0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?

 

Anunțuri
2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

1

Ce-i place lui si mie nu (II)

Am tot stat și m-am gândit zilele ăstea – ce alte lucruri/ caracteristici/ obiceiuri de aici îi plac soțului cel grec și nu-mi plac mie. Ce-l face să-și deschidă inima și să spună că Grecia-i cel mai rai de pe pământ și ce mă face pe mine să-mi dau ochii peste cap și să scot un oftat lung de du-te măi de aici? Ce-l ține și-i umezește ochii, care-i motivul pentru care se emoționează de fiecare dată când vorbește despre cât de frumoasă, cât de prima, cât de cea mai cea e țara lui și oamenii din ea? Și ce mă face pe mine să izbucnesc în râs și să pogor tot felul de miștocăreli peste el?

Printre multe altele, pe mine mă miră de fiecare dată mândria ăstora. Mă miră înspre iritare chiar. Sunt tot mai convinsă că grecii ne bat și pe noi românii când vine vorba de mândrie națională. În plimbările mele prin lumea largă rar mi-a fost dat să văd atâta patos și atâta iubire de neam. Ăștia și defectele le-au ridicat la rang înalt, nimeni nu-i ajunge nici măcar la minusuri. Și soțul meu care e un om cu picioarele pe pământ, rațional, cu un umor incredibil, ei bine, până și el are mândria-n sânge. Oriunde te duci, orice discuții ai avea, vrei nu vrei până la urmă, la una se rezumă toate: toți ar vrea să fie greci. Pentru că-s oameni faini și primitori și veseli și relaxați. Și de nu erau ei, nu erau multe, pentru că bine se știe au fost primii și tot primii-s și acum.

– Și dacă ați făcut atunci, mă, acum de ce nu mai faceți nimic? întreb eu și mă lovesc de zâmbetul larg al crețului.

– Păi pe toate să le facem noi? Mai faceți și voi ceva! Am dat bazele, v-am făcut oameni… ce altceva mai vreți?

Și se laudă ei cu foc, toate-s mai roz și mai calde aici, marea-i mai albastră, verdele-i mai verde, omu-i mai om. Defectele-s întoarse pe toate părțile până capătă conotații pozitive – ei bine, întârziem cam peste tot, asta înseamnă că suntem relaxați! Vorbim mult și cu toată lumea (și despre toată lumea, adaug eu). Ăsta-i semn că suntem sociabili, prietenoși, deschiși. Ne pasă, da ne pasă, de tot și toate (despre asta am mai povestit). Deschidem ușa larg tuturor, îi primim în casă și la masă. Și lista crețului crește de la un minut la altul.

– Vrem să-i facem pe toți să simtă că-s de-ai noștri! Știi care-i cea mai mare onoare pe care ți-o putem face? Să-ți dăm un nume de-al nostru, să te simți și tu grec, măcar cu numele, îmi explică soțul și sunt convinsă că nu glumește.

– Acum câțiva ani în echipa de fotbal aveam un jucător de culoare, Patrik era numele lui. Foarte simpatic, toți îl plăceau. După trei ani de Grecia toți au început să-l strige Gianni (Ianni). Unde ai mai pomenit așa ceva?

Că bine zice…

3

Ce-i place lui și mie nu (partea I)

Ne-a apucat făcutul listelor la ceas de seară – ce ne place și ce nu ne place. Am râs cu poftă printre bucăți de ciocolată și ținut în brațe. Cum de ne-am nimerit noi, două lumi așa de diferite în aceași casă? Cum a făcut întâmplarea să ne ciocnim și să ne lipim unul de altul și să nu ne mai vină să ne dăm drumul? Să ne completăm drumurile și așteptările și dorințele și planurile. Să încep eu, să avansez, să o ia el de unde m-am oprit eu să-mi trag sufletul și să-mi arate o altă cale, un alt drum la care mintea mea n-ar fi ajuns. Așteptam o jumătate – pentru că așa credeam că trebuie, o jumătate pentru jumătatea mea și când colo am primit un întreg și m-am văzut și pe mine întreagă. Diferiți și o știm și cu poftă de a nu fi la fel și nici de a tânji să fim la fel.

– Mie-mi place aici* faptul că îi simt pe toți parte a comunității. Le pasă de ce se întâmplă cu tine, te sprijină, îți dau sfaturi. E o chestie pe care nu o găsești oriunde… spune el.

– Eu de asta am fugit toată viața. De sfaturile altora și de cheful lor de a-ți spune părerile lor. De a se băga în calea ta, de a te ajuta. De sistemul ăsta de sat, comunitate. Iubesc anonimatul. Să nu mă știe vecina și nici eu pe ea, spun eu.

– Dar nu-ți dai seama? Până la urmă oamenii de aici nu încearcă să te convingă să faci așa cum îți spun ei. Dar le place ideea de a-și spune părerea, de a ți-o împărăși, de a sta la taifas, de a despica firul în patru. Nu contează că discută despre același subiect zile-ntregi. Nu. E ideea de a te implica în viața celorlați, de a-i simți pe toți parte, de a simți cu ei, spune el.

– Știu ce zici. Și nu-mi place. Mă sufocă. Discuții lungi, dat cu părerea, patos și pumni în masă, farfurii sparte, temperament, deschidere, suntem toți o mare familie. Nu-mi place și pace. Nu mă regăsesc, nu o simt, nu mă simt, spun eu.

– Asta-i frumusețea aici. Ritmul, gândurile, simți că trăiești. Te enervezi, spargi, nu te judecă nimeni, te ridici, sunt oameni în jur, oameni, carne, sânge, suflet, inimă, puls. E viață cu de toate – e pasiune, spune el.

– N-o simt. Prefer liniștea, eu cu mine și gândurile mele. Câțiva dragi aleși, în jur. Individualism, nu neaparat comunitate, spun eu.

– Dar până la urmă ăsta va fi viitorul dacă vrem să mai fim. Comunitate. Unul lângă altul, o mână-ntr-alta, spune el.

– Ești optimist, spun eu.

– Incurabil, spune el.

*în Grecia adică

 

 

1

Nervosul din gândurile noastre

Ieri, la grădiniță, Ionuț mă aștepta pe scări.

– Care-i baiul? îl întreb eu și-l iau în brațe.

– Stavro a zis că nu mai sunt prietenul lui. Că are mulți prieteni dar pe mine nu mă mai are.

– Oh, teribil. Dar de ce? S-a întâmplat ceva?

– Păi Stavro mi-a stricat racheta. Am construit una și mi-a stricat-o. Și m-am înfuriat foarte tare.

– Am înțeles, Stavro a stricat racheta pe care tu ai construit-o, tu te-ai înfuriat și el nu te mai vrea de prieten. Pentru că te-ai înfuriat?

Stă puțin pe gânduri.

– M-am înfuriat așa de tare și nervosul era la butoane (*i-a rămas în minte nervosul din filmul Inside Out) și ne-am gândit să stricăm și noi racheta lui Stavro.

– Aha. Așa de nervoși ați fost – și tu și nervosul încât primul lucru care v-a venit în gând a fost să stricați și voi racheta… A fost doar un gând?

– La început a fost un gând. Tare nervos. Și apoi, apoi am stricat-o.

– Adică nu a rămas doar în gând?

– Nu, am stricat-o pur și simplu. Nu doar în gând. Prima dat în gând, dar apoi am stricat-o în realitate. Am zdrobit-o.

– După care te-ai liniștit …

– Nu m-am liniștit imediat. Încă nu-s chiar liniștit.

Mergem mână-n mână spre casă și povestim, despre nervosul lui, despre nervosul meu, despre nervoși în general. Și-mi place de mor să-l aud cum le zice și cum le gândește și cum le îmbracă. Îi spun și eu cum nervosul ăla mă conduce uneori, cum e bine să-l luăm cu blândețe de la butoane și să-i dăm altceva de lucru.

– Să-i dăm creioane să deseneze?

– Creioane, da, e o idee bună. Sau niște mașinuțe.

– Plastelină, sau un lego nou…

Mă umflă râsul.

– Adică un lego nou l-ar liniști pe nervosul tău?

– O, cu siguranță. Și niște caramele. Sau o înghețată. Ar fi liniștit ca și cum n-ar fi.

Măcar am aflat secretul.

 

 

 

 

 

2

Live, din baie

Gașca de prieteni de-ai lui Ionuț a mai crescut cu un număr. Am fost invitați la ziua unui băiețel în urmă cu vreo două săptămâni, coleg de grădiniță și de atunci Ionuț îl tot aștepta la el acasă. „Să vorbești, mami, cu mămica lui, să vină la noi. Ai vorbit? Când o suni? Hai, mami, că vrea și el!”

Pentru că la noi în casă obiceiul de a aduce prieteni – fără însoțitori a cam prins aripi, n-am putut da înapoi, așa că m-am înțelesc cu mama copilului să-i iau eu pe amândoi de la grădiniță, să-i aduc acasă, să le dau de mâncare, să-i las la joacă și ea să-l recupereze după amiază. Zis și făcut. În astfel de situații, Ion al meu e cooperant, zici că-i exemplu din manuale și eu așteptam orele de liniște și pace (copiii se joacă, eu îmi văd de ale mele)

Și cum se jucau așa veseli și degetele mele alunecau pe tastatură, pline de poftă de scris, aud un zgomot venind din baie. Cineva a închis ușa cu cheia. Să fac aici o paranteză – ușile din casa noastră sunt toate noi. Le-am schimbat în urmă cu vreo patru ani, fiecare se închide bine și are și o cheie în dotare. Eu am scos toate cheile și le-am pus bine, mai puțin cheia de la baie. Lui Ionuț i-am făcut training, l-am pus să închidă și să deschidă ușa cu cheia până a învățat cum se face și pentru că musafirii noștri care au sub 1,20 înâlțime nu au părut interesați să închidă ușa la baie cu cheia, am uitat că există. Până când am auzit un click.

Am sărit de pe scaun, Ion, în fața băii cu două mașini în mână.

– Unde-i Mario? întreb eu.

– În baie. Dar de ce a închis ușa?

Simt cum mă trec toate apele și mă ia cu amețeală.

– Ce ziceți acolo? se aude o voce din baie. De ce ați închis ușa?

– Mario dragă, tu ai închis ușa. Deschide-o! spun eu pe cel mai calm ton posibil.

Copilul trage de ușă, care-i închisă cu cheia așa că nu se deschide.

– Nu se deschide!

Îi tremură vocea, mie-mi tremură picioarele. Bag mâna la prag, e înalt, nu putem scoate cheia pe acolo.

– Nu se deschide pentru că ai întors cheia în ușă. Pune mâna pe cheie și întoarce-o! îi explic eu.

– N-am voie să pun mâna pe cheile de la ușă, miorlăie micuțul și eu sunt cu un pas mai aproape de a mă da cu capul de peretele din față.

– Dragul meu, dar ai pus deja mâna. Ai închis ușa cu cheia! Pune mâna din nou și învârte cheia în ușă, învârte-o înspre stânga.

– Eu nu știu să închid ușa cu cheia. De ce ai închis-o? Care-i stânga?

– Stânga e acolo unde e caloriferul!

– Care calorifer?

Îmi amintesc de poveștile lui Ionesco și jur că aș râde de-ar fi de râs. Dar nu-i. Pentru că Mario s-a speriat teribil și trage disperat de ușă.

– Mario, nu trage de ușă, nu se deschide, e închisă cu cheia. Trebuie să pui mâna pe cheie…

– Dar nu am voie să pun mâna pe chei!

– Ai voie! Îți dau eu voie! Ești la noi acasă și aici ai voie. Pune mâna pe cheie și întoarce-o în ușă, joacă-te cu ea, întoarce-o înspre calorifer!

– Dar nu pot!

Plânge. Mai puțin și plâng și eu.

– Mario, dacă nu se deschide ușa o să rămâi la noi pentru totdeauna! Așa-i mami?

Pentru o secundă îngheț, dar Ionuț a trântit încurajarea în românește așa că Mario n-a priceput. Stai că o drege, până să apuc eu să spun ceva, i-a tradus ideea. Mario plânge de-a binelea acum. Și învârte cheia și trage și de ușă.

– Ok, liniștește-te. Nu rămâi aici pentru totdeauna, chemăm pe cineva să deschidă, stai liniștit! Așteaptă o secundă, să caut cheia de rezervă (așa țineam eu minte, că fiecare ușă a venit cu două chei)

Merg repede, caut cheile, vin înapoi, se aude un click și Mario iese din baie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca-n filmele cu proști mă uit la el și la Ion al meu cum pleacă în cameră, liniștiți și am impresia că am nimerit într-un univers paralel unde nimeni nu s-a închis în baie.

– Îți dai seama, dacă nu se deschidea ușa și rămâneai aici pentru TOTDEAUNA? spune Ionuț.

– Da și atunci tu erai fratele meu nu prostul de fratele meu! Ce bine dacă rămâneam închis pentru TOTDEAUNA!

– Și locuiai la noi atunci, la noi acasă, că te scoteam din baie cândva, când trebuia să fac pișu, explică Ion al meu.

– Da! Ce bine ar fi fost… să rămân la voi. O întrebăm pe mama ta dacă pot să rămân aici pentru vecie? Să nu mai plec deloc acasă la mine?

– DAAAA, vine răspunsul lui Ionuț.

A doua zi au povestit tuturor cum s-a închis Mario în baie și a ieșit SINGUR de acolo, fără să-l ajute mama lui Ionuț care s-a speriat. Sper să nu se facă jurnaliști băieții ăștia!