0

Mic tratat financiar

Seară de vineri, acasă. E cald și bine și suntem în pijama, tolăniți pe canapea în camera de oaspeți (nu, încă nu am terminat de renovat). Pornește dialogul și ne plimbăm prin ziua mea apoi prin ziua lui. Dă tot din casă, vorba aia, nu rămâne nimic nespus. Inclusiv promisiunea de a-i cumpăra lui văru-su o jucărie nouă.

– Și chiar așa, întreabă el. În Grecia aveam o pușculiță. Unde-i pușculița mea?

– Pușculița ta e într-o cutie, așteaptă probabil să fie despachetată.

– Și cu banii din ea ce-ai făcut?

– Care bani?

– Banii mei din pușculiță!

– Păi i-am luat de acolo și i-am pus la bancă!

– Și nu puteai să pui ALȚI bani la bancă?? Banii mei trebuia să-i pui? De ce nu ai pus banii tăi la bancă?

– Păi eu n-am bani de pus la bancă!

– Și oricum trebuia să mă întrebi dacă vreau banii mei să fie la bancă. Acum dacă eu vreau ceva, cum pot să-mi cumpăr? Sau dacă vreau să iau un cadou?

Mă privește așa de serios de nu-mi rămâne altceva de făcut decât să izbucnesc într-un râs nebun. În fond are doar șase ani și șapte luni.

– Păi chiar nu m-am gândit la treaba asta. Oricum la bancă sunt în siguranță!

– Dar mie nu-mi pasă că sunt în siguranță. Mie-mi pasă că i-am avut și acum nu-i am.

Ireal ce se întâmplă.

– Bun, ai dreptate. Nu-i ai pentru că i-am pus la bancă. Oare ce putem face? Ce vrei de fapt să faci? Pentru ce îți trebuie bani?

– Să cumpăr un cadou pentru David. (*văru-su)

– Îi cumperi din primul salariu, ce părere ai?

– Ai înnebunit?! O să fiu om mare atunci și el la fel! Crezi că o să ne mai jucăm cu mașinuțe?

– Da, ai dreptate. Păi atunci?

– Mă duc cu buni Maia și-i cumpăr cadoul.

– Teretic, dacă mergi cu buni Maia să-i cumperi cadoul, dacă nu-l plătești tu se consideră că e cadou DE LA buni Maia…

– Păi eu îl aleg și eu îl pun la casă!

– Și cine-l plătește? Dacă-l plătește buni Maia, e cadoul ei.

– Nu, trebuie să fie cadoul meu.

– Bun, atunci ai o problemă. Nu știu cum o să o rezolvi…

– O să o rezolvi tu pentru că tu ai pus banii mei la bancă!

Și cu asta, dragii mei, noapte bună. Că eu sigur o să am.

Anunțuri
0

Semn de primăvară

Am mai povestit eu despre momente cheie și cu alte ocazii. Despre întâmplări, locuri și momente potrivite. Despre cât de bine-mi cad astfel de întâmplări și cum îmi luminează sufletul și-mi înseninează ziua.

Marți am dus bunicii la aeroport. Trist moment, ăsta al despărțirii. Trecem prin el de trei, patru ori pe an și niciodată nu-i mai ușor, poate chiar din contră. Pe drumul întoarcerii, Ikea îmi face cu ochiul, aș merge și nu prea. Ionuț mă convinge că nu are rost să intrăm – „Mai ales că, mami, avem de toate. Și tot timpul cumpărăm câte ceva când mergem chiar dacă nu ne trebuie nimic!” Înțelept copil am.

Ajungem acasă, dăm o tură pe la supermarket și visez doar să stau tihnită undeva la soare. E cald, e primvară-n Grecia, se simte ca un fel de început de vară la Timișoara. Primim mesaj pe telefon că a ajuns la magazin o jucărie comandată de „iepuraș”. Ne pornim – eu cam fără chef, Ionuț cu el turat la maxim. Vreau să mergem repede și apoi să-mi cadă bine un suc rece pe o terasă, undeva pe lângă mare.

În magazin dau peste o față cunoscută, ne bucurăm amândouă. Promitem să ne revedem. Și sigur o s-o facem pentru că eu realizez că am plecat în grabă fără portofel și ea se oferă să mă salveze de un drum până acasă. Mi se umple sufletul de recunoștință. Serios. O chestie mică, mică de tot dar vitală. Mai ales când nu-ți mai simți spatele, picioarele și nici putere n-ai. Putere să-i explici lui Ion de ce trebuie plătit un cadou de la iepuraș. Răsuflu ușurată, pornim înapoi, uit de suc și de dorință de stat la malul apei. Dăm peste alți prieteni. Ion vrea să ne oprim la joacă, eu aș sta, dar cum așa, ei bine, se rezolvă. Că-s oameni faini, dragi și normal că dau o mână de ajutor. Știu că mi-am găsit un nou acasă.

Momentele ăstea mă fac să uit de tot ce nu merge. De tot ce-mi displace. De mormăieli și distanțe și doruri. Sunt clipe și zile pline de soare – chiar de nu-i pe cer, e acolo unde trebuie. La noi în suflet.

Să aveți și voi o primăvară la fel de frumoasă ca începutul primăverii mele.

5

Ceaiul, sârma și AMR 2 zile

Pe motiv de muci Ionuț a rămas acasă de joia trecută. Ieri simțeam că încet, încet, intru pe teren isteric așa că azi mi-am luat inima-n dinți și l-am dus la grădiniță. Ce m-a apucat? AMR două zile până la weekendul lung în doi și doar noi doi. Și evident am început cu filmele mele de stres – ba să nu se îmbolnăvească pruncul, ba să nu pierdem avionul, ba să nu se prăbușească. Limita mea în ceea ce privește motivele de stres e largă. E cerul. Azi pe la 12 m-a luat o durere de cap și parcă mi-a fost și rău. Evident, mi-am pus diagnostic – să vezi de nu mă lipesc de vreo enteroviroză! după care m-am târât să-mi fac un ceai. Am încurcat plicurile și borcanele – la propriu și am bagat un ceai din ăla de adorm doar mirosindu-l. Calming tea cu proprietăți de dormi neîntors. De adormit, n-am dormit, dar m-am calmat instantaneu. Am mers după Ionuț în ritm de dans, cu gura până la urechi și poftă de salutat în stânga și-n dreapta (da, sunt sigură că am băut ceai și doar ceai!). În drum spre casă, Ionuț povestește de-ale lui, eu de-ale mele, culege vreo trei bețe, două șuruburi și „un pietricel” când, se oprește brusc:

– Uită, mami, O SÂRMĂ! De când îmi doream eu o sârmă ca asta.

Evident, o ia și pe asta-n mână (după ce primesc eu la cărat lemnele și pietricelul). Și cum mergeam noi așa veseli, vede într-o vitrină o carte. Să intrăm să o vedem de aproape. Intrăm, salutăm, doamna ne privește veselă și înlemnește când dă cu ochii de sârma lui Ionuț (o bucată de vreo 30 cm, ca un cârlig, dar neascuțită).

– Vai, doamnă, dar nu-l lăsați cu asta, se poate răni.

Eu zâmbesc. I se adresează lui, copilului.

– Ce-i asta? O sârmă! De când îmi doream eu una! Mi-o dai mie?

– Nu, răspunde Ionuț. Și eu îmi doream de multă vreme o sârmă din asta!

– Nu, nu, nu. Mai bine mi-o dai mie. Ești mic, nu e jucărie sârma asta! și dă să o ia.

Mă umflă râsul. Două greșeli în nici două secunde. L-a făcut mic și pune mâna fără să ceară voie.

Ionuț nu mai zâmbește.

– E sârma mea. Și nu-s mic. Am imediat 5 ani.

Doamna-l privește exasperată, serios, femeia e speriată.

– Doamnă, dar sârma, se poate răni! Luați-o dumneavoastră! Să nu pățească băiețelul ceva! Se poate împiedica!!

În orice altă zi cred că mă luam la harță cu ea. Sau trânteam o teorie de-a mea și mă dădeam mare. Ce naiba să pățească? E o sârmă! Stai să vezi colecția de șuruburi și pilulițe. Dar azi nu. Azi nu. Am zâmbit larg și i-am mulțumit, serios, i-am MULȚUMIT, fără pic de ironie, pentru grija pe care i-o poartă băiatului meu. Și am zâmbit (ca o tâmpită probabil) și i-am spus că e așa de frumos că există oameni cărora le pasă și am mai zâmbit o dată și am salutat politicos și am zâmbit din nou. Femeia s-a blocat și n-a mai zis nimic. S-o fi gândit că am luat-o razna și când colo, eu am băut doar un ceai…

0

În Grecia, iarna de anul ăsta a fost azi

Aici, unde trăiesc, un lucru-i sigur: iarna nu-i ca vara. Dacă duminică au fost în jur de 18 grade afară și un soare de mai că-ți venea să arunci paltonul de pe tine, azi dimineață m-a trezit crivățul. Glastrele de pe balcon trântite, se scuturau ușile de la balcoane, 2 grade. Am pornit-o înspre grădiniță, pe jos (e la 10 minute distanță de casă, o nimica toată!). Singuri, singurei de zici că orașul a fost abandonat peste noapte. Ajungem, în clasa de 30 de copii se joacă vreo 5.

– Unde-s restul? întreb curioasă.

– Ei, pe frigul ăsta, nu-i scot părinții din casă! se distrează educatoarea, o femeie umblată prin lume și tare, tare simpatică.

Chicotim amândouă, fiecare pleacă-n treaba ei. Pe la 12 îl aduc pe Ionuț acasă și ne pregătim de drum. A trimis buni Maia un pachet din România, îl aduce autocarul ce vine din țară și merge la Atena. Pentru că noi locuim undeva la 70 de kilometri nord de Atena, îl sun pe șofer să stabilim un loc de întâlnire pe traseul lui. Îmi spune să mă pregătesc să plec de acasă, ne dăm întâlnire la o benzinărie de pe autostradă. Vreo 25 de kilometri de acasă. Pornim și noi, pornește și ploaia. Care pe drum se transformă-n ninsoare. Mă sună o prietenă.

– Ce faceți? Ai văzut cum ninge?

– Văd. Sunt pe autostradă, merg să iau un pachet.

– Ești nebună? Pe vremea asta? Cu copil cu tot?

Încet, încet intru-n panica. Oare chiar nu-s normală? Cobor viteza, merg ca melcul. Ninge. E de vis.

– Ce aventură, mami, ce aventură!

– Mie una mi s-a făcut frică, recunosc eu în fața piticului.

– Măi mami, dar tu vii de la zăpadă adevărată, măi mami, cum să-ți fie frică?

Zice și ce bine-mi cade de ce zice…

0

Mama tuturor greșelilor

Am decis săptămâna trecută că Ionuț are nevoie de încălțări noi.

– Dar ăstea ce au? mă întreabă nevinovat bărbatul din copilul meu.

– N-au nimic, sunt buni. Dar vreau să ai două perechi.

– Nu vreau cu șiret. Îi vreau cu scai.

M-am bosumflat instantaneu. Văzusem în magazinul nostru (ok, al meu) preferat o grămadă de perechi una și una. Toate cu șiret, evident. Aprob tăcută și-mi dau timp câteva zile să-l conving. Evident, mi-am dat timp degeaba. Azi, după grădiniță îl anunț că-i timpul să mergem să cumpărăm pantofi noi.

– Nu-i vreau cu șiret! Îi vreau cu scai, mă anunță la rându-i.

Ajungem la magazin, Ion o zbughește direct în capătul magazinului unde proprietarul are o colecție de omuleți de LEGO. Eu aleg două perechi – una cu scai, alta cu șireturi (nu, nu mă las!) și-l aduc la probat.

– Pe ăștia cu șiret nu-i probez, că nu-mi plac!

– Dar sunt așa de faini, încerc eu, afurisită de muiere ce-s. Are și tata la fel! Îți dai seama, să aveți la fel! dau eu din gură și dau degeaba.

– Nu, nu vreau ca el. El știe să-și lege șireturile, eu nu. Și vreau cu scai!

Îi probează și pe cei cu scai, evident fără să se uite bine la ei.

– Sunt buni?

– Da, răspunde pe fugă. E prea ocupat să o șteargă de lângă mine în șosete. Mută omuleții ăia de LEGO într-o veselie. Merg lângă el și-l întreb:

– Îi luăm? Pe ăștia?

– Nu-mi plac. Îi luăm.

Am impresia că nu aud bine. Plătesc, îl trag afară – după ce a mutat câteva cutii și a deschis toate dulapurile (da, am un copil necivilizat! Curios de necivizat!) pornim înspre casă.

– Mie nu-mi plac ăștia noi că mă strâng!

– @#$#%$^?%&????????????? Păi ai zis că-s buni!

– Mă strâng.

În capul meu se derulează zece filme. Nu mai pricep nimic. Ajungem acasă, îl pun să-i probeze din nou. Sunt exact aceași marcă și număr cu cei pe care îi are deja!

– Unde te strâng?

– Peste tot! oftează el.

Îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Încep să număr anii până când poate merge să-și cumpere singur. Îi verific șosetele – par cam groase. Aduc altele. Probează din nou.

– Acum nu mă strâng, spune Ionuț al meu și eu simt cum pic pe-un pat de perne moi.

– Perfect. Șosetele au fost de vină? întreb eu așa, într-o doară.

– Nu. Tu. vine răspunsul piticului ca din pușcă. Apoi dispare din cameră sărind într-un picior.

photo 2

0

Încercarea moarte n-are

Grade multe afară, soare, praf. Ionuț povestește vesel pe drum de la grădiniță înspre casă. Îmi pregătesc în minte ieșirea pentru după amiază, la plajă și mă trezesc vorbind.
– Vreau să intru într-un magazin să văd niște costume de baie. Crezi că poți sta liniștit, așa, pe lângă mine, fără să verifici tot? Să mă uit în liniște?
– Nu, raspunde puiul meu senin.
Oftez. Mai încerc o dată. Ce l-aș mai manipula.
– Doar intrăm, mă uit și ieșim. Și tot ce vreau e să stai nițel liniștit, să nu pui mâna pe nimic. Pot să am asta de la tine? mai fac eu o încercare.
– Nu, răspunde el la fel de senin.
Îmi iau inima-n dinți. Chiar vreau să văd costumele de baie că parcă mi-au rămas ochii la unu săptămâna trecută. Și o să mă uit repede. Apare magazinul în cale, dau să intru, Ionuț se uită la mine și zâmbește. Scanez într-o clipă rafturile, cu coada ochiului sunt pe el, verifică niște pantaloni și a deschis un sertar. Nimeni nu-i spune nimic așa că îmi vad de costumele de baie. Dau să iau unul, Ionuț deja a deschis toate sertarele, eu pun ce am în mână la loc, cu jumătate de suflet. Mai dau o tură, vai ce aș mai atârna eu pe aici măcar câteva minute, e răcoare și e bine. Ionuț începe să scoată din sertare. Mă adun și-l adun.
– Hai să mergem, spun eu.
– Nu cumperi nimic? spune el.
– Nu pot, Ioane, nu pot. Trebuie să probez, să mă uit atent, nu pot așa. Vin altă dată.
– Mai bine fără mine. Că mie-mi plac sertarele ălea și nu o să pot să stau niciodată liniștit. Dar să iei un costum verde, că din ăla n-ai, concluzionează Ionuțul meu.

0

Cum să pierzi un client

Vineri am hotărât să-i cumpăr lui Ionuț o piscină din plastic. Să o ducem în curte la bunica unde-i spațiu berechet și să aiba unde se bălăci în zilele în care nu avem pofta de mare.
Pentru că eu și crețul am decis de luni bune să facem o schimbare, să cumpărăm din magazinele mici de la noi din oraș și astfel să sprijinim afacerile locale, am mers direct la țintă. Un magazin de jucării fondat în urmă cu mulți zeci de ani, un bătrânel și fiul la casă. Cumpăr piscina, cumpăr și o pompă – din aia de dat la picior, plătesc, nu primesc chitanță dar nu comentez, plecăm fericiți la bunici. Vineri nu-i zi de umflat piscina, da, se mai întâmplă și-n Grecia să fie o zi de vară urâtă. Sâmbătă plecăm prin alte părți, duminică dimineața Ionuț așteaptă prima baie în piscina cea nouă. Ta-su se pune pe umflat, se strică pompa. Găsim alta, piscina umflată, Ionuț face baie. Trec minute bune, partea de sus se dezumflă încet dar sigur. O umflăm la loc, peste un timp istoria se repetă. Repetă procedura, același rezultat. Colacul din partea de sus se dezumflă. Pe Ionuț nu-l deranjează, eu mă simt nițel trădată.
Luni dimineața mă duc țintă la magazinul de unde am luat-o.
– Știți, piscina e găurită…
– Nu se poate, răspunde domnul atât de prietenos vineri. Probabil nu ați închis-o bine după ce ați umflat-o.
– Am închis-o bine, am umflat-o de multe ori și după câteva minute se dezumflă. Plus, pompa s-a stricat după prima umflare…
– O, nu cred. Probabil că ați apăsat prea tare pe ea.
– Păi dacă nu apeși, nu umflă, exclam eu cu năduf.
– Doamnă dragă, trebuie să apăsați finuț, îmi explică răbdator domnul.
– Finuț, nefinuț, piscina e spartă.
– Și eu ce vreți să fac?
– Păi nu știu… Nu are garanție?
– Nu, cum să aibă? Doar ați desfăcut-o.
Mă uit la el, se uită la mine. Mai puțin și-l pocnesc.
– Asta ce înseamnă?
– Înseamnă că eu nu am ce să fac, răspunde el și mă priveșe trist. Dacă e desfăcută…
– Păi domnule, dacă nu o desfăceam, nu îmi dădeam seama că e spartă, ridic eu tonul, doar așa, nițel, poate-poate-l sperie.
– Poate că ați spart-o când ați desfăcut-o, mă încurajează el. Se mai întâmplă.

Mă simt ca într-un film cu proști. Eu fiind actorul principal. Ies. Și una mi-e clară: nu o să mai intru.