0

Culinare (ca la Cluj)

Pe vremea când buna de la Cluj mai era, casa ei mirosea a mâncare bună. A cea mai bună mâncare. Mergeam acolo destul de des, câte un weekend scurt, de sâmbăta dimineața până duminică, numai bine să fie așteptarea până la vacanțe mai ușoară. O sunam când eram la Negreni sau la Huedin – Ce ai făcut bun? Și se codea mereu și ne spunea că n-a făcut mare lucru, dar știam că acasă ne aștepta un festin cu ce ne plăcea nouă mai mult. Fasole bătută și varză murată, din butoiul de pe balcon, cârnați și cartofi răntăliți, sigur avea și o crăticioară cu niște pulpe de pui, ei, dacă tot le-avut prin congelator… . Apoi erau chiftele, cele mai bune chiftele din lume, gogoși sau plăcintă cu varză, cu brânză, cu magiun de prune. Uneori câte o ruladă cu marmeladă de piersici sau cornulețe cu gem. Mi se strânge și acum sufletul când îmi amintesc de bufetul ei din bucătărie, mobilă veche cum nu se mai face, oh, bufet, loc magic cu uși ce se deschideau spre tot felul de minuni culinare. Nu știu de ale ei mâncăruri erau mai bune sau mai cu moț decât ale altora, știu doar că pentru noi erau CELE mai bune. Și plecam de la Cluj cu sacoșele pline – împachetate cum numai ea știa să împacheteze, în cutii și pungi (reciclare la cel mai înalt nivel, vă spun!). Pe drum ne pocnea foamea și nu cred că-i gust mai fain în lume decât gustul de pită-n ou mâncată în parcarea de la Piatra Craiului (asta când îl convingeam pe tata să oprească).

Buna nu mai e. A mai rămas draga de Jeni care, în așteptare, se trezește cu noaptea-n cap și face și ea ce știe mai bine și slavă domnului, știe! Ai mei au ajuns la Cluj, așa, ca pe vremuri, de sâmbătă până azi, mai înainte. Și au adus cu ei câte puțin din toate amintirile culinare din locul ăla drag. Miroase casa a plăcinte și clătite, fasolea-i pe foc, chiftele în cutii, mama și-a adus și spumoase și nu-s cornulețe de casă dar jur că și ălea de la magazinul de acolo-s mai bune decât cele de la magazinul de aici! O fi pentru că-i cutie cu aer de Cluj? O fi…

 

 

Anunțuri
0

Lista mea de NU-uri

M-a apucat organizatul de cu bună dimineață – pe mine mă relaxează tot ce înseamnă pus lucruri în ordine, pe categorii, pe culori, cutii, stickere, rafturi. Am două feluri de zile de sâmbătă și le iubesc pe amândouă la fel de mult: cea de mers în piața de vechituri și cea în care lenevesc în pijama până mai târziu, cu o cafea luuuungă cu mult lapte lângă mine și un dulap / raft / colț care m-a așteptat. Îmi pun ordine printre lucruri și-n minte și-mi place la nebunie momentul de satisfacție de la final. Și azi am făcut asta cu mult chef, de încărcat de baterii – mai ales că mă așteaptă o săptămână lungă tare. Și în timp ce se așezau toate acolo unde trebuie am realizat că am renunțat de ceva vreme să mai pierd vremea cu multe lucruri care nu-mi plac. Și apoi am dat peste un text al unei blonde pe care o iubesc și mă gândeam că am și eu o listă a mea și că-i fain tare să-ți vezi de priorități…

NU mai am o zi bătută-n cuie pentru curățenie. Am trecut și eu prin faza în care sâmbăta era zi de scos și șters și făcut. Nu. Pur și simplu fac – dacă am chef, dacă nu, nu. Crețul ajută și el dar nu mă mai țin de o zi anume pentru toate cele casnice.

NU mă mai pun seara să aranjez perne pe canapea și cărți la dungă în bibliotecă. Vasele, ei bine, pe ălea le spăl că am realizat că pur și simplu mă indispune imaginea lor dimineața când intru în bucătărie.

NU mai sar repede din pijamale-n haine dacă nu-i nevoie. Lenevesc așa de bine pe canapeaua din sufragerie, cu ciocolată caldă și o carte bună. Aștept ca și când zilele de iarnă ca să pozez de parcă aș locui pe Pinterest.

NU mai pierd vremea explicând chestii oamenilor care sunt din alt film sau altă bulă. Știu, sună aiurea dar am dat atâta energie încercând să conving oameni de chestii care pentru mine-s nenegociabile și am realizat că nu merită. Eu vorbesc, eu aud așa că mai bine n-o fac.

NU mai ratez seri în care pot să ies în oraș. Mă gândesc uneori cu groază la dimineața de după dar adevărul e că unele dintre cele mai faine amintiri sunt ălea în care am dat somnul pe momente faine cu prietenii.

NU mai îmi pasă de timpul pierdut și de stat degeaba. Încerc să mă bucur de ele că-i nevoie din când în când și de câte o pauză de la a face musai ceva!

NU mai petrec/ pierd timp cu oameni care nu-mi spun nimic. Sau care mă sufocă din toate părțile cu energie negativă și gânduri grele. Am însă urechi și suflet deschise pentru prieteni și oameni dragi, asta nu se schimbă.

NU mai fac nimic doar pentru că trebuie. Acum multe-s ălea ce-i musai să fie, dar întâietate au cele pe care vreau să le fac și de-abia apoi trebuie.

Ar mai fi dar acum mi se înghesuie și cele pe care le vreau și se cer și ele spuse: vreau să mă bucur de toamna asta lungă și aurie, să-mi cumpăr ghete în toate culorile, să mă apuc de alergat pentru că vreau nu pentru că nu mai încap în pantaloni (glumesc), să am timp să citesc în fiecare zi măcar un ceas, să termin poveștile care zac în sertar, să mă bucur de băieții mei … să.

Și cine mă oprește, nu?

 

0

Fericirea e o inimă cu dinți cu roți

Pentru el, cel mic, toate zilele din ultimele cinci luni sunt zile bune și foarte bune. E liniștit și fericit, e cu zâmbetul până la urechi și cu poftă de făcut și descoperit. Îmi era un dor nebun de Ionuț de acum.

– Astăzi am avut o zi în care am jucat cu Patrick un joc de putere. (*ceva cu s… dar nu-mi amintesc nici să mă picure cineva cu ceară!). Un joc în care să ne consumăm toată energia!

– Și v-ați consumat-o?

– Am consumat-o, deja becul meu era roșu și spunea: NU MAI AI ENERGIE, NU MAI AI ENERGIE! Dar apoi am fost la Livia și la Răzvan și după biscuiții ăia puțini – chiar de ce nu m-ai lăsat să mănânc mai mulți?! și ciocolată caldă – eu de ce nu am mai băut niciodată până acum ciocolată caldă?! mi-a crescut la loc. Mai vreau și mâine!

– Vedem ce facem mâine. Și până la urmă, ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar că am avut un conflict (îl aud cum pronunță cuvântul și vreau să-l mănânc de drag, nu alta!) cu Ioan și apoi am rezolvat, știi, prietenii mai au și conflicte… Dar azi am vrut doar așa cum am vrut eu și nu a fost ok. Uneori nu e bine să vrei numai cum vrei tu pentru că pierzi toată distracția. Mai bine stai și discuți.

Le zice pe toate pe un ton așa de serios încât pentru o clipă uit că are de-abia șapte ani și jumătate.

– Azi i-am dat iubitei mele o scrisoare… Și apoi, știi, la masă a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a plăcut. Mâine îi mai scriu o scrisoare. Și-i desenez pe plic și niște inimi pentru că-i plac inimile.

– Aha. Și ție ce-ți place? Nu-i desenezi și ceva ce-ți place ție?

– Ba da. Niște dinți cu roți.

– Poftim?

– Dinți cu roți.

– Ce să facă dinții cu roțile?!

– Să poată să plece din cutia în care stau. (*dinții lui căzuți stau cuminți într-o cutie). Așa că o să-i desenez inimi albastre – ca și nisipul pe care nu am avut voie să pun azi mâna, chiar, de ce n-am avut voie?! și dinți cu roți. Și o să o chem la mine sâmbătă. Vreau să vină la mine în fiecare sâmbătă în toate sâmbetele până la sfârșitul lumii, care oricum nu există!

img_7848

P.S. Halele Timco sunt pe harta #artencounters. De mers cu mic și cu mare. Și nu doar o dată!

0

Concluzii de weekend

Pentru Ion vineri a început bine. Merge la cea mai faină școală din univers și e cea mai faină pentru că acolo e iubita lui, pentru că C. nu țipă „dar are reguli! Și dacă le uităm ne amintește de ele. De fapt, nimeni nu țipă!” E cea mai faină școală pentru că au fost la pădure și au explorat, pentru că are un prieten care e și el pasionat de vapoare.  Și pur și simplu, e cea mai faină!

A început bine s-a terminat și mai bine: a petrecut șase ore la prietenul lui și chiar dacă s-au și căpăcit, prietenul rămâne prieten.

Pentru ta-su, mai puțin. Trăiește a doua toamnă de România și l-a luat cam tare draga de ea. Cu nas înfundat și dureri de cap. Credea că asta-i cel mai rău ce i se poate întâmpla. Ei bine, sâmbăta i-a dovedit că mai este loc – mai ales când e vorba de bolit.

Ionuț a deschis sâmbăta cu #ArtEncounters, ce moment fain să fim la Timișoara. Am pornit în plimbare de acasă, toamna-i absolut de vis aici. Ne-am oprit la Muzeul RATT – a urcat și a coborât din tramvaiul – instalație cât l-au ținut picioarele. Apoi eu aș fi avut nevoie de vreo alte 10 mâini ca să-l țin să nu atingă tot ce i-a ieșit în cale. Din wow și uită mami nu a ieșit minute bune. Am notat: instalația cu spumă, camera de aur, masa de ping pong cu gardul, tancul gonflabil și scuturile jandarmilor.

– Mergem acasă și facem și noi o instalație cu spumă. Ne trebuie un tomberon!

– Păi dacă facem și noi tot asta, se numește imitație. Nu ar fi mai fain să încercăm să facem ceva nou?

– Păi stai, că eu vreau ca spuma mea din tomberoane să EXPLODEZE! Să sară pe toți pereții! Adică nu facem același lucru, îl facem doar mai fain!

Adică îl îmbunățim – până am ajuns acasă s-a luat cu altele și a decis că e mai interesant să facă tot felul de experimente cu nisipul și o roabă.

Seara am petrecut-o prea liniștiți. Eu cu ale mele și gând de petrecere, el cu niște cărți noi și ta-su chinuindu-se de zor cu tuse, dureri de stomac, cap, burtă, spate – nu neaparat în ordinea asta.

Duminica ne-am împărțit. Bolnavul acasă, noi la film că i-am promis încă de săptămâna trecută – și orice încercare de a-l distrage spre alte activități a eșuat.

– Na, Ioane, cum ți-a fost ziua? am tras eu de el, înainte de culcare.

– M-a impresionat filmul. Și am și un prieten nou.

Cam asta ar fi pe scurt. M-am dat dusă înspre camera mea și a mai cerut o poveste. Am început să i-o citesc.

– Ha, dacă erai fată, te-ar fi chemat Mia. Ce-mi place numele ăsta! Dacă o să ai o fată aș vrea să o cheme Mia…

– Păi nu știu. Că nu ție trebuie să-ți placă. Nouă ne trebuie să ne placă… întreb mâine, bine?

– Ha?! Poftim?! Ce?! Pe cine? Ceee? Ce spui?! (cine m-a pus să deschid gura?!)

– Păi mie și iubitei mele trebuie să ne placă numele Mia. Mie îmi place, să vedem dacă-i place și ei…

– Care iubită?!

– Oh, mami, iar începi. Știi tu!

Râde și parcă văd o gropiță mică, mică în obrazul drept.

– Adică iubita de acum, acum când ai 7 ani crezi că o să fie iubita ta și la 30?!

– Păi cum altfel!? Nu se poate altfel. E pentru totdeauna. Până la sfârșitul lumii. Care nu există. Adică e pentru infinit.

– Ha, glumești?!

– Cum să glumesc eu cu așa lucruri serioase? Ce crezi?!

Nu mai cred nimic. Mă duc să mă culc.

0

Cărțile lui Ionuț (sesiunea de vară/ toamnă)

Aveam de gând să scriu multe supărări astă seară, așa pornisem de dimineață, cu elan să mă descarc și să scap de toate ce mă apasă. Între timp a trecut ziua și așa duse au fost și tristețile mele și mi-am zis că mai bine scriu lucruri frumoase, că până la urmă bun la bun trage și gândurile faine or chema și altele și mâine poate mă trezesc mai veselă și cu chef de mers înainte. L-am întrebat pe Ionuț care-s cărțile lui preferate din ultimele zile. Să spunem și altora despre ele că așa-i frumos. Și mi-a tras de pe raft trei și pe una a luat-o de lângă pat, că-i citită și recitită de-i musai să o duc înapoi la bibliotecă până nu-i tocim de tot paginile. Încep cu ea, că are și vești bune la pachet.

img_7324

Michael Engler, autorul seriei Elefantastic (am povestit eu despre ele și altă dată!) vine la Timișoara peste două săptămâni. O să fie prezent la librăria La Două Bufnițe și o să citească din cărțile lui. Asta – cu iepurașul și ariciul nu e tradusă (încă) în limba română dar tare m-aș bucura să se întâmple asta cât mai repede. E o poveste minunată despre prietenie – cu ilustrații ce-ți încălzesc sufletul.

img_7326

Despre cartea Otiliei nu cred că mai am ce spune: ne place la nebunie. E o poveste care atinge acolo unde trebuie. Și faptul că ilustrațiile sunt făcute de Livia Coloji, om drag din viața noastră, ei bine, toate ăstea pun cartea la loc de cinste în biblioteca noastră. Apropo, Livia va fi alături de Michael Engler la seara de lectură, ocazie numai bună să cunoașteți doi oameni faini (ăsta-i mesaj direcționat către timișoreni!)

img_7325

Cartea asta cu furia e de recomandat și cumpărat. Nu știu cât ne-a ajutat – după nebunia de an prin care am trecut n-a fost nevoie decât de câteva săptămâni de citit și iubit pentru ca Ionuț să redevină cel ce-a fost! dar știu că am citit-o și recitit-o și tot nu ne-am plictisit. E faină, ușor de parcurs și are niște exerciții absolut fantastice!

img_7327

Am lăsat la urmă o carte care nu mai are mult și trece printre preferate – e oricum de la editura noastră de suflet, Cartea Copiilor. O citim amândoi, o pagină el, o pagină eu, ne forțăm să scoatem câte o lacrimă, știați că și lacrimile de râs sunt tot sărate? Ei bine, Ionuț era convins că ălea de bucurie au gust de zahăr! O lectură simpatică care nouă ne-a adus discuții noi. Ceea ce vă dorim și vouă pentru că nimic, dar nimic nu-i mai frumos pe lume decât două capete pe o pernă, povestind despre ce tocmai au terminat de citit.

Despre cărțile mele nu spun nimic de data asta pentru că eu încă nu mi-am terminat lista de romane polițiste pe care le salvasem pentru zilele de plajă. Revin.

2

Jurnal de vacanță (9)

Gata. E gata și vacanța. De două zile am dat mirosul de mare pe ăla al teilor (mă rog, în Timișoara multe-s altele care miros și nu neaparat plăcut) dar  mă simt mai bine ca niciodată. Am intrat duminică seara-n casă și mi-erau așa de dragi toate de le-aș fi îmbrățișat pe rând și una câte una.

Ultima săptămână de Grecia a fost așa cum mi-a fost cam în toți anii acolo – cu sufletul la plecare. Am petrecut însă două zile faine de tot, pe o plajă pierdută, la cort, cu un Ionuț mai vesel ca niciodată, cu foc de tabără și We Wish You a Merry Christmas (nu glumesc! Ionuț a început să cânte în drum spre plajă și s-a oprit în drum spre casă!). Am realizat că-mi place la nebunie să merg cu cortul dar e musai să fim mai mult de trei oameni mari și un copil. Că-s fricoasă și mă trezește fiecare bătaie de vânt. Și aud mișcări și văd umbre și îmi amintesc fiecare scenă de film de groază pe care am văzut-o vreodată și serios, mi s-a făcut din nou frică doar amintindu-mi.

Am profitat de ultimele zile acolo ca să mănânc exact ce-mi place – un fel de comfort food pentru toată energia ciudată pe care o simțeam venind din toate părțile. M-am ascuns de soare, am lenevit în hamac, am visat cu ochii deschiși la toamna de la Timișoara.

Acum suntem acasă, am adus-o și pe bunica de acolo cu noi pentru o săptămână. Eu am început programul obișnuit – Doamne, ce dor mi-a fost!!! Ionuț se bucură de încă două săptămâni de vacanță, grecul face planuri pe hârtie. În curând le va da viață, hai să ne liniștim și noi.

 

 

 

1

Jurnal de vacanță (7)

Dimineața zilei de 20 august 2007 am petrecut-o la brunch, în Karlsplatz cu Maria și K. Era a doua zi din cele șapte care mi-au dat viața peste cap, îndrăgostită până peste urechi.

Dimineața zilei de 20 august 2017 am petrecut-o cu Ionuț, în drum spre una dintre plajele noastre preferate unde ne aștepta Maria. I-am povestit ce făceam eu cu 10 ani în urmă – cum l-am cunoscut eu pe ta-su știa deja. Cum a venit la Viena, cum m-a surprins cu o zi mai devreme, cu muzică live în MQ de mi-a stat inima-n loc. Cum au aplaudat toți cei din jur când băiatul mare și cu părul creț m-a luat în brațe și asta a fost. I-a plăcut lui Ion povestea și-l vedeam cum se hlizește în spate și-i zâmbesc până și urechile.

– Vezi, mami, eu de aia v-am ales! De aia am zis, pe ei îi vreau să-mi fie părinți!

– De ce?

– Pentru că am văzut ce mult îl iubești pe tata și el pe tine și cum stăteam eu în cer am zis, eu pe ei îi vreau! Așa mult mi-a plăcut de voi!

Mă emoționez, serios, chiar simt că-mi dau lacrimile.

– Stăteam eu cu prietenii mei, ceilalți bebeluși și ne uitam în ce burtică să ne ducem și eu te-am văzut pe tine și am știut!

– Stai puțin, care prieteni?!

– Păi Sasha, David… Max nu era, Max era la bebeluși! Și Sasha i-a ales pe ai lui și David a vrut să fie fratele meu dar nu s-a putut așa că a zis că se face verișor.

– Dar știi că Sasha s-a născut cu câteva zile după tine, nu?

– Da, el a adormit. Că trebuia să ne naștem deodată. Dar nu contează, tot suntem prieteni! Și dacă ne certăm, ce ne pasă, noi așa ne iubim, certându-ne.