0

Mic tratat financiar

Seară de vineri, acasă. E cald și bine și suntem în pijama, tolăniți pe canapea în camera de oaspeți (nu, încă nu am terminat de renovat). Pornește dialogul și ne plimbăm prin ziua mea apoi prin ziua lui. Dă tot din casă, vorba aia, nu rămâne nimic nespus. Inclusiv promisiunea de a-i cumpăra lui văru-su o jucărie nouă.

– Și chiar așa, întreabă el. În Grecia aveam o pușculiță. Unde-i pușculița mea?

– Pușculița ta e într-o cutie, așteaptă probabil să fie despachetată.

– Și cu banii din ea ce-ai făcut?

– Care bani?

– Banii mei din pușculiță!

– Păi i-am luat de acolo și i-am pus la bancă!

– Și nu puteai să pui ALȚI bani la bancă?? Banii mei trebuia să-i pui? De ce nu ai pus banii tăi la bancă?

– Păi eu n-am bani de pus la bancă!

– Și oricum trebuia să mă întrebi dacă vreau banii mei să fie la bancă. Acum dacă eu vreau ceva, cum pot să-mi cumpăr? Sau dacă vreau să iau un cadou?

Mă privește așa de serios de nu-mi rămâne altceva de făcut decât să izbucnesc într-un râs nebun. În fond are doar șase ani și șapte luni.

– Păi chiar nu m-am gândit la treaba asta. Oricum la bancă sunt în siguranță!

– Dar mie nu-mi pasă că sunt în siguranță. Mie-mi pasă că i-am avut și acum nu-i am.

Ireal ce se întâmplă.

– Bun, ai dreptate. Nu-i ai pentru că i-am pus la bancă. Oare ce putem face? Ce vrei de fapt să faci? Pentru ce îți trebuie bani?

– Să cumpăr un cadou pentru David. (*văru-su)

– Îi cumperi din primul salariu, ce părere ai?

– Ai înnebunit?! O să fiu om mare atunci și el la fel! Crezi că o să ne mai jucăm cu mașinuțe?

– Da, ai dreptate. Păi atunci?

– Mă duc cu buni Maia și-i cumpăr cadoul.

– Teretic, dacă mergi cu buni Maia să-i cumperi cadoul, dacă nu-l plătești tu se consideră că e cadou DE LA buni Maia…

– Păi eu îl aleg și eu îl pun la casă!

– Și cine-l plătește? Dacă-l plătește buni Maia, e cadoul ei.

– Nu, trebuie să fie cadoul meu.

– Bun, atunci ai o problemă. Nu știu cum o să o rezolvi…

– O să o rezolvi tu pentru că tu ai pus banii mei la bancă!

Și cu asta, dragii mei, noapte bună. Că eu sigur o să am.

Anunțuri
4

Regula bate excepția

Și numa’ ce-am ajuns prin țară că am și avut parte de ospitalitate și politețuri cum numai în România mi-e dat să trăiesc. Am mai povestit eu și altă dată, întâmplări cu pantofi și vânzătoare ciufute, dar acum sunt convinsă că n-a fost vorba de excepția de la regulă. M-am dus la bancă să deschid un cont. Că s-a speriat consortul cu cele ce se petrec la noi pe tarlaua elenă așa că, zice el, n-ar fi rău să avem și un card în România. Citesc în stânga și-n dreapta, întreb pe la prieteni, aleg banca. Intru și merg la ghișeu. Doamna vorbea la telefon și mai că nu m-a apucat rușinea știind că trebuie să o întrerup. Întrerupe ea de bună voie și-și acrește figura. Îi spun cam ce aș vrea, dar adevărul e că nici eu nu știu exact.

– Habar nu aveți ce vreți! sare ea de colo.

Eu una mai că n-am scăpat geanta din mână.

– Nu doamnă, nu știu exact. De aia am venit, să mă luminați dumneavoastră!

Își dă ochii peste cap, serios. Își rotește privirea ofticată și-și dă tot oful afară, pe gură, expirând adânc. Am impresia că s-a înhămat la plug. Îmi explică una alta, sună telefonul, răspunde, vorbește – eu aștept, închide, continuă. Îmi vine să o apuc de haina aia frumoasă de la Zara (că am și eu una la fel) și s-o dau cu capul de masă. Mă abțin, zâmbesc, dau din cap și după zece minute ies cu viteză de acolo.

Intru într-o brutărie. Altă sictirită. Aleg pâine, văd și prăjituri, vreau una, alta, mai vreau una, mai vreau și din aialată. Doamna-i supărată rău. Parcă vreau prea multe;

– Păi ce, și din asta vreți?

Aștept să-mi spună că-s grasă și-s de ajuns. Nu spune nimic, doar pufăie. Pune tot în fața mea, îmi spune totalul și mă uit după o pungă.

– Păi n-ați spus că vreți și pungă.

Am impresia că glumește dar lămâia din frunte-i îmi șoptește că nu.

– Păi n-am spus, dar nu se vede?

– Dar pot eu să ghicesc la fiecare client ce vrea?

Alta pe care-mi vine s-o dau cu capul de vitrină.

Așa că da, sunt convinsă că nu-s excepții ci reguli în sine. Mă înșel?