spiritele bine de tot, vă jur, n-am mai putut urmări ce se întâmplă încercând să parez loviturile. Doi se băteau pe ecran și eu simțeam că încasez tot ce rata unul sau altul. E clar, 4D-ul ăsta cu tot cu X nu e de mine. Până la urmă de ce să vreau să simt tot ce simt ăia de pe ecran? Iar scena în care actrița rămâne în mână cu splina unui vampir, împroșcând în jur cu sânge – și indirect și peste noi m-a făcut să promit că iau o pauză de la tehnologie și blockbusters.

Așa că din seara de vineri singurul lucru bun a fost paharul Star Wars care va ajunge în cizmele lui Ionuț și faptul că mi s-a făcut dor de un film bun, de văzut acasă, pe canapeaua 3.5 x 2.

15387450_10153873350150927_1083602031_o

 

 

 

1

Inspirația mea de toate zilele

Mai nou multe-s lucrurile care mă inspiră fără să trec prin supărări înainte. Când eram în Grecia, motivul principal de șezut la masă și scris erau întâmplările de fiecare zi, frustrări care mi se strângeau pe nesimțite și apoi explodau pe tastatură. Și aici se întâmplă destule care în altă situație/ locație mi-ar provoca tot felul de ieșiri cu flăcări cu tot, dar răbdarea mea are cale lungă. Simt că am liniște. Că în acest moment sunt unde trebuie să fiu. Chestie pe care nu am mai simțit-o de foarte multă vreme. Și sunt tot mai convinsă că mie asta-mi lipsea cel mai mult.

Ies în lume cu oameni faini. Sunt înconjurată de ei. În locuri unul mai frumos ca altul. La evenimente – e plin orașul de ele! sunt la o aruncătură de băț de toate și doamne, bine-i.

Am stat zilele trecute și m-am gândit, dacă tot mi-e așa de bine, de ce nu aș spune și altora care-s chestiile care mă înveselesc și mă țin cu zâmbetul pe față de dimineața până spre seară? Ce fac/ citesc/ ascult/, unde merg să-mi umplu bateriile și să ambalez imaginația și inspirația? Urmează un amalgam de lucruri faine (în ordine aleatorie), unul și unul, din toate părțile și pentru toate gusturile. Cine știe, poate găsiți și voi bucurie în mărunțișurile mele.

Ambasada. E unul dintre locurile mele preferate din Timișoara, la care visez și oftez de când s-a deschis. Sunt în oraș dar nu ajung acolo atât de des pe cât mi-aș dori și-mi promit de fiecare dată că la următoarea vizita stau mai mult. Sau îmi mut biroul pentru o zi acolo. Ceea ce de fapt am și făcut azi. Am lucrat, am mâncat o supă de broccoli din categoria WOW, am scris, am rezolvat tot ce era pe post-it-ul roz, am ascultat muzică faină, am tras cu ochii la soarele de afară și mi-am lăsat sufletul lângă un scaun verde care dacă ar fi roșu tare bine s-ar potrivi în bucătăria mea.

Aveți și pe roz e blogul pe care îl urmăresc ca un stalker. Numărul 1, fără drept de apel, în top trei inspirațional. Nu a fost postare care să-mi displacă, idee pe care să n-o îmbrățisez din prima, uneori am impresia că fata asta îmi citește gândurile. Ia te uită ce spune – „Fiți cumpătați. Banii mulți merită dați pe mâncare mai bună, vacanțe mai dese, abonamente la sală și investigații medicale/ analize/ dentist pentru un trup în formă să facă toate acestea.” Mi-a scos la iveală idei pe care nu credeam că le am și totuși, erau acolo și așteptau doar o recunoaștere. Mai bine mai lucruri puține dar de calitate, mai bine investesc în amintiri decât în obiecte (pe care oricum îmi va fi greu să le car de ne urnim, din nou, din loc).

Parcurile din Timișoara. Nimic nu mă liniștește mai tare decât o plimbare prin parc. Încep cu cel de-aproape de casă, trec podul și mă strecor prin Parcul Copiilor, pe mal de Bega. Mă duc până în Rozelor apoi traversez în Central și vin înapoi pe cealaltă parte. Mi-era dor de toamnă, de-abia acum realizez asta. Mi-era dor de frunze galbene și miros de ploaie. Și de o lună mai ca aici. Când deja se pregătește de vară și parcă toate stau să explodeze de bucurie.

Biblioteca de cartier din Traian. E mică, mică tare dar burdușită cu cărți. Noi, surprinzător de noi dar și apariții mai vechi, cu o bibliotecară cu chef de făcut recomandări și miros ce-mi amintește de anii de la generală 3. Nu-l pot descrie, nu e nimic de descris, e doar un parfum de cărți și clădire veche. Ciudată combinație, știu, dar mie-mi trezește povești. Cu un șoricel, cu pitici ascunși pe sub rafturi, cu omuleți cărora le place să citească. Îmi trezește și doruri. De biblioteca din Viena unde stăteam ceasuri în șir și greu mă dădeam dusă acasă – doar cu câte o plasă de cărți.

Grupul de cititoare al Andreei. Nu-s decât de câteva zile printre ele și coșul cu cărți e deja greu și nu e cale să se golească prea curând. Multe-s locurile unde-mi caut idei de citit – am dat peste cititoare înrăite, cu multe categorii deasupra mea, și de peste tot prind din zbor câte un titlu și-l pun pe listă. Acasă am un fotoliu numai bun de tolănit în el – lângă o sobă în care sper să troznească a lemne în curând, cu o veioză dolofană și lumină numai bună. O cartea care, norocoasa, a sărit de pe lista de așteptare la mine-n brațe, ceai bun și în curând câteva zile libere. Cum să nu fiu bine?

Piața de vechituri – am ajuns doar o dată de când sunt acasă și de atunci tot visez la ea și la minunile de acolo. Nu e loc în lumea asta în care să fi ajuns și să nu fi căutat Flohmarkt-ul sau fleamarket-ul sau oser sau cum s-o fi numit. Îmi place să descopăr tot felul – de la cratițe pe care să le folosesc la ghivecele mele de flori, la rame sau cărți. De scaune sau piese de mobilier nici nu mai zic. Visez acum la un glob pământesc – din acela de am văzut la Berlin în vreo patru piețe dar de fiecare dată mi-a pus crețul piedică. Mi se întinde mintea și la o masă nouă (mă rog, nouă pentru noi) în bucătărie cu scaune neasortate. După fiecare vizită într-un astfel de loc îmi crește inima de bucurie. Cum spuneam, prefer să-mi cheltui banii pe amintiri și drumuri și chestii iubite de alții cândva dar care mai au loc și de iubirea mea. Mai bine decât pe mobilă scumpă după care să-mi pară rău (cum ziceam, oricum nu o pot duce după mine, dacă e să ne ducem, oriunde ar fi asta)

Cartea cu aventurile lui Winnie. Una dintre cărțile pe care tare mi-aș fi dorit să le fi scris chiar eu. Pentru că mă înveselește oricât de tristă mi-ar fi dispoziția. Pentru că e aiurită și cu niște dialoguri absolut delicioase. Le citesc și recitesc, i le citesc și recitesc și mi-e ciudă, serios, mi-e ciudă că nu le-am gândit chiar eu.

Mai am multe pe listă – că-i lungă, că doar nu mi-ar fi răbdarea așa răbdătoare fără motive unul și unul. E muzica de dimineață (am rămas fidelă, FM4 în continuare ca să mă simt la Viena măcar în primele minute ale zilei) apoi trecem pe locale (alt și altalt și numai alt ). Mai e și locul unde-i Mona – pe care am întâlnit-o de două ori în viața mea și i-am vorbit de vreo alte cinci, dar simt că o cunosc de când e lumea și chiar e de dat vestea mai departe să o cunoască cât mai mulți! Ar mai fi și Balamucul unde mă duc cu drag de fiecare dată când e nevoie dar mai ales cînd nu-i. Și cafeaua de la Mokum și Ceainăria Verde și sufrageria mea unde am o canapea cât o cameră și covoare de iută la care visez de dinainte de a mă muta în țară. Și un tei în fața geamului și, zic eu, cea mai frumoasă lumină de după amiază.

15215731_10153846420385927_2057446837_o