2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

2

Prea mult sau prea puțin?

La grădinița unde merge Ionuț, copiii nu primesc de mâncare. Fiecare vine de acasă cu gustarea (pe care o servesc împreună la ora 11) și cu masa de prânz (pe care o au cu ei copiii care rămân până după amiaza). Pentru că noi avem obicei înfipt bine în rutina familiei: micul dejun pe cât posibil, toți împreună, Ionuț pleacă de acasă mereu cu burta plină ca să zic așa. Cereale cu lapte sau câte o felie de pâine integrală cu unt și miere – uneori chiar de amândouă! Eu cu un toast și ceai negru, crețul la fel. Pentru gustare îi pregătesc ori iaurt simplu cu un covrig (din care mușcă de trei, hai patru ori!), un fruct, câte un biscuite, uneori toast și ou și bucățele de legume (castraveți, să nu credeți că mă laud, că altceva oricum nu mănâncă). Masa de prânz, din nou, e la loc de cinste în programul nostru.

Azi, când l-am luat de la grădi, în drum spre casă avea chef de vorbă.

– Mami, a zis doamna X că eu am puțină mâncare la mine! Că-mi pui puțină și m-a întrebat dacă mă ții la diet.

– La ce să te țin?

– La diet. Așa a zis. Că de aia am mâncare puțină cu mine, că-s la diet.

Acum pentru cei ce nu-l știți pe Ionuț, vă spun eu. La cinci ani și 7 luni are în jur de 1,10 (minion, aș zice) și 16 kilograme (pe care se încăpățânează să nu le depășească de vreun an). Adică numai de „diet” nu poate fi vorba.

– Am înțeles. Și doamna asta (care lucrează la grădiniță și are și ea un băiețel coleg cu Ionuț) ce mâncare îi pune copilașului ei? întreb și simt cum mă oftic teribil.

– Oh, foarte multe. Croissant cu cioco și clătite. A avut și chec și odată și popcorn! Și toast cu ciocolată. Adică pâine din aia din care tu nu cumperi. Cu ciocolată. Și iaurt cu biluțe de ciocolată. Și biscuiți.

– Și ai vrut și tu la grădiniță să ai la fel? I-ai cerut și atunci a zis doamna că nu ai destulă mâncare? încep eu să-mi fac tot felul de gânduri.

– Nu, mami. Că și eu am avut azi un biscuite. Că prea mulți nu-i bine să mâncăm că-s cu zahăr și ne distrugem dinții (Doamne, ăsta-i copilul meu care vorbește???) Așa că l-am mâncat cu banana. Care-i fruct. Și atunci a zis că e prea puțină mâncare.

Dau din cap și parcă supărarea-i dusă. Nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de ce zic alții când vine vorba de ce și cât mănâncă Ionuț. Nu-mi mai pasă de ideile bunicilor de aici care sunt convinse că doar un copil gras e un copil sănătos. Nu, chiar nu-mi pasă. Să nu vă închipuiți că al meu copil nu știe ce-s ălea dulciuri sau câte un dezmăț plin de zahăr. Și noi facem prăjituri și checuri și clătite. Budinci și avem uneori și câte un ou de ciocolată. Dar cu siguranță nu-s pentru gustarea de la ora 11. Și nici zi de zi. Aici e voie orice dacă ești copil, mai ales dacă ești copil pentru că… ești copil! Și copiii și dacă se îngrașă, cresc. Lasă-l să fie ca o minge de baschet acum că se înalță! Așa că-i liber la tot felul de prostii pe motiv că-s copii și poftesc. Și oricum, cresc.

Eu una încerc să țin balanța-n casă. Pentru că am un creț care veșnic a avut probleme de greutate (atunci când era ca Ionuț îl hrăneau vecinele că era mic și slab și pricăjit) și pentru că eu una știu că-s dependentă de zahăr (am realizat treaba asta după o cura de 30 de zile sugar free) ne străduim pe cât posibil să ne bucurăm de toate cu măsură. Voi cum faceți?

2

Cumințenia-i noul negru

Respir. Inspir. Adânc. Și-nchid și ochii. Am 34 de ani din care ultimii 14 sunt trăiți pe ici și colo. Am văzut multe, mai sunt multe de văzut și cunoscut. Am cunoscut oameni faini, oameni dragi, care-mi sunt încă-n suflet dar și oameni de care vreau să uit. De toate și din toate. Am prietene în multe puncte de pe glob cu care mă aud și mă citesc pe cât de des se poate. Majoriteatea sunt mămici, aflu de la ele cum e traiul p-acolo, știu cum e aici, pe unde sunt, compar, pun în balanță. Dar vă spun cu mâna pe inimă și fără pic de răutate, eu femei/ mame mai … (nici nu știu ce vorbă să aleg pentru a nu fi prea dură sau răutăcioasă) stresate cu ai lor prunci decât ăstea printre care mi-e dat să trăiesc, n-am văzut și nici n-am auzit nicăieri. Evident, nu generalizez. Nu-s toate așa dar aproape, cu siguranță. Nu poți sta liniștit nicăieri. Peste tot se găsește una mai grozavă care să țipe și să muștruluiască odorul pentru te miri ce. Și vocile și ritmul limbii și tonalitatea. Cuțite-ntoarse-n rană și apoi înapoi la zgâriat sticla. În parc, nu vă urcați, nu alergați, nu țipați. Nu respirați, stați cuminiți! La restaurant, melodia continuă, stați CUMINIȚI, nu alergați, cădeți, nu faceți gălăgie. Și vocile, vocile ălea cu una, două, trei tonalități prea sus, mult prea sus. Am ieșit la plimbare pe-un câmp și de-acolo, undeva pe-un deal. Nu alergați, bate vântul, transpirați, nu mai țipa! Umblați cuminți! E un deal, cum naiba vrei să umble cuminiți? urlu și eu din toți rărunchii. Să nu se lovească! Ba lasă-i să se lovească! Se lovesc, se ridică! Nu! Să nu alerge! Bate vântul! Mama lui de vânt, lasă-l să bată! Transpiră și răcesc. Nu răcește nimeni, lasă-i să alerge! Suntem pe un deal! Măcar aici să alerge! Să nu țipe! Că sunt case și oameni în jur. Lasă-i să țipe, să chiuie, sunt copii! Fac roșu-n gât! Nu fac roșu-n gât de la țipat! Să nu se cațere! Nu vă cățărați! Veniți aici, vreau să ne dați mâna! Nu mergeți siguri! E un deal! Lasă-i în pace să fie liberi, jumătate de oră de mers pe lângă drum și țipat de bucurie. Gata, mergem acasă!

„Mami, nici în natură nu ne putem juca așa cum vrem noi?” întreabă piticul și simt cum mă cotropește urgia de supărare…

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

0

Caut loc de joacă (ca-n România)

Dacă-i ceva după care-mi plânge sufletul apăi ăla-i un parc adevărat. Ca acasă. Un parc adevărat și verde și cu un colț cu loc de joacă-n el. Trăiesc pe o insulă, într-un orășel la malul mării, de mă uit în stânga văd apă, de mă uit în dreapta, văd munți. De mă uit înainte, văd o oază verde, un fel de parc pe care l-au amenajat în urmă cu vreo doi ani și deja toate stau să cadă-n el. Hinți rupte, tobogan strigat, bănci vandalizate. Ultima dată când mi-am luat inima-n dinți și am mers acolo s-au luat vreo trei câini după noi de n-am știut cum să găsim ieșirea mai repede.

Parcul din centrul orașului (Πλατεία) are vreo 10-15 copaci, câteva bănci și două locuri de joacă. Neîmprejmuite de garduri ci de două dintre cele mai circulate străzi din urbe. De speriat, evident. Puțin mai jos, pe malul mării unde-i frumos și iese lumea la plimbare, alte două locuri de joacă, nici ălea împrejmuite. Dacă pruncu-i vioi și o ia la goană în jos, iese-n stradă, de schimbă direcția, cade-n apă. Fabulos de-a dreptul să ieși la joacă în astfel de locații cu un copil ce nu aude cuvântul stop.

Mai sunt vreo trei alte parcuri, vorba vine, două dintre ele chiar frumoase. Ne întrebam cu prietena mea cum de nu-s vizitate, ia hai să le inaugurăm noi. Lângă unul am găsit niște mlaștini urât mirositoare și pe celălalt și-l făcuseră sufragerie o gașcă de vreo 30 de minoritari cu gașca lor cu tot. Dormitoarele erau în corturi, puțin mai în spate.

Tot pe malul mării, alt loc de joacă fantastic. Atât doar că e lângă un parc unde seara probabil se petrec lucruri necurate. Dovada? Câteva zeci de siringi și ace care ne-au făcut să ne luăm tălpășița fără să ne uităm în spate. Și da, e pe malul mării, dar sus pe-o stâncă. Dacă pică vreun copil de-acolo, s-o facă plin de avât. Oare la asta s-o fi gândit cei care au proiectat dar au uitat de gard?

În drum spre grădiniță un loc de joacă aproape nou, neatins. Oare de ce? Pentru că tomberoanele de gunoi sunt chiar lângă el. Și să-ți dorești să-l distrugi, nu poți din cauza mirosului.

Anul trecut am găsit un loc minunat, de vis chiar. Sau cel puțin așa părea din mașină. Pentru că nici bine n-am ajuns și am și plecat. Vinovat? Gardul, sau mă rog, lipsa lui. Uitaseră de el. Zilele trecute am auzit că între timp și-au amintit și au montat unul. Și am ajuns acolo și e exact așa cum visam (cu vreo câteva sute de metri mai mic, dar nu-s cârcotașă!): cochet, curat, împrejmuit, cu bănci, copaci. Și bonus, da, și vederea spre mare, dar mai ales jumătatea de oră de mers pe jos până acolo.

IMG_8325

Dar ăsta e doar un loc de joacă. Unul. Habar nu am cât o să fie păstrat așa. E păcat, serios. Într-un oraș în care e rușine mare să ai doar un copil și toți trec de pragul de doi fără nici o problemă, unde vremea ține cu noi și am putem sta afară 11 luni pe ani, într-un orășel unde n-ai multe de făcut (dar nu-i bai, Atena e aproape!) parcurile ar trebui să fie o prioritate. Că-i marea aproape, că-s plaje la tot pasul, nu neg. Dar un parc? Un parc adevărat? Verde? Și cu un colț de joacă? Unde pot sta liniștită și Ionuț nu trebuie să mă audă strigând într-una, nu acolo, nu dincolo, hai înapoi, nu pe acolo, te rooooog, nu acolo! Oare cer prea mult?

3

O secundă, două, trei

Privesc în urmă la ora care a trecut și parcă mi-e tot mai clar că fiecare secundă face diferența. Și e importantă. Fiecare mișcare pe care o facem, să fim în locul potrivit, la momentul potrivit, sau chiar nepotrivit, fiecare pas micuț contează. Încă tremur, îmi tremură mâinile pe tastatură, picioarele mi-s amorțite și stomacul mi se strânge de parcă-i cineva acolo și-l chinuie.

Am ieșit cu Ionuț la plimbare. Azi a tras chiulul de la grădi, pe motiv de indigestie de ieri și am decis să nu stăm în casă ci să mergem să cumpărăm un cadou pentru văru-su. Vine duminică. Și cum umblam noi prin oraș, în drum spre casă, cu veșnica discuție:

– Vreau să fug!

– Nu, vreau să mă ții de mână!

– Dar fug doar până acolo!

– Nu.

îmi sar mie-n ochi într-o vitrină, niște cărți în engleză. Intru și mă iau la discuții cu vânzătoarea, îi explic de ce nu vreau să dau 18 euro pe ediție cartonată și prefer varianta copertă moale (asta-i expresia lui Ion!) care costa doar 9. Plecăm de acolo cu gândul la niște titluri – eu ale mele, copilul ale lui când, brusc, în fața noastră, o mașină iese de pe-o străduță și ambalează motorul trecând cu viteză. Cu foarte mare viteză. Prea mare viteză pentru zona în care se afla. Vorbim aici de o străduță mică, cu sens unic, trotuare de-o parte și de alta, lume multă. Se aude motorul ambalat în doar câteva secunde. Și apoi se aude un scrâșnet de roți și un BANG din ăla, ca din filme. În cinci pași ajungem acolo. Patru mașini sunt făcute praf și imbecilul cu poftă de figuri iese din mașină nervos.

Ne văd pe noi ieri trecând pe acolo, și alaltăieri. Și-n fiecare zi. Ne văd pe noi trecând azi, câteva minute mai devreme. Îmi rememorez ultimele minute. Dacă n-aș fi văzut cărțile ălea în vitrină. Dacă Ionuț nu se oprea să bea apă. Dacă liftul venea la timp. Dacă nu se făcea roșu și nu am fi așteptat minute-n plus. Le văd și ne văd pe noi așa, ca-ntr-un film dat înapoi cu repejorul. Dacă treceam pe acolo, fix pe acolo, tocmai atunci când nebunul și-a găsit pistă?

Știu, ăstea nu-s chestii de gândit prea mult. Ci doar de mulțumit în gând. Că am văzut cărțile în vitrină. Că a băut copilul apă. Că liftul a întârziat. Și totuși, genunchii încă-mi tremură.

0

Ce-i mai bun ca înghețata?

L-am dus ieri pe Ionuț la bunici, la joacă-n curte. Pe drum ne dăm seama, ca tonții, că am uitat ghiozdanul cu haine de schimb. Pentru că eu una nu ies din casă fără să bag măcar un chilot și un tricou în geantă, așa, pe sistem de Stan Pățitul, m-am panicat. Copilul mă liniștește.

– Lasă mami, că încerc să nu mă murdăresc prea tare!

– Păi și dacă vrei să faci baie-n piscină? (tocmai ce-i cumpărasem o piscină nouă de plastic, așteptată întreaga iarnă!) Faci fără costum?

– Nici gând! Fac în chiloți! Și după ce mă satur de bălăceală îi pun la uscat și iau pe mine pantalonii scurți.

Casc ochii și gura. Pentru că știu năravurile lui Ion. Și fixațiile. Se pare că totuși au fost doar o fază pentru că fiu-miu e foarte relaxat.

Ajungem, îl las acolo, merg să-l iau după câteva ore. Ionuț e ca nou.

– Ai adus haine cu tine?

– Am adus, răspund eu.

– Ce bine, că aveam o poftă nebună de noroiul ăsta! Să mă tăvălesc în el.

Privesc groapa plină cu noroi și simt cum îmi dispare toată energia (câștigată după câteva ceasuri fără copil). Văd deja cum o să arate, vai, trebuie să-l scot hainele, să-l spăl, să-i dau altele, apoi du-te acasă cu el și fa-i iar baie și alte haine și ceeeee n-aaaaammmm nici un cheeeffff de toată treaba asta! Dar noroiu-i bun! O fi, dar nu azi. Nu am chef, miorlăi eu la mine-n cap și mă lupt cu Alexandra cea relaxată. Ion mă privește zâmbind și cu piciorul cu sandală cu tot aproape băgat în apa aia maro. Bleah. Nu, nu rezist și deschid gura.

– Auzi, intră dacă vrei… DAR… dacă intri eu nu mai opresc la cofetărie să luăm înghețată…

– Păi am zis că mergem, spune cu puțin regret în glas.

– Am zis, știu. Doar că eu nu am nici un chef să te spăl, să te bag în mașină, alte sandale n-ai așa că o să fi desculț, mai bine nu mergem. Dar dacă nu te bagi, ești curat așa că putem merge.

Se uită la mine. Se uită la baltă. La mine. La baltă. Și sare în ea. Are gura până la urechi, noroi și pe sprâncene.

– Mi-a fost mai poftă de noroi decât de înghețată!

Îl iubesc pentru că-i așa (chiar dacă mi-a venit să-l scot fără urechi de-acolo)