0

Două cărți (și multe gânduri)

Am trăit o perioadă în care numele Elena Ferrante apărea cam peste tot. Pe la prietene, mari cititoare, pe tot felul de bloguri de lecturi, pe paginile unor oameni pe care-i urmăream cu drag. Și-n librării am dat de câteva ori peste cărțile ei – fiind în căutare de altceva. La început am fost puțin reticentă – cam așa-s cu toate titlurile ăstea noi ce apar brusc peste tot. Dar cum am surse de încredere m-am lăsat convinsă și m-am dat pe mâna lor. Nu-mi pare rău. Săptămâna trecută am terminat primul volum, aseară am dat de capăt și celui de-al doilea și m-a prins tare. Prima parte mi-a trezit dorul de prietenele mele din copilărie. O fi și primăvara asta întârziată – cu miros de iarbă și de acasă? O fi faptul că mă trezesc de multe ori amintindu-mi una sau alta de pe vremea când grijile erau de-o joacă și gândurile păreau mari dar erau doar niște glume nostime tare?

În primii 16-17 ani din viață, luna mai avea parfum de Cluj. Începeau timid să prindă contur primele planuri, să se întețească numărul scrisorilor care circulau dinspre Cluj înspre Timișoara și invers, pregăteam calendarul din care să tai cu poftă zile de așteptare. Cu cât ajungeam mai aproape de iunie, cu atât așteptam mai mult plecarea către orașul dintre dealuri. Visam la aleea din fața blocului, la mirosul de tei, la scara II de la blocul III unde ne strângeam seară de seară, la plăcintele lui buna, la băiatul cu ochi albaștri, la plimbările de seară cu pungile de pufuleți în brațe. Hlizeală și voie bună și seri lungi de vară. Parcă ăștia 20 de ani care au trecut de atunci au fost ieri.

Ne strâgeam seară de seară la aceași scară de bloc. Vecinii de la parter strâmbau din nas – și pe bună dreptate. Eram mulți și gălăgioși și veseli și tineri tare. Ne porneam mai apoi în ture prin cartier, braț la braț cu fetele, cu povești vesele și bârfe, l-ai văzut? m-a văzut?! vai de l-aș vedea! Rupeam flori de după garduri, făceam kilometri și nu cred că viața ne-a mai fost vreodată sau ne va mai fi vreodată așa de ușoară și fără griji cum era atunci. Mi-e dor de fete. Mi-e dor de noi de atunci. De râsete fără motive anume, de povești siropoase și secrete șoptite.

O dată pe an, trei luni, viața mea prindea aripi acolo. Și ce n-aș mai fi vrut să se termine.

Și acum când oricum eram cu mintea plină de dor a mai ajuns o carte și asta cu siguranță va fi cireașa de pe tort. Carte cu amintiri care cu siguranță le va gâdila pe ale mele. Am ținut-o în mână, am aruncat un ochi, doi, nu mai mult, că vreau tihnă și moment potrivit să mă apuc de ea (v-am spus doar că am oameni de încredere când vine vorba de recomandări de carte!)

18519374_10154394229690927_1806769751_o

Parcă văd că acum o să-mi amintesc și altele, mai vechi și mai de demult și o să-mi petrec apoi săptămâna printre scrisori vechi (da, le-am păstrat pe toate) și poze pe care nu vreau să le vadă nimeni altcineva decât eu. Cu gândul la mirosul de tei de pe alee, cu dor de buna de la Cluj și Ramo și Milica și Adri și Cristina și Roxana și Miță și Nicoleta și Bebe și Ovi și George și câți mulți alții?! Cu gândul la serile ălea lungi în aer liber, cu muzică și concerte, cu plimbări până-n 14 Iulie sau la Hoia, cu povești cu suc de la dozator și eugenii și cartofi prăjiți și pită cu unt și ardei. O să-mi amintesc de noi, cum povesteam, pasionate de campionate de gimnastică, de cărți și lecturi obligatorii, de East 17 și Beverly Hills. De cum m-a pus naiba să mă tund scurt și am suferit toată vară că mi-a ars de freze moderne. Cum ne-am trăit adolescența fără mall și fără telefoane și facebook? Și iar o să râd și o să-mi vină să plâng pentru că 20 de ani nu-s chiar puțini.

Voi ce-ați mai citit de v-a purtat prin vremuri cu ani puțini și minte tot atâta?

 

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

0

Cărțile mele (2016)

N-am mai povestit de multă vreme despre cărțile și lecturile mele. M-am luat cu de-ale lui Ionuț, cu cele scrise de mine și am tot amânat să vă spun câteva vorbe despre cele care-mi țin mie veioza aprinsă în fiecare seară. Ieri a ajuns pachetul de la mama și printre altele, ciocolata de casă, jucării pentru Ionuț, o traistă nouă (mulțumim fana Adela:), un film nou (mulțumesc și fanei Diana), cărți. Un teanc de cărți ce-s menite să mă țină ocupată măcar până la următorul transport. Evident, am ieri și până azi am dat și peste alte titluri pe care le vreau, dar cu atât mai dulce-i așteptarea.

Pe ăstea fotografiate aici le-am cumpărat cât am fost în România, în vacanța de iarnă, le-am citit și vi le recomand. Despre Elif Shafak am mai povestit eu și o s-o tot fac. I-am citit povestea cu nesaț, ceea ce vă doresc și vouă.  Romanul lui Harper Lee l-am așteptat cu sufletul la gură și nu, nu m-a dezamăgit. Celelalte două sunt lecturi ușoare, de luat la plajă. Mă rog, sau de citit sub pătură.

Și astă carte se odihnește acum la mine pe noptieră. De când cu Jo Nesbo (încă-i numărul unu în topul meu) m-a cuprins nebunia cu scriitorii nordici și i-am luat la rând, unul câte unul, cu ale lor romane-n ordine. Acum citesc Camilla Lackberg – nu am decis încă de-mi place mult sau doar așa, ca de-o lectură pe care s-o dau mai departe cu inima ușoară.

Voi ce mai citiți?

 

0

Moș cel încurcat

Ăsta e primul decembrie dintr-un șir de 5 pe care-l petrecem în Grecia. De obicei, prima lună de iarnă ne prinde cu bagajele făcute în drum spre Viena sau Timișoara. Anul acesta însă am amânat plecarea – din motive care la ora asta îmi par unul mai stupid ca altul și sărbătoarea lui Nicolae ne-a prins aici. Unde nu se face mare caz de ea – decât dacă te cheamă Nikos sau Nikoleta. Nici vorbă de cadouri în cizmulițe sau alte cele – până la urmă aici și pe Moș Crăciun îl cheamă Sfântul Vasile și aduce darurile în noaptea de An Nou. Dar pentru că Ion al meu a trăit sărbătoarea asta, an de an, acolo unde chiar se ține cont de ea, surpriză. Duminică dimineața, când aude că la Viena, văru-su a căutat în cizme și a găsit ceva, țop și el pe hol.

– Unde-s cizmele mele? întreabă el.

– Care cizme? Că n-ai cizme! (în Grecia copilul meu poartă cizme din ianuarie până-n martie dar și ălea mai mult de moftul lui mă-sa care i le cumpără din țară)

– Le am pe ălea de ploaie. Tot cizme-s și ălea!

– Ioane, cred că anul ăsta a uitat Moș Nicolae de tine. (de fapt pe mine m-a doborât o criza de rinichi înainte să apuc să cumpăr una alta)

Îl văd cum se întristează dar în clipa imediat următoare se luminează la față.

– Mami, poate m-a căutat la buni Maia. Că eu tot acolo eram de fiecare dată!

– Da, și poate-ți aduce ce-i de adus când vine înapoi, în drum spre casă!

Așa că ieri dimineață și-a pregătit cizmele și ce să vezi: la prânz a sunat cineva la ușă. Până să se dezlipească de lângă puzzle-ul pe care-l făcea, i s-au umplut cizmele. Mare bucurie, mare. Hai că până la urmă a găsit drumul și Moș Nicolae…

0

Odiseea încălțărilor

Când vine vorba de pantofi, sunt o femeie obișnuită cu o veșnică problemă: n-am destui. Mi-aș cumpăra câte o pereche în fiecare zi chiar dacă dulapul mi-e deja (prea) plin. Nu-s pretențioasă, nici un stil anume nu am – îmi pot fura ochii o pereche de balerini și cu siguranță în același moment oftez după o pereche cu toc de mă ia amețeala. Hainele merg pe stilul clasic, vreo 20 de tricouri albe, alte 10 negre și gri, pantaloni, fuste, nimic special. Dar pantofii, oh, pantofii.

Anul trecut pe vremea asta, am dat peste o poză cu o pereche de încălțări sport, o minune nu alta. Berry with cream – culoare disponibilă doar în minunata U S of A. Să-i comand, ăsta mi-a fost primul gând. Cică de pe site-ul lor nu livrează în Europa. Să caut pe altele. Am căutat, nu aveau culoarea. De aveau culoarea, nu aveau numărul. Până la urmă prietena mea de peste ocean mi-a spus că-i cumpără și mi-i trimite. Zis și făcut. Comandați în septembrie 2014, trimiși tot atunci. Aștept. O lună. Două. Trei. Prin ianuarie mi-a pierit orice speranță. Fata îi sună pe cei de la poșta de acolo, Berry with Cream size 6.5 plecați în Grecia sunt de negăsit. Mai trece o lună. Mai trec două. Primesc un mesaj în miez de noapte. „Să-ți cumpăr altă pereche? Îi poate aduce bunu cu el, când se întoarce-n România!”

Nu stau pe gânduri, trimit mesaj să cumpere altă pereche. Adorm cu ei în gând. Mă trezesc dimineața cu alt mesaj. Au doar bărbătești. Renunț. Oftez. Uit de ei câteva zile. Mai trece o lună. Minunile mele, berry with cream ajung de unde au plecat. Înapoi la Chicago (îi înțeleg perfect, aș da oricând orașul ăla pe orașul ăsta!). Bucurie nesfârșită! Cum să-i trimită acum ca să ajungă? În sfârșit să ajungă? Vine tata cu ideea de a-i trimite la un prieten de-al lui din alt stat care, la rândul lui să-i trimită-n România. Că doar face treaba asta o dată pe lună, cu pachete multe și e imposibil să se piardă. Zis și făcut. De ajuns, ajung acolo. Până-n România însă… trece o săptămână, mai trece una și încă una. Simt cum se topește speranța. Sun la tata și-s gluma familiei. Papucii ăsteia vin pe jos din America. Ha ha. Ăștia știu să înoate, tu nu. Ha ha. Trebuie să mergi să-i iei singură. Ha ha. În sfârșit, după vreo alte șase săptămâni, primesc vestea. Sunt la Timișoara. Duminică îi împachetează mama să-i trimită cu autocaru-n Grecia. Că face treaba asta cel puțin o dată pe lună, n-au cum să se rătăcească! Și acum așteptați să vă spun că i-a pus și azi au ajuns? Fără peripeții? Ha ha.

Duminică s-a stricat telefonul. Eu aud ce se zice, nimeni nu aude ce zic eu. Crețul spune că ăsta nu-i chiar un lucru rău. Umorul ăsta. Ieri noapte Ionuț mă trezește. Are febră mare. Dimineață caut să organizez să vină cineva să stea cu el până merg eu să iau pachetul de la autocar(ul care merge la Atena, pentru mine oprește undeva pe traseu). Ca niciodată îl sun foarte devreme pe șofer, ca să-i spun unde să ne întâlnim. Și-s liniștită pentru că de obicei de la ora la care vorbim, mai are vreo două până să ajungă.

– Domință, eu mai am 30 de kilometri până acolo unde vreți să ne vedem. Și nu pot să aștept!

Eu am 20 de kilometri până acolo și un copil care arde. Până la urmă cad toate în locul potrivit, soacră-mea, în drum spre treburile ei, trecea prin fața casei. Rămâne de pază eu apăs pedala. APĂS.

Ajung cu un minunt înaintea autocarului. Am reușit. Un an mai târziu și mulți mulți kilometri, îi încalț. Nu, nu-i mai dau jos.

photo

5

Valiza, valijoara mea…

O dată pe lună, îmi aștept valiza din România. Am descoperit modalitatea asta – relativ ieftină de a primi pachet de acasă (cealaltă „acasă”!) în urmă cu un an și de atunci, nu mă mai satur. Serios. Nu neaparat pentru că aș aștepta mare lucru – de multe ori sunt hainele care nu-mi încap în bagaj și rămân acolo sau munți de cărți pe care le cumpăr și îmi încarcă peste 20 de kilograme geamantanele. Dar e ideea, ideea de a primi ceva de la ai mei, de departe. Așteptarea. Vai, ce-mi place!

Marțea, pentru că marțea e ziua în care autocarul de la Timișoara trece pe la noi, în drum spre Atena, ne pregătim de dimineață. Ionuț vrea să vină cu mine, e prieten bun cu ritualul. Așa că știe că-i zi scurtă la grădiniță, că venim repede acasă, să-mbucăm ceva și ne pornim înspre locul de întâlnire. E cale de vreo 20 de minute cu mașina, parcăm într-o benzinărie și așteptăm. Câteodată mai mult, alteori chiar deloc. Preluăm valiza, uneori trimitem alta-n loc. Și apoi, de cele mai multe ori, uităm de răbdare și o deschidem. Cum ziceam, nu-i mare lucru, mai bine de trei sferturi din conținut îl cunoaștem deja. Restul, ei, restu-i bucuria. Câte un ou de ciocolată, câte o pungă de faină de mălai. Mi-e dor, ce să fac? Cărți cadou – pe care le comand de aici, dar le trimit la ridicat și achitat, acolo, câte o frântură de acasă. Ceva-n plus, pe care nu-l așteptăm. Ieri, pentru Ionuț, au fost boxeri cu mașinuțe („Mami, buni Maia-i tare faină!”) și două cărți pe care le citim tot de două ori. Pentru că-s două și pentru că, Ionuț. Pentru mine, o cutie de ciocolată. Nimicuri dragi ce ne-au înveselit ziua și mi-au alinat dorul. Voi, aveți valize din ăstea? Ce vă fac să oftați de bine ce-i?

0

unu’ vesel și unu’ … nuștiucum

De când am ajuns înapoi, acasă dulce casă-n Grecia, s-au petrecut printre altele, două episoade: unu care m-a pus pe gânduri, altul care m-a făcut să râd.
Încep cu primul. L-am dus pe Ionuț la pediatru, tușește deja de vreo trei săptămâni, nu tare, nu des, dar suficient cât să-mi pun eu semne de întrebare. În sala de așteptare, un Ionuț zglobiu și o fetiță pufoasă și roz. Noi eram primii la rând așa că atunci când se deschide ușa cabinetului, dau să intru. Mama fetiței mă roagă să o las înainte ca să ia o rețetă, politicoși, îi facem loc. Doctorul o vede pe fetiță, îi zâmbește, ea se fâstâcește, hi hi hi și hu hu hu, vai ce drăguță ești, vai de rochiță frumoasă, hi hi hi și hu hu hu. Îl privesc pe Ionuț, zâmbește și el. Ies ele, intrăm noi. „Bună ziua, juniorule!” spune domnul doctor și țac îl atinge peste cap, bărbătește. Ionuț pare nițel dezorientat. Se urcă pe cântar, doctorul îl pișcă de obraz, Ionuț se ferește și se ascunde în spatele meu. „Hai mă, urâtule, ce bărbat ești tu?” îl întreaba el dar copilul nu se dă scos de după picioarele mele. Eu îmi dau ochii peste cap. Și când te gândești că omul mi-a fost mereu simpatic! Reușesc să-l pun pe masa de consultații pe Ionuț, doctorul îl atinge-n glumă cu stetoscopul peste cap, „măăăăă, ești bărbat sau ce? Ok, respiră acum adânc, bine?” Ionuț stă nemișcat, între noi fie vorba cred că nici nu respiră. Hai Ioane, respiră adânc. Mă privește atent și dă din cap a nu. Te rog? încerc eu încă o dată. Nu.
Consultația se termină, ieșim.
– Mami, de ce la fetiță i-a spus că e frumoasă și mie că-s urât? Și de ce să fiu bărbat? Că eu sunt doar un copil. Mami, știi de ce?
Știu de ce dar habar nu am cum să-i explic. Îmi cer timp de gândire și încă nu i-am dat de capăt.

Episodul cel vesel l-a inclus și pe băiatul cel creț. Discută cei doi să meargă la supermarket împreună.
– Dar tati, eu vreau la supermarket-ul ăla cu mașinuțe (*trei coșuri de cumpărături, de la un anumit supermarket, au montate și câte o mașinuță în față. Ionuț stă acolo și noi îl împingem)
– Ok, acolo mergem. Dar dacă nu găsim coș din ăla cu mașinuță, luăm unul normal, bine?
– Cum să nu găsim, mai tati, sigur găsim, doar că probabil trebuie să așteptăm puțin. Sau poate mai mult!
– Păi asta zic, dacă nu găsim, să nu mai așteptăm, să luăm unul normal!
– De ce să nu mai așteptăm? Ne grăbim? Unde ne grăbim? Nu tati, trebuie să avem răbdare, așa zice mama tot timpul!
Ta-su tace și eu râd pe înfundate.