2

Starea de bine

Azi, la ora asta trebuia să fim în mașină în drum spre Aiud. Cu oameni dragi, cu prieteni buni. Planurile erau făcute de zile bune, de săptămâni, ce mai. În schimb, suntem acasă. Toți trei și o cicatrice.

Acu’ două duminici, mai pe seară, Ion se juca la el în cameră, crețul era cu gândurile lui și eu bombăneam nemulțumită. Cred că pernele nu erau așezate cum trebuie, casa era împrăștiată, aveam chef să mă leg de ceva și să critic. Ionuț a venit de câteva ori să-mi spună că-l doare burta – „Vezi dacă ai mâncat doar prostii?” (atâta empatie a ieșit pe gură!) iar seara când l-am pus în pat a început cu episoade de vomă.

– Promit că nu o să mai mănânc niciodată tâmpenii! a spus el. Dar pot să dorm cu tine?

S-a mutat la mine-n pat, chircit de durere și cu ligheanul lângă cap. De la 9 până la 12 a vomitat de aproape 20 de ori. Am plecat la spital cu bagajul făcut. După un control rapid, ne-au internat. Dimineață la 9 Ionuț a intrat în operație. Apendicita inofensivă pe care o bănuiam noi a fost de fapt flegmonoasă și cu peritonită invazivă. A ieșit din operație după un ceas și mai bine. Mi se strânge inima când îmi amintesc ce vreau să uit: un Ionuț mic, chircit pe o targă cu roți. Urlet și plâns și trup care nu s-a oprit din tremurat. Și sufletul meu care s-a strâns ghem. Nu există lucru mai urât pe lume decât copil în suferință. Copil pe care-l doare, copil care-i bolnav. Nimic nu-i mai greu decât să-l vezi neputincios. Nimic. Am stat cu el 10 zile. Pe un pat de spital. Primele două zile au fost pe un scaun și grele. Au urmat alte opt, cu un Crăciun între. Când am simțit că nu mai pot, piticul ăsta al nostru mi-a arătat că sunt și părți bune în fiecare episod. A venit Moșul de multe ori, de mai multe ori decât ar fi venit în mod normal. A avut și brad, a avut și o colegă de salon cu care s-a jucat, a cunoscut oameni mulți și diferiți. Nu ne-am bucurat de nașii care au venit tocmai din Scoția pentru a sărbători cu noi dar până la urmă am învățat – mai ales eu, că Sărbătorile ăstea-s de fapt o stare de spirit. Și nu contează unde suntem atâta timp cât suntem bine.

Am ajuns la final de an să-mi dau seama că un lucru important lipsea din viața mea: recunoștința. De ani buni mă plâng de ce am și vreau ce n-am. Aștept să treacă una alta ca să ajung acolo unde încă nu-s și când ajung, ei bine, deja mintea mea a plecat către altă țintă. Nu am văzut de multă vreme, de prea multă vreme, partea plină a paharului. Suntem împreună, avem un acoperiș de-asupra capului, mâncare, prieteni și familie, avem momente pentru noi doi, avem momente toți trei, avem un copil vioi și care ne umple viața. Am uitat să simt recunoștință pentru ce am fiind mereu în căutarea a ceea ce nu a ajuns încă la noi. După episodul ăsta, îmi dau seama că era nevoie de el – așa dur cum poate sună asta! am înțeles că nimic nu-i mai important decât să fim noi sănătoși. Pe restul le rezolvăm noi cumva sau, și mai bine, se rezolvă de la sine.

Nu trag concluzii, pentru asta las gândurile de mâine. De miercuri suntem acasă și nu trece minut în care să nu mulțumesc pentru că suntem aici, acum și suntem bine.

Anunțuri
2

emoții (de zi liberă)

L-am luat aseară în brațe și ne-am cuibărit pe canapea. Cred că e cel mai moale copil din lume. S-a înghesuit sub mâna mea și mi-a pus în brațe trei cărți noi primite de la Moș. Am citit vreo jumătate de oră – din când în când îmi ridicam câte un colț de privire să-i surprind reacția. Mutrișoară dulce cu zâmbet larg. Apoi mi s-a urcat în brațe și și-a ascuns capul pe umăr, în adâncitura dintre umăr și cap. „Te miros”, șoptește el și-l strâng și mai tare.  Îl urc în pat, nu mă pot abține și-mi fac loc și pentru mine. Oare asta să fie ultima oară când mă lasă? „O să vreau să mă ții în brațe până când o să fiu bătrân ca buni!”, îmi șoptește el de parcă mi-ar putea citi gândurile. Zice una alta, când îmi lasă loc, spun și eu. Simt cum mă apucă nostalgiile, așa, ca la oră fixă: de fiecare dată când îl țin aproape. Îmi vin în minte frânturi, imagini ce-mi fac inima să crească de bucurie. Ionuț care stă concentrat peste un munte de piese de lego. Strânge din buze și nu-și mișcă privirea din loc. Doar mânuțele i se mișcă repede și exact. Ionuț care moflăie câte un bucată de prăjitură luată cu mâna, și-o înghesuie în gură în grabă de parcă s-ar teme să nu i-o fure careva. Ionuț care tropăie prin casă desculț și fuge și sare pe canapea, aruncă perne jos și chiuie și cântă și apoi mi se prăvălește în brațe doar ca să-și ia elan să o ia de la capăt. Ionuț care-și pregătește serios ghiozdanul de mers și dormit la buni. Piticul meu care de la o sută de ori de ia-mă-n brațe a ajuns la o dată pe pe zi și nu în fiecare. Ionuț care face baloane cu paiul în paharul de lapte, care se poate juca un ceas și mai bine cu buretele de vase plin de spumă dar care nu poate să umble pe stradă, e musai să alerge. Ionuț care bate cuie în lemne și uși. Care nu coboară din pat fără șosete dar se descalță ca să-și bage picioarele în noroi. Ionuț care strâmbă din nas când vede câte o farfurie murdară dar n-are nici o problemă să sape cu degetele în câmp.  Mă uit la poze din 2010 până azi și mă umflă râsul și plânsul și mi-e dor de piticul cu obraji rotunzi și vorbă peticită și mă bucur de băiețelul de azi care pare că le știe pe toate .

Hai că m-am emoționat. O pățesc în fiecare an, cam în jurul datei ăsteia. Vă dau și vouă?

blog6

blog8

blog10

blog5

blog7

blog11

xmas1.jpg

3

Dedicație

Cum știu că el e EL?

Cred că am știut de la început dar am fost sigură în ziua în care, pornindu-ne la o plimbare prin Viena mea dragă când a început ploaia, a intrat în primul magazin și a cumpărat o umbrelă. Pentru că tușeam puțin și se temea să nu o pățesc mai rău.

Sau o fi fost în ziua în care în loc să-mi aducă flori, mi-a adus o întreagă grădină?

Acum sunt sigură că-i EL și chestiuțe mici, de zi cu zi pun punctul pe convingerea mea. Când îi trimit mesaj că am poftă de ceva dar nu știu ce, vine cu o pungă plină, să am opțiuni. Uneori, fără să cer nimic, îmi aduce câte o cutie mare, mare de prăjituri pentru că știe că nu pot să aleg doar una și-mi place să gust din toate.

Sunt sigură că-i EL, când sunt bolnavă și mă are-n grijă. Îmi face supă și pâine cu unt și lângă ceai pune și-un biscuite. Preferă să doarmă-n pantaloni scurți și tricou doar pentru că eu sunt friguroasă și mi-e musai să am calorifer pornit o noapte-ntreagă. Și după stă tolănit, la televizor sau citit, aranjează pernele de pe canapele (doar știți, nebunia mea de fiecare zi!).

Sunt convinsă că-i EL, când invit prieteni la masă și el petrece toată dimineața în bucătărie, gătind.

Când mă trimite seara-n oraș, cu fetele și găsesc totul pus la loc pe când mă întorc. Uneori chiar și resturi de la cină (Doamne, ce bine gătește!) puse-n cuptor, așteptându-mă.

Știu că-i EL  când nu ridică nici o obiecție la desele mele plecări în țară. Când mi se face dor și-mi plănuiesc escapada nu comentează, nu ridică obiecții.

Când mă găsește-n plin elan cu poftă de mutat mobile și organizat rafturi și nu zice nimic, doar mă ajută. Când decorez și redecorez și râde și mă lasă să le fac exact așa cum vreau și-mi place și nu-și dă cu părerea ci doar mă ia-n brațe și-mi spune „Ai făcut din casă, acasă!”

Oh, și sunt așa de sigură că el e EL. L-am văzut când el nu știa că-l văd. Citind pe fotoliul nostru preferat și a vrut să-și pună cana cu ceai pe masă. A stat în cumpănă, suportul e departe, pe masuță sunt doar câteva cărți. Prima-i a mea. O privește, o dă la o parte. E tot cu cana-n mână. A doua, tot a mea, o dă și pe aia la o parte. A treia e a lui, zâmbește și așează cana pe ea. Un gest așa de mic, mic de tot…

Și mai sunt multe, multe și mărunte toate. Că așa-mi plac mie și de ăstea mă bucur cel mai tare…

10498629_10152096565800927_6537441696538703665_o