0

Cărți pentru Ionuț (I)

Au trecut zile bune și multe cărți noi, una mai frumoasă ca alta, au ajuns la noi pe noptieră. Pe a mea – mai mult cărți de la bibliotecă, recunosc! Pe a lui, volume cu povești minunate, de noapte bună, de ținut în brațe, de reconectare, de stăm-în-pat-și-citim. Preferata preferatelor pe care am citit-o deja de suficiente ori încât să știu ordinea întâmplărilor e un clasic: Pippi Șosețica. Ionuț e fanul numărul 1 și încet încet, după atâtea lecturi, începe să-mi placă și mie tot mai mult. Între timp am găsit și serialul – da, cel original! în limba germană. Recomandăm amândoi!

18049910_10154321448805927_994173136_o

Altă carte minunată, cu ilustrații absolut fabuloase e Alice în țara minunilor. Avem și versiunea originală, cu imagini alb negru, dar volumul acesta își merită toți banii. Între noi fie vorba eu nu mă prea dau în vânt după poveste – e cam ciudată până și pentru gustul meu dar Ionuț o ascultă cu gura căscată. De fiecare dată.

18042744_10154321448680927_328133969_o

Peste cartea asta, cu șoricelul pasionat de zbor, am dat din întâmplare. Era în perioada în care Ionuț era absolut fascinat de avioane și visul lui era să devină pilot. Între timp a făcut o pasiune pentru Titanic și-și dorește să fie constructor de nave dar cartea asta a rămas totuși printre preferate. Noi v-o recomandăm cu mare drag (și altor copii de vârste apropiate, peste șase ani adică!)

18013053_10154321448715927_2050930197_o

După poveștile cu bufnița și pinguinul – pe care le citise biata buni Maia până le-a învățat rând cu rând, am dat peste ultimul (o fi ultimul?) volum din serie. Gorila e foarte simpatică, textul e ușor de citit și nouă ne-a plăcut foarte mult.

18012893_10154321448825927_903142454_o

Zilele trecute Ionuț a mai primit o carte, o carte cadou. Suntem în continuare în faza în care planetele și universul sunt la loc de cinste în casa noastră așa că volumul acesta a venit la fix! E mai ușor de înțeles și parcurs (decât alte cărți pe tema asta!) și e exact lectura de care aveam nevoie la ora de culcare. Cu tot cu explicații (aceleași în fiecare seară) cu tot cu răspunsul la întrebări (aceleași și ele!) lectura nu depășește 40 de minute.

18043065_10154321448740927_164971431_o

Am pregătit încă o listă, cu cărți frumoase și tare dragi nouă, care sunt numai bune și pentru copilașii mai mici. V-o prezentăm mâine – ca să fim siguri că veniți din nou pe aici (ideea lui Ionuț, recunosc!)

 

 

1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

0

de la 1 la 36

36 de ani și probabil 36 de petreceri de ziua mea. Nu-s sigură. Amintirile de la primele sunt cam neclare. Am poze și-i evident că au fost evenimente serioase cu adunare de familie, tort, lumânări. Mai am sclipiri și-mi sar gândurile-n față și revăd momente dar nu le pot delimita – s-au petrecut în realitate, le-am visat? Într-unul din acestea port un halat portocaliu cu dantelă și am și breton. Mă trezește tata din somn și casa-i plină de oameni care mă privesc fericiți. Mai e și ziua mea când port o rochie primită de la o prietenă. Ei nu-i mai era bună, dar țipă că o vrea înapoi. Avem doi, trei ani. Tortul de pe masă e cu trandafiri și frișcă, îl văd printre lacrimi, eu trag de rochie dintr-o parte, ea trage din cealaltă. Anii curg și multe-s tot mai neclare. Nu-mi amintesc nimic până la petrecerea de la 15 – sau să fi fost 16 ani? Când am făcut un chef acasă, ne-am strâns în sufragerie – colegi de liceu, dans (cu lumina aprinsă, cum altfel?), salată de beuf, vinete și suc. Cuminți. Muzică de pe casete, chițăieli pe la colțuri. Lista invitaților făcută sub presiune – cheamă-l și pe X că-l place Y, oare vine Z dacă-l chemăm? Cine-l știe pe tipul ăla din a XIIa să-l invite și pe el? Realizez acum că eu îi cunoșteam pe cei prezenți doar din vedere, de pe coridoarele școlii. Mai am pe undeva listele cu nume și-s sigură că și o casetă video stă prin vreun dulap. Pufnesc în râs doar gândindu-mă la ea. Sar peste câțiva ani – sunt toți în ceață, cu siguranță există poze sau filme, amintiri însă nici măcar una. Primul an de facultate, adunare în apartamentul de la parter. Colegi de la facultate, printre ei am strecurat și un băiat de prin vecini, unul ce-mi plăcea mie, blond și p-afară și pe dinăuntru. Era plin de figuri, de fapt era o figură în sine. Și plin de sine. Îmi vin în minte Sting și Counting Crows – și plâns din ăla-n hohote, că eu îl vreau și el pe mine nu. Un an mai târziu, altă petrecere, alți colegi, altă facultate. La buna în apartament, la Cluj, mare adunare cu viitori avocați . Băiatul care mă iubea atunci a decis chiar de ziua mea că nu mă mai și tot ce-mi amintesc e ușurarea pe care am simțit-o. Și frigul de pe Cetățuie, unde am plecat să ne continuăm petrecerea după ce buna a dat stingerea. Apoi îmi vin în minte doi ani, două aniversări în episodul Viena care sunt memorabile amândouă. Cu muzică faină, oameni dragi, locuri pe gustul meu. Oftând după un blond insipid. Unghii roși și mărgele și breton – Chelsea, barul de sub metroul cu numărul 6. Dimineața la șapte cu Muse în difuzoare și o sârboaică, femeie de serviciu care se chinuia să ne explice într-o germană vai de ea că se închide barul și trebuie să plecam acasă.

La 27 am pornit petrecerea la Timișoara și am încheiat-o-n Grecia. Venise crețul după mine și dusă am fost. Au urmat ani frumoși, fără nici o aniversare ratată. Petrecere surpriză în primul an, încă una în al doilea, preferata mea, 30-ul de la Edinburgh. Și aia a fost și ultima jucată în nocturnă. Privesc în oglinda retrovizoare: 6 ani cu tort cu lego și copii printre picioarele noastre. Apoi, aseară. Cerc închis, înapoi la Timișoara. Cu cei mai dragi dintre cei dragi. Cireașa de pe tortul meu cu rodie și căpșuni. Muzică bună, mâncare destulă și ceva de băut pe lângă. Povești, oră de înjurat în limba română, râsete care s-au auzit până spre dimineață, amintiri și de nu s-ar mai termina. Nu trebuie să se termine, nu-i așa? O dată pe lună, până ne plictisim. Am promis.

2

36 (fără un ceas)

Mâine-i ziua mea și în ultimele ore am încercat să-mi amintesc de am întâmpinat-o vreodată fără bucurie și fără gură până la urechi. Mă îndoiesc. Îmi place la nebunie. În ultimii ani mă trezesc cu noaptea-n cap, să nu cumva să pierd vreun ceas din ea. Încep ziua cu un ceai și mesaje și telefoane și pupături și surprize. Trag linii de final de an – cu ce mă simt mai bogată, ce mă bucură mai tare, îmi aștern planuri și proiecte și mă apuc mai cu poftă de ele.

Ultimele „ziua mea”, de opt ani încoace, le-am petrecut în Grecia. Opt aniversări din care șase cu Ionuț ajutor la suflat în lumânări. Și acolo am fost înconjurată de oameni pe care-i plăceam și-i voiam aproape – că așa mi-e felul, să-mi găsesc din ăștia peste tot. Îmi era însă dor, dor nebun de o ziua mea la Timișoara. Cu prietenii mei, noi,  că mulți dintre cei vechi – sunt la Cluj sau mai departe sau te miri pe unde. Cu oameni pe care-i vreau alături în fiecare zi, nu doar de ziua mea (pe care am în plan oricum de multă vreme să o țin o dată pe lună, că prea-mi place și-mi cade bine!)

Închei un 35, trec în 36 și tocmai realizez că-s cu o jumătate de picior mai aproape de 40. Și că-n fiecare an e tot mai fain și mie mi-e tot mai bine. Ceea ce vă doresc și vouă!