0

Jurnal de vacanță (8)| Povestia lui Ionuț

După două zile cu cortul, Ionuț e plinde elan creativ. Facem tot felul de video-uri, care de care mai de stat în cap, desenează caiete  întregi, inventează colinde (poveste lungă, revin!) și mai nou visează și apoi stăm și scriem poveștile din vis. Azi m-a trezit pe la 6 că are o poveste nouă, cu TOȚI prietenii lui de acasă. Și că-i musai, musai să o scriem și să-i facă și ilustrații și, ce-i mai important, să o dăm și altora să o citească.

Pe vremea când eu eram de vârsta lui, fugeau verișoarele de mine pentru că știau că am în cap doar piese de teatru și o să le pun să joace-n fața publicului. Nu doar că scriam scenariul și făceam și regia dar trebuia să fiu și-n rolul principal și de promovare tot eu mă ocupam. Strângeam tot satul la tata-n curte și vindeam bilete și ne dădeam în spectacol până le ieșea pe urechi tuturor atâta cultură.

Când am mai crescut am început să fac emisiuni la radio, vorba vine, luam casetofonul și mă înregistram vorbind. De îndată ce a apărut camera video, am mai crescut un nivel și am început să fac și filme. Vă zic, fugeau toate rudele din calea mea, pentru că nu eram plină de idei și chef să le pun în practică.

Ion nu-i departe de mine dar e cu mulți pași înainte. După ce s-a jucat de-a artistul – curator și a deschis expoziție la bunică-sa în curte, acum are chef de instalații și scris povești. L-am lăsat să-mi dicteze, am modificat doar puțin – unele chestii erau prea de tot și pentru mine, fără sens dar totuși pline. Ilustrațiile sunt făcute fără intervenție că oricum nu mă pricep. Am promis că o pun la mine pe blog – „Asta până o să am și eu blogul meu!”

Povestia visată 

A fost odată ca niciodată un copil pe care îl chema Ionuț. Acest copil urma să meargă în clasa I. În prima zi de școală, și-a făcut un prieten. Ce să vezi? Și pe acesta îl chema tot Ionuț.

img_7159.jpg

În pauză, amândoi au găsit o pasăre care i-a condus în junglă unde au găsit un avion cargo.

 

Sasha, Max, David, Ionuț și celălalt Ionuț au mers cu avionul până ce au ajuns în curtea de la Lefkadi, în pomul de la etajul unu și apoi au intrat într-o scorbură unde s-au jucat de v-ați ascunselea. Pasărea s-a jucat și ea cu ei, ea urma să numere.

 

img_7166.jpg

img_7167.jpg

 

După ce s-au tot jucat acolo, au plecat înapoi în junglă unde joaca de v-ați ascunselea era mai faină: prin tufișuri. Și s-au tot jucat până ce mămica lui Ionuț a zis că e timpul să meargă la restaurant, să mănânce.

img_7169.jpg

Până una alta, asta e ultima zi de vacanță aici, a mai rămas una pentru drum și încă o luni ca să-mi pun capul în ordine. Gata!

Anunțuri
2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

2

Prea mult sau prea puțin?

La grădinița unde merge Ionuț, copiii nu primesc de mâncare. Fiecare vine de acasă cu gustarea (pe care o servesc împreună la ora 11) și cu masa de prânz (pe care o au cu ei copiii care rămân până după amiaza). Pentru că noi avem obicei înfipt bine în rutina familiei: micul dejun pe cât posibil, toți împreună, Ionuț pleacă de acasă mereu cu burta plină ca să zic așa. Cereale cu lapte sau câte o felie de pâine integrală cu unt și miere – uneori chiar de amândouă! Eu cu un toast și ceai negru, crețul la fel. Pentru gustare îi pregătesc ori iaurt simplu cu un covrig (din care mușcă de trei, hai patru ori!), un fruct, câte un biscuite, uneori toast și ou și bucățele de legume (castraveți, să nu credeți că mă laud, că altceva oricum nu mănâncă). Masa de prânz, din nou, e la loc de cinste în programul nostru.

Azi, când l-am luat de la grădi, în drum spre casă avea chef de vorbă.

– Mami, a zis doamna X că eu am puțină mâncare la mine! Că-mi pui puțină și m-a întrebat dacă mă ții la diet.

– La ce să te țin?

– La diet. Așa a zis. Că de aia am mâncare puțină cu mine, că-s la diet.

Acum pentru cei ce nu-l știți pe Ionuț, vă spun eu. La cinci ani și 7 luni are în jur de 1,10 (minion, aș zice) și 16 kilograme (pe care se încăpățânează să nu le depășească de vreun an). Adică numai de „diet” nu poate fi vorba.

– Am înțeles. Și doamna asta (care lucrează la grădiniță și are și ea un băiețel coleg cu Ionuț) ce mâncare îi pune copilașului ei? întreb și simt cum mă oftic teribil.

– Oh, foarte multe. Croissant cu cioco și clătite. A avut și chec și odată și popcorn! Și toast cu ciocolată. Adică pâine din aia din care tu nu cumperi. Cu ciocolată. Și iaurt cu biluțe de ciocolată. Și biscuiți.

– Și ai vrut și tu la grădiniță să ai la fel? I-ai cerut și atunci a zis doamna că nu ai destulă mâncare? încep eu să-mi fac tot felul de gânduri.

– Nu, mami. Că și eu am avut azi un biscuite. Că prea mulți nu-i bine să mâncăm că-s cu zahăr și ne distrugem dinții (Doamne, ăsta-i copilul meu care vorbește???) Așa că l-am mâncat cu banana. Care-i fruct. Și atunci a zis că e prea puțină mâncare.

Dau din cap și parcă supărarea-i dusă. Nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de ce zic alții când vine vorba de ce și cât mănâncă Ionuț. Nu-mi mai pasă de ideile bunicilor de aici care sunt convinse că doar un copil gras e un copil sănătos. Nu, chiar nu-mi pasă. Să nu vă închipuiți că al meu copil nu știe ce-s ălea dulciuri sau câte un dezmăț plin de zahăr. Și noi facem prăjituri și checuri și clătite. Budinci și avem uneori și câte un ou de ciocolată. Dar cu siguranță nu-s pentru gustarea de la ora 11. Și nici zi de zi. Aici e voie orice dacă ești copil, mai ales dacă ești copil pentru că… ești copil! Și copiii și dacă se îngrașă, cresc. Lasă-l să fie ca o minge de baschet acum că se înalță! Așa că-i liber la tot felul de prostii pe motiv că-s copii și poftesc. Și oricum, cresc.

Eu una încerc să țin balanța-n casă. Pentru că am un creț care veșnic a avut probleme de greutate (atunci când era ca Ionuț îl hrăneau vecinele că era mic și slab și pricăjit) și pentru că eu una știu că-s dependentă de zahăr (am realizat treaba asta după o cura de 30 de zile sugar free) ne străduim pe cât posibil să ne bucurăm de toate cu măsură. Voi cum faceți?

2

Cumințenia-i noul negru

Respir. Inspir. Adânc. Și-nchid și ochii. Am 34 de ani din care ultimii 14 sunt trăiți pe ici și colo. Am văzut multe, mai sunt multe de văzut și cunoscut. Am cunoscut oameni faini, oameni dragi, care-mi sunt încă-n suflet dar și oameni de care vreau să uit. De toate și din toate. Am prietene în multe puncte de pe glob cu care mă aud și mă citesc pe cât de des se poate. Majoriteatea sunt mămici, aflu de la ele cum e traiul p-acolo, știu cum e aici, pe unde sunt, compar, pun în balanță. Dar vă spun cu mâna pe inimă și fără pic de răutate, eu femei/ mame mai … (nici nu știu ce vorbă să aleg pentru a nu fi prea dură sau răutăcioasă) stresate cu ai lor prunci decât ăstea printre care mi-e dat să trăiesc, n-am văzut și nici n-am auzit nicăieri. Evident, nu generalizez. Nu-s toate așa dar aproape, cu siguranță. Nu poți sta liniștit nicăieri. Peste tot se găsește una mai grozavă care să țipe și să muștruluiască odorul pentru te miri ce. Și vocile și ritmul limbii și tonalitatea. Cuțite-ntoarse-n rană și apoi înapoi la zgâriat sticla. În parc, nu vă urcați, nu alergați, nu țipați. Nu respirați, stați cuminiți! La restaurant, melodia continuă, stați CUMINIȚI, nu alergați, cădeți, nu faceți gălăgie. Și vocile, vocile ălea cu una, două, trei tonalități prea sus, mult prea sus. Am ieșit la plimbare pe-un câmp și de-acolo, undeva pe-un deal. Nu alergați, bate vântul, transpirați, nu mai țipa! Umblați cuminți! E un deal, cum naiba vrei să umble cuminiți? urlu și eu din toți rărunchii. Să nu se lovească! Ba lasă-i să se lovească! Se lovesc, se ridică! Nu! Să nu alerge! Bate vântul! Mama lui de vânt, lasă-l să bată! Transpiră și răcesc. Nu răcește nimeni, lasă-i să alerge! Suntem pe un deal! Măcar aici să alerge! Să nu țipe! Că sunt case și oameni în jur. Lasă-i să țipe, să chiuie, sunt copii! Fac roșu-n gât! Nu fac roșu-n gât de la țipat! Să nu se cațere! Nu vă cățărați! Veniți aici, vreau să ne dați mâna! Nu mergeți siguri! E un deal! Lasă-i în pace să fie liberi, jumătate de oră de mers pe lângă drum și țipat de bucurie. Gata, mergem acasă!

„Mami, nici în natură nu ne putem juca așa cum vrem noi?” întreabă piticul și simt cum mă cotropește urgia de supărare…

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

0

Spirit de observație selectiv

Nu știu de ce trăiesc cu impresia că al meu fecior aude și vede doar ce vrea. Din ce-i spun eu, cu siguranță nu aude nici jumătate (soțul meu crede că pe bună dreptate, dar eu consider că-i doar o mârșavă alianță masculină!) iar de văzut, nici atât. Îi pot arăta de un milion de ori cum vreau să-și organizeze lego-urile prin cutiile minunat compartimentate, nici că-i pasă. Tot în aceași ladă le trântește pe toate, sau, și mai bine, le lasă direct pe podea. Îi pot spune de alte milioane de ori să RIDICE DE FIECARE DATĂ CAPACUL DE LA TOALETĂ! și să centreze (cât de greu poate fi?) și de atâtea milioane de ori umblu cu cârpele de șters prin baie. Am eu o grămadă de fixuri – cică OCD îi zice bolii și Ionuț mă vindecă de ea fără să mă bage în seamă. Exact ăsta-i leacul.

Veneam noi acasă ieri, eu ofticată nevoie mare pentru că el și prietenul lui s-au comportat ca niște căței scăpați din lesă și dă-i și spune-i of-ul și vai ce m-aș văieta și bine face că nu m-ascultă. Pe când atingeam eu cu lamentația cote-nalte, mă privește senin și-mi spune: „Noi totuși ce mâncam în seara asta?” Vă închipuiți ce șuierat am scos de pe-o nară și de pe alta. Am înghțit în sec și am răspuns la fel de senină: „Bă, dar tu n-auzi ce debitez eu aici!?” Iar el, la fel de natural ca-ntodeauna mi-a pus elanul exact acolo unde-i era locul: „Cum să nu te aud. Te-am auzit. Și acum mi-e foame!”

Aș fi putut să jur că n-a auzit nici o vorbă din cele spuse, mai că nu-i vedeam în oglinda retrovizoare buzele murmurând un cântec de m-a înnebunit cu el zilele astea (ceva cu un mandolino care-i mare vrăjitor). Și totuși.

Azi eram aproape sigură că n-a observat kilogramul de nisip pe care l-a băgat în sandale când am plecat de pe plajă. Și la fel de neobservat a trecut și transferul nisipului din sandalele lui la mine-n mașină. „Ioane, da tu chiar nu vezi ce se întâmplă aici?” sar eu. „Oh, mami, nici nu mi-am dat seama că s-a răsturnat! Îl voiam pentru acasă! Scuze!”

Venind spre casă, se oprește lângă un jeep impresionant parcat la doi pași de scara blocului.

– Ha, dar nenea Adoni când și-a luat jeep nou?

Mă opresc blocată. Ce jeep nou? Nenea Adoni e vecinul de la parter, stăpân de magazin cu tot felul de ghipsuri și statui ce conduce o dubiță mai veche ca mine.

– Un jeep nou. Uită semnul pe el, îmi arată Ionuț sigla magazinului lipită pe ușa mașinii.

Sigla magazinului nu-i un fel de trei litere și fond colorat ci un desen cu tot felul de însemne și dedesubt, nume, adrese, telefoane. Fac trei pași în spate. Văd sigla. Mă uit la Ionuț. Dau din cap.

– Se pare că și-a luat mașină nouă, fain. Bine că pe asta ai observat-o, mormăi eu, al naibii să fiu de mă pot abține.

Nu zice nimic. Doar mă privește și râde. Să râd și eu?

2

Noaptea la cort

Ionuț mi-a spus zilele trecute că asta a fost cu siguranță cea mai frumoasă vară. Musafiri peste musafiri, oameni dragi nouă, zile lungi la plajă și mare cu apă turcoaz, castele de nisip, povești până noaptea târziu. Ultimele zile de vacanță pe care le petrecem la Timișoara. Însă, cireașa de pe tort, zice el, a fost excursia cu cortul.

Am avut emoții, recunosc. Pentru că-l știu – cum își adoră programul și ritualurile – mă temeam să nu mă pună să pornesc spre casă în miez de noapte. Pentru că nu mergeam singuri, ci-n gașcă cu alți copii, pentru că n-am mai montat cort pe plajă și nici nu știam la ce să mă aștept. Emoții nefondate – doar vântul ne-a dat de furcă. A vâjâit toată ziua și noaptea parcă a prins și mai mult avânt. Se scutura cortul nostru și odată cu el gândurile mele negre, că ne-a lua vântul pe sus, că se va rupe în miez de noapte, ce-om face? Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, Ionuț a sforăit neîntors până dimineața aproape de 8, eu am fost cam nedormită și șifonată dar am avut parte de un răsărit ce a spălat păcatele vijeliei.

Concluzii? Ne-a plăcut dar mai ales, i-a plăcut. Să privească stelele, să se plimbe pe plajă noaptea, să se trezească și să-și ducă joaca de unde a lăsat-o cu o seară înainte. Eu aș mai fi stat o seară și i-am promis că la anul petrecem câteva zile-n șir. Încercăm acum să-l convingem și pe ta-su că e fain și merită să faci măcar o dată pe vară câte una din asta.

Voi ce experiențe cu cortul aveți cu copiii?

IMG_7626

IMG_7655

IMG_7665

IMG_7670