0

Jurnal de vacanță (4)

Am amânat plecarea cu cortul – pentru că în Grecia oricum nimic nu funcționează după programări și planificări, ne adaptăm din mers și era păcat să fi stricat chiar noi obiceiurile. Ne-au trecut zilele ușor și aici, am mai văzut un prieten, doi, am lenevit în hamac – cu Ion agățat de picioarele mele, am citit, am dormit, am mâncat cât pentru toate zilele de la Timișoara când visam la minuni de gusturi și arome.

Ieri ne-a vizitat o mătușă sau ce-o fi fost care a început-o cu dreptul cu Ion. „Unde-ți place mai mult aici sau acolo?” Asta intră clar în categoria întrebărilor tâmpite gen pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? S-a dat Ion codit, să spun, ce să spun, eu l-am lăsat să-și găsească singur vorbele. Nu a vrut să răspundă așa că doamna învățătoare (alt mare pedagog de pe tarlaua ăstora!) a început să-l împingă cu degetul. „Ia spune-mi, unde-i mai frumos? E mai frumos aici? Sau acolo unde ești acum e mai frumos? Ești mai fericit acolo? Sau acum te bucuri că ești aici?” Ion o atinge înapoi cu degetul și-i zâmbește: „Timișoara e un oraș mare, ăsta e un oraș mic, aici am mare, acolo am piste pentru biciclete. Îmi place peste tot. Și la Berlin îmi place!” Femeia tace, pe mine mă pufnește râsul.

Am stat de dimineață să strângem cărțile lui de când era mic să le facem pachet să le dăm unui verișor de aici, mare cititor. Inițial voia să-i dea vreo trei dar condiționat: să le aducă înapoi când termină ca să le punem la păstrare pentru copiii lui (ai lui Ionuț adică!) Până seara când a venit copilul să-și ia cărțile Ion a mai pus un teanc peste și a găsit și un sac cu jucării. Le-a dat pe toate fără să-i fi spus nimeni nimic. Dacă mai aud legende urbane cu copii singuri la părinți care-s niște monștri egoiști ce nu știu să împartă o să urlu fără oprire.

Ionuț a deschis muzeu cu lucrările lui la bunică-sa în curte. Instalații – nu video pentru că nu avem aparate! A dat titluri, a pus etichete – în greacă, pentru că aici toată lumea vorbește greacă! a pregătit bilete. 2 euro intrarea, plătești o dată, poți vizita muzeul până peste două săptămâni când expoziția se va muta la Giarmata să o vadă și alții. A făcut o listă cu șase reguli de comportament la muzeul, primele trei sunt diverse variații ale lui NU PUNE MÂNA!

20821577_10154663313840927_1592642127_o

(Lucrarea „ΣΠΙΤΙ” / Casă SAU Acasă, poate fi atinsă dar CU GRIJĂ. Costă 10 mii de euro și cumpărătorul e rugat să o lase la muzeu ca să o vadă și alții.)

Apoi a dat peste niște semne ciudate, sculptate-n piatră și a început să caute extratereștrii.

Seara-n pat, se strânge lângă mine.

– Am un prieten nou, extraterestru. Are antene luminoase și suntem conectați și pe facebook.

Eu nu zic nimic, ascult. Cum s-au întâlnit ei în spațiu, cum s-au ajutat unul pe altul, cum se caută în continuare.

– Tu crezi în extratereștrii? mă întreabă el.

– Mi-e greu să cred că suntem singuri în universul ăsta așa de mare…

– Eu chiar cred că există. Și că-s buni. Prietenul meu e bun.

– Am înțeles, cred că de fapt tu ești personajul principal din cartea lui Jeffers, aia cu băiețelul și extraterestrul!

Se luminează la față. Se ridică de pe pernă și-i tot numai un zâmbet!

– Da, să știi că așa e!

– Oare cum o fi scris Jeffers cartea aia fără să te cunoască?!

– Tu-ți dai seama?! Și el chiar credea că acel copil nu există, că e doar din capul lui! Și când colo… SUNT EU!

Adoarme liniștit cu zâmbet în colțul gurii și gând că-i personaj de carte. E chiar mai mult de atât.

Vacanța merge mai departe. Încă două săptămâni pline. Încet, încet începe să-mi placă.

 

 

 

0

Jurnal de vacanță (3)

Altă zi cu grade multe – deja nici nu le mai număr, le sufăr în tăcere. Nu-mi place vara, nu mi-a plăcut niciodată și nici prietene nu o să fim. Văd că mă încăpățânez să încep poveștile cu vremea – cine m-a pus să vin în Grecia? o să spuneți voi și pe bună dreptate.

Ieri l-am vizitat pe pediatrul lui Ionuț, au ajuns până aici poveștile despre nevaccinații din România și ce să vezi, începe să fie și aici la modă subiectul. M-a întrebat dacă ne-a luat deja bunica la întrebări legate de kilogramele (puține) ale lui Ionuț și mutra mea pleoștită i-a dat răspunsul. Dacă un copil nu primește biscuiți și gustări dulci între mese, o să mănânce mâncare. Nu-i nevoie să aibă mereu ceva în burtică. Nu-l forța, nu te tocmi cu hai încă o lingură când el spune stop, nu pune sub semnul întrebării capacitatea lui de a-și cunoaște stomacul și pofta. Chestii de bun simț. M-a înveselit întâlnirea, hai că n-au fost toate negre cât am stat aici.

Am dat apoi peste altele – povești cu patruzeceală, o familie cu trei frați fiecare cu câte un copil, toți purtând același nume – al bunicului, bate vântul, e curent, transpirăm, copii stați cuminți, nu mișcați, nu respirați – o fi la fel și pe la noi, aud povești dar în bula mea ăstea-s doar legende urbane.

Seara m-am întâlnit cu o prietenă, îmi povestea despre câți litri de clor și câte suluri de hârtie igienică a trebuit să ducă la școală în anul care tocmai a trecut. Da, în Grecia. Despre cum doamna de serviciu a spus că ea nu apucă să facă peste tot curățenie  și dacă face ar fi bine ca ăștia micii să nu pășească în toaletă să nu o murdărească din nou. Adică să se țină până acasă. Și mi-am amintit și eu de putoarea de la toaleta din liceul de frunte din Timișoara, cu aceleași probleme și necazuri mărunte care n-ar trebui să fie motiv de discuție în două țări europene și-mi dau seama că suntem mai mult balcanici decât europeni. Și că asta n-o să treacă nici cu una nici cu două ci mai sunt multe generații în față până să îmbrățișăm civilizația.

În rest, toate-s cam la fel. Lume multă afară, noaptea-i plin de copii pe străzi, gălăgie, criza nu-i. Nu, nu mi-a fost dor.

 

0

Jurnal de vacanță (2)

Mergem mai departe – călduri insuportabile, nu-s faine nici măcar la malul mării, discuții fără capăt despre kilele lui Ion, povești neschimbate de familie și din familie. Nu am somn seara, ba latră un câine, ba vrea Ion apă, ba se trântește o ușă. Cireașa de pe tortul insomniei e și lectura de vacanță un nordic noir de umblu toată noaptea pe vârfuri și aprind lumini în toată casa.

În toată vacanța asta care nu-i chiar vacanță e un fel de „am venit să vedem cum e aici când știm că în curând plecăm înapoi” aud tot felul. Ieri am petrecut după amiaza cu o prietenă dragă și copilul ei, fost coleg de-al lui Ionuț. Alt ghinionist care a dat peste o învățătoare zeloasă și care crede că bullying-ul din direcția ei în direcția lor, a copiilor e metodă pedagogică. Care crede că e o idee bună să ameninți copiii, să-i condiționezi non stop ca să știe din primii ani cine-i șeful în clasă. Plin de deștepte din ăstea și-n ograda noastră și promit că revin cu poveste despre asta că mă ard degetele și-mi explodează capul doar când îmi amintesc. Singura diferență e că în timp ce prietenul lui Ionuț trebuie să reziste încă un an, noi am schimbat școala.

Azi am petrecut o zi întreagă la plajă și cu toată crema și umbra, umărul meu e roșu ca mărul. Am râs bine, am făcut baie – cât pe ce să rămâneți fără mine că am uitat că nu-i de joacă cu valuri de câțiva metri. Crețul spune că m-ar fi scos el de acolo de simțea că-i pericol. Așa o fi, dar eu în clipele ălea simțeam doar apă-n gură și-n ochi și-n urechi și un teren nisipos care-mi fugea de sub picioare. Am scăpat.

Ionuț a dat peste un pescăruș care stătea tupilat într-un tufiș. S-a mutat el bietul cât s-a mutat dar n-a putut să-și ia zborul. De la 1 la prânz, până acum juma’ de ceas mi-am consumat energia explicându-i de ce nu-l putem lua acasă, de ce pescărușii nu-s animale de companie, de ce nu poate fi prietenul lui cel mai bun decât teoretic. În plus, am inventat patru povești noi. Cred că le public în volum, cu desene făcute de Ionuț. Asta ca să mă ierte că am lăsat un biet pescăruș, singur, noaptea.

În rest, urmează altă zi de #vacantainouzoland și apoi o binemeritată excursie adevărată cu cortul pe o plajă (sper eu)  doar de noi știută. Fără telefon și fără internet. Ceea ce chiar că vă doresc și vouă!

0

Despre povești și alte proiecte. Și Fabulafia

Săptămâna asta am pornit pe un drum nou – am un loc de muncă fix cu orar, din fericire, flexibil, sunt înconjurată de oameni faini și am învățat în patru zile cât, în altă situație, probabil în câteva luni. Merg la birou, scriu, caut, pregătesc, îmi lărgesc cercul de cunoștințe, pun umărul la ce e de făcut aici. Și-mi place de mor.

Nu uit, evident, cum să uit, de proiectele mele. Scriu în continuare cu drag – și-n paralel îmi fac ordine-n viață și-n program. Mă adaptez la „înapoi acasă” (pe cuvânt de onoare că nu-i deloc rău!) și mă ocup și de ale mele. Printre ocupații se numără și poveștile pentru copii și schițele pentru ălea de oameni mari.

Proiectul meu de suflet probabil îl cunoașteți: Mame de Poveste, jucării cusute cu drag ce vin în săculeț (pictat manual) alături de o cărticică de povești. Povestea jucăriei, evident! Avem șapte personaje și-n curând iese în lume unul nou, ce scoate fum la propriu și mai ales la nervi!

Jucăriile Mame de Poveste (care, veste buna: e marcă înregistrată oficial!) știți unde pot fi găsite – http://www.mamedepoveste.com (să le vedeți) și mamedepoveste@gmail.com (să le comandați).

Tot pe drumul ăsta al poveștilor, colaborez cu mare drag și cu Fabulafia. Despre revista asta v-am mai povestit și altă dată și-o s-o tot fac. Au apărut deja patru numere și-n ultimul număr e și numele meu. Sub al domnului Dreptunghi, a se-nțelege. Și, ei bine, hai că dau vestea că mi-e greu să o țin doar pentru mine, sunt prezentă și-n numărul următor. Cu o poveste desenată de Răzvan – și cu multe, multe șosete.  Dacă încă nu știți poate chiar e momentul să aflați: Fabulafia este o revistă – carte de povești, cu scrieri și ilustrații în primă apariție. Conținutul este conceput și realizat de autori și ilustratori români și publicul țintă sunt copiii de la șapte ani în sus. Mă rog, Ionuț are de-abia șase dar ascultă poveștile cu mare drag.

Revista Fabulafia în primul și primul rând poate fi comandată direct de pe site: https://merlinstore.ro/26-fabulafia sau fabulafia.ro. Evident, e de găsit și la Cărturești și Librarium și la alte librării din țară.

Despre poveștile pentru oameni mari – care au în plan sa iasă-n lume în două părți o să vă povestesc altă dată. Așa, pe scurt – că doar se știe, nu mă pot abține, sunt povești și gânduri adunate după opt ani pe alte meleaguri. Însoțite de gândurile și poveștile jumătății mele pe meleagurile noastre. Ca să nu vedeți doar o jumătate. Lucrez de zor și scriu și râd când îmi amintesc tot felul. Ceea ce sper să faceți și voi, cât de curând.

14425483_842355435901158_2587092637132964914_o

(asta e doar un „teaser” pentru noua poveste din Fabulafia. Până apare și una alta, aveți deja și primele ei numere? )

 

3

Fabulafia

Mi-au căzut ochii pe numărul doi din revista Fabulafia când eram la Timișoara, în vacanță cu Ionuț și la final de plimbare prin libărie am dat peste ea. Am răsfoit-o și mi-au zâmbit gândurile, mi-as visa numele acolo!

Câteva luni mai târziu, m-a sunat Livia să mă-ntrebe dacă am vreo poveste prin vreun sertar pentru revista Fabulafia („Serios, revista AIA??? O poveste de-a mea???”) n-aș fi crezut că da, e pe cale să se-ntâmple. I l-am trimis pe domnul Dreptunghi, mi s-a părut cel mai potrivit să mă reprezinte și chiar a făcut o treabă bună.

Acum mă uit în paginile ei – numărul 4 arată bine, bine de tot! și chițăi de fericire. Domnul Dreptunghi e acolo, numele meu e lângă el și o am și pe Livia alături. Hai, că uneori visele chiar devin realitate!

Luați și voi revista (e m-i-n-u-n-a-t-ă!) și citiți-o și dați cu gândurile încoace. Le aștept!

 


  
  

3

(alte) Cărți pentru Ionuț

Ca de fiecare dată, după zile multe cu gânduri negre, îmi găsesc liniștea-n cărți. Mă pun lângă Ionuț sau el lângă mine, după ce înainte am săpat prin bibliotecă în căutare. Am primit cărți noi – în ultimele trei luni au tot venit și mai sunt câteva care ne așteaptă acasă, la Timișoara. I-am zis ieri, hai piticule, să facem o listă cu cărți faine, să dăm idei și altora. Ce să mai cumpere, ce să mai citească. S-a așezat tacticos pe covor și le-a scos pe rând. Prima-i preferata lui – pentru că e primită de la Sasha și ăsta e un motiv suficient. Pe restul le-a ales tot el, nu-s neaparat în ordinea preferințelor cât în ordinea în care le-am pozat eu în grabă. Așadar, vă recomandăm următoarele:

Minunată ediție – am citit și recitit cu drag Legendele – una dintre lecturile mele preferate din copilarie. Ionuț e și el prins de întâmplări și eu nu pot decât să mă bucur când îl aud la locul de joacă exclamând: Hercule e de mii de ori mai puternic decât Superman! Suntem pe drumul cel bun aș zice.

Despre Editura Cartea Copiilor am tot povestit și știți deja, e una dintre preferatele noastre. Cartea asta de aici, cu Ela, a fost foarte așteptată și chiar a meritat așteptarea. În prima seară am citit-o de patru ori și el ar mai fi vrut dar n-am mai avut eu cu ce. O poveste minunată, curg așa de frumos cuvintele de-ți vine să te cuibărești într-un colț și să o asculți la nesfârșit!

Prima dată când am pus mâna pe cartea asta, am făcut cute la frunte. Nici într-un caz nu cumpăr cărți cu O poveste  lungă și fără capitole. Nuuu, citim două pagini azi, restul mâine am spus eu la prima lectură. Evident, am citit-o pe toată din prima și apoi încă o dată. Superbă!

Oh, oh, Păienjenel și ale lui aventuri… Monstrul Plictiseii, șosete desperecheate (am și eu un personaj care se trage din șosetă, așteaptă și el să iasă-n lume, să vezi ce horă și joacă nebună o să-ncingă de îndată ce mă văd în sfârșit cu Joe!) Lego și un păianjen? Ce să-și dorească al meu copil mai mult? Lui Ionuț i-a plăcut la nebunie și mie și mai și. Plus – e împărțită pe capitole! (bine, asta nu înseamnă că am scăpat fără să o citesc pe toată dintr-o suflare, în prima seară!)

Altă poveste – pe același stil cu Petunia (vă amintiți de ea?) Simpatică foc, nu prea lungă, nici prea scurtă, text alert și  concluzii care ne plac.

Cartea asta a ajuns la noi de ceva vreme și tot plănuiam să vă povestesc despre ea. Mai urmează să ajungă la noi și cartea Ioanei și a noastră bibliotecă va fi plină de iubire și autori români. Nici nu știți cât mă bucură treaba asta! Despre cartea Mihaelei, numai vorbe bune. Lui Ionuț îi place și mor de drag când începe cu ale lui variațiuni despre cum mă iubește el orice culoare de păr aș avea. V-o recomandăm cu mare drag!

Altă carte simpatică de la editura Arthur de data asta. Primită și ea de la Sasha așa că-i pe raftul de sus. Ionuț crede că seamănă cu Olivia – eu sunt convinsă. Mesajul poveștii o să vă/ le meargă la inimă.

Și Harold tot de la Sasha vine. Și e una dintre preferatele noastre. Cred că se potrivește copiilor de orice vârstă și da, e minunată.

Ăstea-s recomandările noastre. Voi pe ce noutăți ați mai pus mâna?

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?