0

Despre povești și alte proiecte. Și Fabulafia

Săptămâna asta am pornit pe un drum nou – am un loc de muncă fix cu orar, din fericire, flexibil, sunt înconjurată de oameni faini și am învățat în patru zile cât, în altă situație, probabil în câteva luni. Merg la birou, scriu, caut, pregătesc, îmi lărgesc cercul de cunoștințe, pun umărul la ce e de făcut aici. Și-mi place de mor.

Nu uit, evident, cum să uit, de proiectele mele. Scriu în continuare cu drag – și-n paralel îmi fac ordine-n viață și-n program. Mă adaptez la „înapoi acasă” (pe cuvânt de onoare că nu-i deloc rău!) și mă ocup și de ale mele. Printre ocupații se numără și poveștile pentru copii și schițele pentru ălea de oameni mari.

Proiectul meu de suflet probabil îl cunoașteți: Mame de Poveste, jucării cusute cu drag ce vin în săculeț (pictat manual) alături de o cărticică de povești. Povestea jucăriei, evident! Avem șapte personaje și-n curând iese în lume unul nou, ce scoate fum la propriu și mai ales la nervi!

Jucăriile Mame de Poveste (care, veste buna: e marcă înregistrată oficial!) știți unde pot fi găsite – http://www.mamedepoveste.com (să le vedeți) și mamedepoveste@gmail.com (să le comandați).

Tot pe drumul ăsta al poveștilor, colaborez cu mare drag și cu Fabulafia. Despre revista asta v-am mai povestit și altă dată și-o s-o tot fac. Au apărut deja patru numere și-n ultimul număr e și numele meu. Sub al domnului Dreptunghi, a se-nțelege. Și, ei bine, hai că dau vestea că mi-e greu să o țin doar pentru mine, sunt prezentă și-n numărul următor. Cu o poveste desenată de Răzvan – și cu multe, multe șosete.  Dacă încă nu știți poate chiar e momentul să aflați: Fabulafia este o revistă – carte de povești, cu scrieri și ilustrații în primă apariție. Conținutul este conceput și realizat de autori și ilustratori români și publicul țintă sunt copiii de la șapte ani în sus. Mă rog, Ionuț are de-abia șase dar ascultă poveștile cu mare drag.

Revista Fabulafia în primul și primul rând poate fi comandată direct de pe site: https://merlinstore.ro/26-fabulafia sau fabulafia.ro. Evident, e de găsit și la Cărturești și Librarium și la alte librării din țară.

Despre poveștile pentru oameni mari – care au în plan sa iasă-n lume în două părți o să vă povestesc altă dată. Așa, pe scurt – că doar se știe, nu mă pot abține, sunt povești și gânduri adunate după opt ani pe alte meleaguri. Însoțite de gândurile și poveștile jumătății mele pe meleagurile noastre. Ca să nu vedeți doar o jumătate. Lucrez de zor și scriu și râd când îmi amintesc tot felul. Ceea ce sper să faceți și voi, cât de curând.

14425483_842355435901158_2587092637132964914_o

(asta e doar un „teaser” pentru noua poveste din Fabulafia. Până apare și una alta, aveți deja și primele ei numere? )

 

3

Fabulafia

Mi-au căzut ochii pe numărul doi din revista Fabulafia când eram la Timișoara, în vacanță cu Ionuț și la final de plimbare prin libărie am dat peste ea. Am răsfoit-o și mi-au zâmbit gândurile, mi-as visa numele acolo!

Câteva luni mai târziu, m-a sunat Livia să mă-ntrebe dacă am vreo poveste prin vreun sertar pentru revista Fabulafia („Serios, revista AIA??? O poveste de-a mea???”) n-aș fi crezut că da, e pe cale să se-ntâmple. I l-am trimis pe domnul Dreptunghi, mi s-a părut cel mai potrivit să mă reprezinte și chiar a făcut o treabă bună.

Acum mă uit în paginile ei – numărul 4 arată bine, bine de tot! și chițăi de fericire. Domnul Dreptunghi e acolo, numele meu e lângă el și o am și pe Livia alături. Hai, că uneori visele chiar devin realitate!

Luați și voi revista (e m-i-n-u-n-a-t-ă!) și citiți-o și dați cu gândurile încoace. Le aștept!

 


  
  

3

(alte) Cărți pentru Ionuț

Ca de fiecare dată, după zile multe cu gânduri negre, îmi găsesc liniștea-n cărți. Mă pun lângă Ionuț sau el lângă mine, după ce înainte am săpat prin bibliotecă în căutare. Am primit cărți noi – în ultimele trei luni au tot venit și mai sunt câteva care ne așteaptă acasă, la Timișoara. I-am zis ieri, hai piticule, să facem o listă cu cărți faine, să dăm idei și altora. Ce să mai cumpere, ce să mai citească. S-a așezat tacticos pe covor și le-a scos pe rând. Prima-i preferata lui – pentru că e primită de la Sasha și ăsta e un motiv suficient. Pe restul le-a ales tot el, nu-s neaparat în ordinea preferințelor cât în ordinea în care le-am pozat eu în grabă. Așadar, vă recomandăm următoarele:

Minunată ediție – am citit și recitit cu drag Legendele – una dintre lecturile mele preferate din copilarie. Ionuț e și el prins de întâmplări și eu nu pot decât să mă bucur când îl aud la locul de joacă exclamând: Hercule e de mii de ori mai puternic decât Superman! Suntem pe drumul cel bun aș zice.

Despre Editura Cartea Copiilor am tot povestit și știți deja, e una dintre preferatele noastre. Cartea asta de aici, cu Ela, a fost foarte așteptată și chiar a meritat așteptarea. În prima seară am citit-o de patru ori și el ar mai fi vrut dar n-am mai avut eu cu ce. O poveste minunată, curg așa de frumos cuvintele de-ți vine să te cuibărești într-un colț și să o asculți la nesfârșit!

Prima dată când am pus mâna pe cartea asta, am făcut cute la frunte. Nici într-un caz nu cumpăr cărți cu O poveste  lungă și fără capitole. Nuuu, citim două pagini azi, restul mâine am spus eu la prima lectură. Evident, am citit-o pe toată din prima și apoi încă o dată. Superbă!

Oh, oh, Păienjenel și ale lui aventuri… Monstrul Plictiseii, șosete desperecheate (am și eu un personaj care se trage din șosetă, așteaptă și el să iasă-n lume, să vezi ce horă și joacă nebună o să-ncingă de îndată ce mă văd în sfârșit cu Joe!) Lego și un păianjen? Ce să-și dorească al meu copil mai mult? Lui Ionuț i-a plăcut la nebunie și mie și mai și. Plus – e împărțită pe capitole! (bine, asta nu înseamnă că am scăpat fără să o citesc pe toată dintr-o suflare, în prima seară!)

Altă poveste – pe același stil cu Petunia (vă amintiți de ea?) Simpatică foc, nu prea lungă, nici prea scurtă, text alert și  concluzii care ne plac.

Cartea asta a ajuns la noi de ceva vreme și tot plănuiam să vă povestesc despre ea. Mai urmează să ajungă la noi și cartea Ioanei și a noastră bibliotecă va fi plină de iubire și autori români. Nici nu știți cât mă bucură treaba asta! Despre cartea Mihaelei, numai vorbe bune. Lui Ionuț îi place și mor de drag când începe cu ale lui variațiuni despre cum mă iubește el orice culoare de păr aș avea. V-o recomandăm cu mare drag!

Altă carte simpatică de la editura Arthur de data asta. Primită și ea de la Sasha așa că-i pe raftul de sus. Ionuț crede că seamănă cu Olivia – eu sunt convinsă. Mesajul poveștii o să vă/ le meargă la inimă.

Și Harold tot de la Sasha vine. Și e una dintre preferatele noastre. Cred că se potrivește copiilor de orice vârstă și da, e minunată.

Ăstea-s recomandările noastre. Voi pe ce noutăți ați mai pus mâna?

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

11

Cartea de pe noptieră

Sunt cititoare de când mă știu. Cititoare și călătoare în aceeași măsură și intensitate. Dă-mi un bilet de avion și o carte bună și te voi purta mereu în suflet și-n minte. Nu-i bucurie mai mare decât să-mi primesc cărțile noi comandate sau să am geanta grea după o vizită la librărie. Port o listă lungă de autori preferați dar îmi place să-mi las mintea liberă când vine vorba de literatură. Citesc aproape orice gen și nu mă feresc de experiențe și necunoscut. Am faze și faze, când se apropie vara, trec inevitabil în zona de nord, romane polițiste cu aer scandinav, iarna mai degrabă mă prinde cu romane istorice sau apariții noi. Îmi place la nebunie să sar de la un gen la altul și rar mi-e dat să citesc cărți ale aceluiași autor fără să fac o pauză între ele. Excepția o fac romanele în care personajele principale se plimbă dintr-o carte în alta timp de mai multe volume și… Elif Shafak.

Am descoperit-o din întâmplare – Onoare a fost primul roman care mi-a căzut sub ochi și mi-a intrat, vrăjit, în suflet. A urmat imediat Bastarda Istanbulului și Palatul Puricilor. Una după alta, m-au lăsat fără răsuflare și fără pofta mea veșnică de a căuta altceva. E una dintre autoarele cu care m-am identificat, știi cum e să simți pe cineva că-ți vorbește pe limba ta? Poveștile și cursul lor le simțeam de parcă le-aș fi schițat eu. Mi s-a făcut pielea de găină, ce expresie urâtă dar cât de aproape de adevăr! scriind rândurile ăstea. Îmi place mult să recitesc cărți, dar să recitesc TOATE cărțile unui autor, ei bine, asta nu mi s-a mai întâmplat. Ați înțeles, e autoarea mea preferată. O descopăr la 35 și cred că e la momentul potrivit. Săptămâna trecută am primit ultima carte din colecție (nu cronologic) dar sigura care-mi lipsea și după primele 70 de pagini, revin cu gândul și siguranța: e autoarea mea preferată. Îi simt vorbele. Le simt.

Mi-a readus sufletul la începuturile schimbării. Când Alexandra a mai îmbrățișat un rol pe lângă cel de EA și povestitoare și soție de băiat cu părul creț, de călătoare, de visătoare și câte și mai câte. Când Alexandra a devenit ȘI mama lui Ionuț doar că atunci și-ul își pierduse din intensitate până s-a șters de tot și s-a lăsat călcat în picioare de DOAR. Îmi amintesc cum eram înconjurată de oameni entuziasmați pentru care nimic în lume nu egala șansa de a fi mama și-mi amintesc, vai, cum îmi amintesc, dorindu-mi să simt la fel și învinovățindu-mă că nu. Că nu simt. Mi-am ascuns sufletul, l-am acoperit și m-am temut multă vreme de gândul că ceva nu-i bine, ceva sigur nu-i bine cu mine de nu simt cum trebuie să simt. Dacă aș fi știut, câte momente negre n-aș fi trăit.

„…nu neg că a fi mamă este unul dintre cele mai minunate daruri ale vieții. Îți modelează inima de parcă ar fi din lut, punându-te în armonie cu ritmul universului. Nu fără motiv, nenumărate femei spun că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viață. Sunt de acord cu ele din tot sufletul.

Totuși o femeie nu devine mamă chiar din clipa în care naște. E un lucru care se învață, iar unora le ia mai mult decât altora. Unele femei, la fel ca mine, se simt zguduite din temelii de întreaga experiență.” (Elif Shafak, Lapte negru, ed. Polirom 2015)

Acum, privind în urmă nu știu dacă am suferit de depresie postnatală. Sună pompos eticheta asta și greutatea i-a fost cu atât mai mare cu cât cultura în care am ales (sau m-a ales) să trăiesc pune mare accent pe maternitate. E scopul final, e ceea ce trebuie să faci, ceea ce se așteaptă să faci. Să ai copii. Și în clipa în care-i ai, să uiți de tot și să fi mamă. Ce altceva să-ți mai dorești? De ce să-ți mai dorești? Nu e nimic mai frumos pe lume decât să ai copii. Ți se împlinește viața, se închide cercul, nu mai ai nevoie de nimic. Te vei sacrifica fericit, te vei bucura de sacrificii, vei aștepta să fie recunoscători pentru sacrificiile făcute. Ăsta e rolul tău. Mamă. Amin.

„… M-am apucat să vorbesc cu alte femei despre experiențele lor postnatale. Am fost surprinsă să descopăr cât de multe trecuseră prin turbulențe emoționale asemănătoare. De ce n-am știut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-și țin bebelușii în brațe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan și rămânem o vreme amețite.” (Elif Shafak, Lapte negru, ed. Polirom 2015)

Ce frumos. Și cât de adevărat. V-o recomand din tot sufletul. Și de aveți nevoie și de nu, și de nu credeți că aveți. Merită fiecare minut petrecut cu lectura ei.


 

 

14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…

 

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310