0

Fericirea e o inimă cu dinți cu roți

Pentru el, cel mic, toate zilele din ultimele cinci luni sunt zile bune și foarte bune. E liniștit și fericit, e cu zâmbetul până la urechi și cu poftă de făcut și descoperit. Îmi era un dor nebun de Ionuț de acum.

– Astăzi am avut o zi în care am jucat cu Patrick un joc de putere. (*ceva cu s… dar nu-mi amintesc nici să mă picure cineva cu ceară!). Un joc în care să ne consumăm toată energia!

– Și v-ați consumat-o?

– Am consumat-o, deja becul meu era roșu și spunea: NU MAI AI ENERGIE, NU MAI AI ENERGIE! Dar apoi am fost la Livia și la Răzvan și după biscuiții ăia puțini – chiar de ce nu m-ai lăsat să mănânc mai mulți?! și ciocolată caldă – eu de ce nu am mai băut niciodată până acum ciocolată caldă?! mi-a crescut la loc. Mai vreau și mâine!

– Vedem ce facem mâine. Și până la urmă, ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar că am avut un conflict (îl aud cum pronunță cuvântul și vreau să-l mănânc de drag, nu alta!) cu Ioan și apoi am rezolvat, știi, prietenii mai au și conflicte… Dar azi am vrut doar așa cum am vrut eu și nu a fost ok. Uneori nu e bine să vrei numai cum vrei tu pentru că pierzi toată distracția. Mai bine stai și discuți.

Le zice pe toate pe un ton așa de serios încât pentru o clipă uit că are de-abia șapte ani și jumătate.

– Azi i-am dat iubitei mele o scrisoare… Și apoi, știi, la masă a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a plăcut. Mâine îi mai scriu o scrisoare. Și-i desenez pe plic și niște inimi pentru că-i plac inimile.

– Aha. Și ție ce-ți place? Nu-i desenezi și ceva ce-ți place ție?

– Ba da. Niște dinți cu roți.

– Poftim?

– Dinți cu roți.

– Ce să facă dinții cu roțile?!

– Să poată să plece din cutia în care stau. (*dinții lui căzuți stau cuminți într-o cutie). Așa că o să-i desenez inimi albastre – ca și nisipul pe care nu am avut voie să pun azi mâna, chiar, de ce n-am avut voie?! și dinți cu roți. Și o să o chem la mine sâmbătă. Vreau să vină la mine în fiecare sâmbătă în toate sâmbetele până la sfârșitul lumii, care oricum nu există!

img_7848

P.S. Halele Timco sunt pe harta #artencounters. De mers cu mic și cu mare. Și nu doar o dată!

Anunțuri
3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

1

Fete, lego sau băieți?

Uneori am impresia că-s tot acolo. Dar mă trezește frigul la realitate și uneori îmi dau seama, în timp ce mi se vorbește, că nu trebuie să-mi traduc nimic în minte-mi. E frig și gri și orașul e mare. Îmi ies parcuri în cale orice drum aleg, și în viața mea miroase a toamnă așa cum n-a mai făcut-o de mai bine de opt ani. Dar sunt momente, vă zic, în care pot să jur că-s tot acolo sau că acolo-ul e aici. Când se bagă lumea în seamă pe stradă, când toți stau cu sfatul gata pregătit de dat altora, când ți se vorbește fără să fi întrebat dar dar mai ales când e vorba de copil. Ba că are căciulă, dar mai des că n-are, ba că dacă mai plânge îl ia poliția (serios?) sau îi face nenea doctor injecție, ba că nu e frumos io-știu-ce, ba că vine bau bau sau că e băiat și băieții nu plâng. Asta-i preferata mea – și cred că-i și a lui Ionuț pentru că de fiecare dată când o aude plânge mai cu foc (și mai artistic decât aș putea-o face eu vreodată!). Cât am stat în Grecia multe mi-a fost dat să aud. De la problema vântul care bate și gradele care dacă-s prea puține NU IEȘIM AFARĂ, DOAMNĂ, NU IEȘIM! – și credeți-mă oamenii ăia chiar nu știu ce-i acela frig! la ferește-te de termometru și alte superstiții stupide. Dar nici cu ăștia de aici nu mi-e rușine. E drept, acolo auzeam tâmpenii de la oameni care erau umblați prin lume, citiți, cu minți deschise, așa că durerea era parcă și mai aspră. Aici, măcar în bula mea nu aud din ăstea și deja am mai pus un plus pe listă.

Astăzi cu Ionuț. Așteptăm. Lângă noi o doamnă la vreo 50 de ani. Se deschide ușa și iese o fetiță. Îmi scapă una cu semnul exclamării: Ce drăguță e! Ionuț nu mă bagă în seamă, lego-ul din mână îi ține atenția acolo.

– Ia te uită băiețel, ce fetiță drăguță a ieșit! Ai văzut?

Evident, Ion o ignoră. Stă și meșterește la o roată.

– Nu-ți plac fetițele? insistă ea.

Tăcere, doar sunet de roți.

– Dar trebuie să-ți placă fetițele! continuă și o simt puțin iritată.

– Are timp să-i placă și fetițele.

Regret secunda în care am deschis gura pentru că doamna îmi aruncă o privire c r i m i n a l ă!

– Cum să aibă timp? Trebuie să-i placă fetițele DE LA ÎNCEPUT!

Alta care are filme alb negru în cap, mă gândesc dar îmi țin gura. O deschide Ionuț.

– Mie nu-mi plac fetițele. Mie îmi place doar LEGO!

Femeia tace, tac și eu dar stau cu hohotul în gât. Ca și în alte episoade, Ionuț salvează situația. Cum de nu m-am obișnuit deja?

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

0

2 ace de cojoc(ul meu)

Mereu am știut că dau din gură cam (prea) mult dar ce să-i fac? Îmi place la nebunie să mă aud vorbind. Multe ponoase am avut de tras de pe urma ăstui obicei și chiar de-s conștientă că-i plin de minusuri, tare greu mi-e să mă controlez. Și de-aș rămâne doar la povestit fără sfârșit parcă n-ar fi dracul așa de negru, dar problema e că mă repet. Așa de mult îți place să te-auzi? De-i musai să zici nu doar de două ori, ci de mai multe? Adevărul e că o fac fără să-mi dau seama. O scuză ar fi faptul că-s înconjurată de vorbe și voci în multe limbi. De ălea din capul meu care schimbă macazul mai ca trenurile de mare viteză nici nu mai zic. Altă scuză ar fi faptul că am impresia că Ion nu mă aude. El mi-a tot zis, că una-i să mă audă, alta-i să facă, dar eu mă încăpățânez și nu mă las fără să tot repet. Rezultatul? Probabil că s-a obișnuit și nu mă mai aude chiar deloc. Sau?

Ieri am cules de la grădi doi copii. Pe al meu și pe al lui prieten. În drum spre casă le spun ce avem de mâncare, ce program le-am pregătit, ce urmează să facem. Ei mă ascultă, nu-mi răspund și-și văd de ale lor. Evident, repet (azi nu pot să înțeleg de ce așteptam confirmarea lor!) Nici un răspuns. A treia oară, cei doi băieți pornesc un dialog de parcă n-aș fi fost acolo.

– De ce spune mama ta același lucru de mai multe ori? întreabă prietenul.

– Crede că nu auzim, răspunde înțeleptul meu copil.

– Și nu i-ai spus că auzim?

– I-am spus, dar probabil nu m-a auzit.

Mă opresc și mă uit la ei. Le spun pe limba lor:

– Am priceput ce ziceți…

– Mama mea știe patru limbi, întoarce Ion subiectul.

– Woooo, ești fantastică, spune prietenul și amândoi își continuă drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

După o zi petrecută cu joacă multă și povești nesfârșite despre Star Wars, în drum spre casă băieții pornesc o discuție despre jucării de fete și băieți. Mă simt atinsă mai ales când Ion al meu spune că nici nu mai vrea să audă de căruciorul lui în care-și plimba prietenii. Că e prea de … fete. Nu mă pot abține și încep să comentez. Mă ascultă atenți, fără să răspundă. Iau tăcerea lor drept confirmare și tac și eu. Nu rezist mult, evident și repet monologul dar cu alte vorbe.

– Ohhhhhhhhhhh, mai poți spune și altele despre treaba asta? Câte mai poți spune? mă întreabă prietenul lui Ionuț și, spre rușinea mea, pare chiar exasperat.

Am scos din sărite un copil de cinci ani și patru luni!!! Până să gândesc un răspuns salvator, îl aud pe Ion.

– Oh, mai poate, răspunde el. Poate până ajungem acasă și mâine și multe zile. Și-n grecește și-n românește. Și-n engleză. Și germană. Mami știe să vorbească mult în toate limbile!

Am înghițit și m-am lecuit. M-au lecuit. Sper.

 

 

 

6

Spune-mi cât îmbrățișezi ca să-ți spun cine ești

Mie-mi plac îmbrațișările. Să fiu luată-n brațe. Ținută-n brațe. Când sunt supărata, tristă, nervoasă, veselă tare, când am trăiri de la A la Z, îmi place la nebunie să fiu îmbrățișată. Ca o concluzie sau ca un început, nu contează. Importantă e atingerea. Când s-a născut Ionuț m-am lăsat păcălită pentru scurt timp de pericolul lui „senvața” și „înbrațe”. Am stat pe marginea terenului ca să zic așa și-i drept, am pierdut zile pe care nu mai am cum să le dau aduse-napoi.  Nu-i nimic, am recuperat și încă o fac. Ionuț e ca mine, un pui de om plin de energie și viață care poate să alerge ore bune dar care pentru a-și găsi liniștea are nevoie de brațe. De ținut strâns și iubit mult. Îl văd uneori cum sare și se agită și nu dă să mai sece de energie și-l privesc și mă topesc. Și atunci îl strig, hai, Ioane, hai să te drăgălesc puțin. Are șase ani fără câteva zile și vine, vine fără să i-o cer de două ori. Lasă tot și-mi sare-n brațe și simt cum mie mi-ar sta sufletu-n loc, doar doar nu s-ar mai termina momentul.

Duminică am ieșit în oraș, toți trei, așa cum o mai facem din când în când. Să ne conectăm, să ne bucurăm unul de altul. Și cum stătea el așa la masă, cu prietenul lui invizibil alături (da, avem și din ăsta) și mânca singur, cu o furculiță mai mare ca el m-a luat un drag de-am simțit că mă topesc. După ce a terminat, așteptând nota și pe ta-su care ieșise la o țigară (grecu-i grec, în veci n-o să se lase de fumat!) mi-am încercat norocul.

– Măi, mă topesc de dragul tău când te văd. Chiar în clipa asta. Hai puțin în brațe, doar așa, să te țin și să te miros.

Râde. Dar coboară de pe scaunul lui și se lipește de mine.

– Miros a pizza și a macaroane cu sos.

– Miroși fantastic. Își lipește capul de mine și-l strâng tare de tot.

O doamnă și un domn de la masa alăturată ne privesc lung.

– Vai, ce băiat mare și stă în brațe! Ești mare, ești bărbat! Nu se cade așa ceva! Nu-i prea mare pentru așa ceva? comentează duduia.

Îmi vine să o rog să definească „așa ceva”-ul ăsta care pare atât de grav de n-o lasă să se bucure de masa de prânz dar mă abțin. Și-i zâmbesc politicos.

– Niciodată nu ești prea mare pentru o îmbrățișare.

Ea-și strânge gura pungă, eu o țin în continuare cu al meu zâmbet și Ionuț mă întreabă senin:

– Oare vrea și ea?

– Ce să vrea?

– Îmbrățișare!

– Habar nu am ce vrea!

– Poate m-a văzut pe mine și acum vrea și ea. Spune-i la nenea să-i dea una… că acum tu nu poți, ești ocupată cu îmbrățișarea mea!

 

 

2

Live, din baie

Gașca de prieteni de-ai lui Ionuț a mai crescut cu un număr. Am fost invitați la ziua unui băiețel în urmă cu vreo două săptămâni, coleg de grădiniță și de atunci Ionuț îl tot aștepta la el acasă. „Să vorbești, mami, cu mămica lui, să vină la noi. Ai vorbit? Când o suni? Hai, mami, că vrea și el!”

Pentru că la noi în casă obiceiul de a aduce prieteni – fără însoțitori a cam prins aripi, n-am putut da înapoi, așa că m-am înțelesc cu mama copilului să-i iau eu pe amândoi de la grădiniță, să-i aduc acasă, să le dau de mâncare, să-i las la joacă și ea să-l recupereze după amiază. Zis și făcut. În astfel de situații, Ion al meu e cooperant, zici că-i exemplu din manuale și eu așteptam orele de liniște și pace (copiii se joacă, eu îmi văd de ale mele)

Și cum se jucau așa veseli și degetele mele alunecau pe tastatură, pline de poftă de scris, aud un zgomot venind din baie. Cineva a închis ușa cu cheia. Să fac aici o paranteză – ușile din casa noastră sunt toate noi. Le-am schimbat în urmă cu vreo patru ani, fiecare se închide bine și are și o cheie în dotare. Eu am scos toate cheile și le-am pus bine, mai puțin cheia de la baie. Lui Ionuț i-am făcut training, l-am pus să închidă și să deschidă ușa cu cheia până a învățat cum se face și pentru că musafirii noștri care au sub 1,20 înâlțime nu au părut interesați să închidă ușa la baie cu cheia, am uitat că există. Până când am auzit un click.

Am sărit de pe scaun, Ion, în fața băii cu două mașini în mână.

– Unde-i Mario? întreb eu.

– În baie. Dar de ce a închis ușa?

Simt cum mă trec toate apele și mă ia cu amețeală.

– Ce ziceți acolo? se aude o voce din baie. De ce ați închis ușa?

– Mario dragă, tu ai închis ușa. Deschide-o! spun eu pe cel mai calm ton posibil.

Copilul trage de ușă, care-i închisă cu cheia așa că nu se deschide.

– Nu se deschide!

Îi tremură vocea, mie-mi tremură picioarele. Bag mâna la prag, e înalt, nu putem scoate cheia pe acolo.

– Nu se deschide pentru că ai întors cheia în ușă. Pune mâna pe cheie și întoarce-o! îi explic eu.

– N-am voie să pun mâna pe cheile de la ușă, miorlăie micuțul și eu sunt cu un pas mai aproape de a mă da cu capul de peretele din față.

– Dragul meu, dar ai pus deja mâna. Ai închis ușa cu cheia! Pune mâna din nou și învârte cheia în ușă, învârte-o înspre stânga.

– Eu nu știu să închid ușa cu cheia. De ce ai închis-o? Care-i stânga?

– Stânga e acolo unde e caloriferul!

– Care calorifer?

Îmi amintesc de poveștile lui Ionesco și jur că aș râde de-ar fi de râs. Dar nu-i. Pentru că Mario s-a speriat teribil și trage disperat de ușă.

– Mario, nu trage de ușă, nu se deschide, e închisă cu cheia. Trebuie să pui mâna pe cheie…

– Dar nu am voie să pun mâna pe chei!

– Ai voie! Îți dau eu voie! Ești la noi acasă și aici ai voie. Pune mâna pe cheie și întoarce-o în ușă, joacă-te cu ea, întoarce-o înspre calorifer!

– Dar nu pot!

Plânge. Mai puțin și plâng și eu.

– Mario, dacă nu se deschide ușa o să rămâi la noi pentru totdeauna! Așa-i mami?

Pentru o secundă îngheț, dar Ionuț a trântit încurajarea în românește așa că Mario n-a priceput. Stai că o drege, până să apuc eu să spun ceva, i-a tradus ideea. Mario plânge de-a binelea acum. Și învârte cheia și trage și de ușă.

– Ok, liniștește-te. Nu rămâi aici pentru totdeauna, chemăm pe cineva să deschidă, stai liniștit! Așteaptă o secundă, să caut cheia de rezervă (așa țineam eu minte, că fiecare ușă a venit cu două chei)

Merg repede, caut cheile, vin înapoi, se aude un click și Mario iese din baie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca-n filmele cu proști mă uit la el și la Ion al meu cum pleacă în cameră, liniștiți și am impresia că am nimerit într-un univers paralel unde nimeni nu s-a închis în baie.

– Îți dai seama, dacă nu se deschidea ușa și rămâneai aici pentru TOTDEAUNA? spune Ionuț.

– Da și atunci tu erai fratele meu nu prostul de fratele meu! Ce bine dacă rămâneam închis pentru TOTDEAUNA!

– Și locuiai la noi atunci, la noi acasă, că te scoteam din baie cândva, când trebuia să fac pișu, explică Ion al meu.

– Da! Ce bine ar fi fost… să rămân la voi. O întrebăm pe mama ta dacă pot să rămân aici pentru vecie? Să nu mai plec deloc acasă la mine?

– DAAAA, vine răspunsul lui Ionuț.

A doua zi au povestit tuturor cum s-a închis Mario în baie și a ieșit SINGUR de acolo, fără să-l ajute mama lui Ionuț care s-a speriat. Sper să nu se facă jurnaliști băieții ăștia!