2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

0

Pauză de telefon

A fost de ajuns o săptămână fără telefonul meu deștept ca să-mi dau seama că-s dependentă de el. Că e prelungirea mâinii și ochilor. Că așa cum văd paiul din ochii altora (fumători mai ales) îmi scapă privirii parul din ochii mei.

L-am dus la reparat. Nu-l mai țineau bateriile – și nici nu mă mir. L-am înlocuit de nevoie cu un Nokia din ăla de pe vremuri (adică de acum vreo 4 ani, să nu exagerez) care se ține bine și multe zile. Fără internet și cu butoane. Prima zi a trecut cum a trecut. Eram acasă oricum, computerul nu ia pauză până seara. A doua zi, la plajă ochii mei fotografiau și filtrau. Instagram-uri virtuale. Simțeam cum mă pișcă buricele degetelor și m-am surprins căutându-mi telefonul când am auzit un sunet familiar. Nu. Nu era al meu. În jur, toți făceau poze. Și cred că pentru prima dată în ultimii ani am văzut ce mă înconjoară și am păstrat imaginea doar pentru mine și sufletul meu. Ionuț face niște mișcări, se cațără pe niște stânci. Iuuu, ce poză faină ar ieși. Dar nu iese și mă trezesc bucurându-mă doar eu de ea.

Mergem la Ikea. Nu mai știu ce vreau să cumpăr că doar lista era salvată… în telefon. Ion se urcă în cărucior, își încrucișează picioarele și desenează cu un creionaș din ăla mic de lemn, pe o hârtie găsită-n geantă. Inventează hărți și povestește despre dinozauri, despre varu-su, despre căluți de mare și despre Dumnezeu. „Pe el îl cheamă altfel în altă limbă așa cum pe mine mă cheamă Ionuț în românește și Ioannis în grecește?”Offf, ce video ar fi ieșit. Mă surprind visând la asta în loc să-mi deschid mintea și să mă bucur de ce-mi aud urechile. În loc văd doar video& share. Doar la asta-mi stă capul. Trec 6 ore fără să-mi verific mesajele și neliniștea-mi dă târcoale. Dacă cineva o să vrea ceva exact acum când nu pot eu să-i răspund? Dacă? Mergem la prânz – eu și piticul. Își alege exemplar meniul, mănâncă, povestește, râde. Și-a așezat șapca invers (Nu o dau jos, mami, că poate o uit aici!) și-mi spune tot felul. Îi spun și eu. Primele gânduri, evident, se duc la pozele m i n u n a t e pe care le-aș fi făcut. Și poate mi-aș fi verificat și inbox-ul. Ionuț povestește și povestește, povestesc și eu cu el și dintr-o dată uit. Uit de telefonu cel deștept, de pozele pe care le-aș fi putut face, de mesajele care sigur mă așteaptă. Uit de filtre, de facebook, de instagram, de gmail și wordpress. Uit de toate și stau de povești cu Ionuț al meu, ne bucurăm de mâncare și unul de altul. Așa, dintr-o dată, uit. Îmi amintesc a doua zi când ridic telefonul reparat. Și-l aduc acasă, și-l pun într-o cutie și-l scot abia două zile mai târziu. Cred că m-am vindecat. Sau cel puțin, sunt pe cale să o fac.

0

Ce-i mai bun ca înghețata?

L-am dus ieri pe Ionuț la bunici, la joacă-n curte. Pe drum ne dăm seama, ca tonții, că am uitat ghiozdanul cu haine de schimb. Pentru că eu una nu ies din casă fără să bag măcar un chilot și un tricou în geantă, așa, pe sistem de Stan Pățitul, m-am panicat. Copilul mă liniștește.

– Lasă mami, că încerc să nu mă murdăresc prea tare!

– Păi și dacă vrei să faci baie-n piscină? (tocmai ce-i cumpărasem o piscină nouă de plastic, așteptată întreaga iarnă!) Faci fără costum?

– Nici gând! Fac în chiloți! Și după ce mă satur de bălăceală îi pun la uscat și iau pe mine pantalonii scurți.

Casc ochii și gura. Pentru că știu năravurile lui Ion. Și fixațiile. Se pare că totuși au fost doar o fază pentru că fiu-miu e foarte relaxat.

Ajungem, îl las acolo, merg să-l iau după câteva ore. Ionuț e ca nou.

– Ai adus haine cu tine?

– Am adus, răspund eu.

– Ce bine, că aveam o poftă nebună de noroiul ăsta! Să mă tăvălesc în el.

Privesc groapa plină cu noroi și simt cum îmi dispare toată energia (câștigată după câteva ceasuri fără copil). Văd deja cum o să arate, vai, trebuie să-l scot hainele, să-l spăl, să-i dau altele, apoi du-te acasă cu el și fa-i iar baie și alte haine și ceeeee n-aaaaammmm nici un cheeeffff de toată treaba asta! Dar noroiu-i bun! O fi, dar nu azi. Nu am chef, miorlăi eu la mine-n cap și mă lupt cu Alexandra cea relaxată. Ion mă privește zâmbind și cu piciorul cu sandală cu tot aproape băgat în apa aia maro. Bleah. Nu, nu rezist și deschid gura.

– Auzi, intră dacă vrei… DAR… dacă intri eu nu mai opresc la cofetărie să luăm înghețată…

– Păi am zis că mergem, spune cu puțin regret în glas.

– Am zis, știu. Doar că eu nu am nici un chef să te spăl, să te bag în mașină, alte sandale n-ai așa că o să fi desculț, mai bine nu mergem. Dar dacă nu te bagi, ești curat așa că putem merge.

Se uită la mine. Se uită la baltă. La mine. La baltă. Și sare în ea. Are gura până la urechi, noroi și pe sprâncene.

– Mi-a fost mai poftă de noroi decât de înghețată!

Îl iubesc pentru că-i așa (chiar dacă mi-a venit să-l scot fără urechi de-acolo)

0

Leitmotivul vieții mele

A fost o noapte lungă. Cea mai lungă. Pe la ora patru simțeam că a mai fost ora patru de vreo trei ori înainte și eram sigură, convinsă chiar, că timpul se repetă. Sau stă pe loc. Ionuț s-a chinut cu febră ce nu sălta de 37.9, hai un 38 pe la un moment dat. Nu-i dau nimic până la 38 cu 6, așa că am așteptat. L-am tot verificat, dormea, se trezea, ofta în somn. Eu cu el. Nici gând să vrea să doarmă cu mine, oferta lui, singura ofertă „Hai tu la mine-n pat dacă vrei, eu nu plec!” M-am plimbat cât m-am plimbat și pe când să adorm, mă strigă. „Îmi vine să scuip!” Nu știe să scuipe dar știu ce vrea să zică. Adoarme într-un final, cad și eu dar somnul nu se lasă adus. Pe la 5, sunt doborâtă doar ca să mă trezească pe la 6 crețul care scapă naibaștiecemamaluideamețit în bucătărie. Eu de mă trezesc, greu adorm la loc. Și de-s obosită, nici atâta. Se face 7, apoi 8. La 9 face ochi și Ion, mergem la doctor, nu-i motiv de îngrijorare, viroză, e ca nou în câteva zile. Visez toată dimineața la somnul de prânz. Ion își mută toate pernele și toți prietenii în dormitor. Eu scot telefonul din priză. Fac întuneric. Aduce și un teanc de cărți. Citesc până-mi cade capul și mi se usucă gura.

– Gata! Vreau să dorm!

– Mami, să-ți spun ceva? Eu nu mai vreau. Dar tu dormi liniștită, că eu te las în pace!

Trec minute bune, simt că vine somnul când îl aud lângă mine. Nu, nu pe domnul moș Ene ci pe dușmanul lui cel de moarte, Ion. Fecioru-mi.

– Trebuie să merg la toaletă și am nevoie de puțin ajutor.

Îl ajut.

– Acum du-te și dormi că fac liniște.

Mă uit la ceas. 13:11. Adorm. Deschid ochii. 13:40.

– Mami, am construit o corabie și s-a întâmplat un accident. Ce pantaloni curați să iau?

– Ia ce vrei!

– Bine! Dormi acum!

Mai dorm pe naiba. A sărit. S-a dus. Ia somnul de unde nu-i. Mă ridic și îmi fac de lucru. Trec minute bune, îl strig pe Ion. Nici un răspuns. Merg să-l caut. Și-l găsesc.

photo1

0

Altă vară, tot n-am somn

Sunt trează de la ora 5. Dureros de devreme, mai ales că aseară ne-am întins cu poveștia via skype întru sărbătorirea Constantinului din viața noastră. Prieteni dragi și de departe, ore faine ce nu le-aș fi dat duse. Le regret instantaneu însă, când, în întunericul beznă din dormitor, se aude vocea din camera de lângă.

– Unde-i rața? Unde-i rățușca mea? Maaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmiiiiiiiiiii, nu găsesc rățușca.

Îmi amintesc așa, ca prin vis, că ieri am intrat într-un magazin ce avea în vitrină vreo 50 de rățuște minuscule. Ionuț a zâmbit și a chicotit către vânzătoare până a primit una. E clar, fata aia mă urăște. Mă ridic cu greu, crețul sforăie, n-a auzit nimic (cum se poate ca unul să audă fiecare scârțâit și altul să nu se trezească nici măcar cu alarma lângă ureche???). Bâjbâi prin întuneric, calc o movilă de LEGO. Sfinții-mi dansează prin gură. Printre dinți.

– Mami, mami dragă, a dispărut rățușca!

– Ioane, n-a dispărut nicăieri că n-are picioare și nici nu-i vie! E de plastic!

Aș aprinde lumina dar e clar că de o aprind nu mai doarme nici unul dintre noi, așa că prefer să pipăi patul în căutare. O găsesc. Mama ei de rață mică. Alți sfiniți și vorbe porcoase. În gând, nici măcar printre dinți, că burețelu-i prea aproape.

– Mulțumesc, mami, mi-ai salvat rățușca.

– La culcare acum, latru eu cu juma’ de gură și dau să plec. Ajung aproape de pat când îl aud.

– Maaaaaammmiiiiiiiii!!!!!!!!

Nu vreți să știți la ce nivel de gânduri am ajuns.

– A ieșit șoseta și mami, sunt rănit, nu pot să o pun singur (n.b. ieri după amiază și-a zdrelit piciorul și are o rană frumușică și, pare-se, nițel dureroasă)

Îi pun șoseta și dau să plec. Nu, nu aud bine.

– Câte ore mai sunt până te trezești? Că mie nu mai mi-e somn… Pot să aprind lumina și mă joc liniștit?

Eu n-am mai dormit, n-a mai dormit nici el. Acum număr orele până diseară și anii până se mută la casa lui.

P.S. Asta cu somnul (și mai ales lipsa lui) e o temă ce se repetă și nu se mai gată.

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo