1

Unele-s mai grele ca altele

… și una-i mai grea ca toate la un loc. Dar o să-i vin de hac.

Mereu m-au atras limbile străine. Mi se pare fascinant să pot să merg prin alte țări și să înțeleg ce mi se spune fără să mă folosesc de engleză. Pricep mai mult decât pot să explic – pot urmări o discuție-n olandeză fără să fi învățat o boabă (asta doar pentru că mă simt acasă cu engleza și germana), mă uit la filme-n spaniolă tot așa, fără să fi studiat vreodată limba și până și pe italieni și francezi îi înțeleg dacă mă concentrez nițel (ca oricare român, zice-se?). Nu pot vorbi, dar uneori, zice soțul, acesta e cel mai bun lucru care li se poate întâmpla (celor din jur).

Când am hotărât să mă mut în Grecia nu știam nici măcar o vorbă. Știam doar că-mi place la nebunie cum sună limba – încă-mi place și-mi duce mintea la muzică și armonie! Și asta a fost chestia decisivă care m-a ajutat să-nvăț și să mă descurc singură  în mai puțin de jumătate de an. I-am petrecut pe următorii, respectiv ultimii șapte ani, perfecționând-o. Mi se pare că e o limbă care mi se potrivește – e rapidă, curge și serios, nu e deloc greu de învățat. Am trăit zeci de ore de urmărit seriale, conversații cu oameni fericiți să-mi dea o mână de ajutor și câteva luni de cursuri cu o profesoară – a învăța limba greacă via engleză, un deliciu! Acum mă descurc de-a dreptul onorabil și accentul, zice-se, e slab și doar atât cât să dea farmec vorbei mele.

De când am ajuns în țară am noroc de loc de muncă unde îmi pot aduce și germana la zi – de departe limba mea preferată! Trei ani în care minte a funcționat în germană, după care alți opt în care aproape că am uitat de ea și-am dat-o pe greacă și engleză pentru ca în final să mă întorc la a mea dragoste veche, zi de zi. Nu-i ușor. Pentru că înainte erau trei, acum sunt patru și dacă tot sunt cu chef și poftă de ce n-aș face 5?  Ceva ce-i diferit de toate cele și pe care trebuie s-o iau de la 0. Ca să-mi țin mintea alertă și capul în mișcare? Ce-aș putea și ce-aș putea, și una mi-a venit în minte. Maghiară. Că doar nu degeaba avem în familie vorbitori și-mi pot corecta accentul, așa m-am gândit, serios vă spun. Și câte un Szia! sau kívánok mai știu și eu că nu degeaba am trăit la Cluj. Așa că am pus mâna pe duolingo – ambiționată de soțul care învață română și se luptă cu pui și lapte și el merge, ea merge, noi mergeM. Cu un bărbat și bărbatuL. Dacă el poate, eu de ce nu pot? În plus, acesta-i exemplu bun pentru Ionuț, ca să vadă singur ce bine-i când știi multe limbi și te poți înțelege cu toți.

Am făcut prima lecție – pe aia de 10 minute în vreo două ceasuri. Și în continuare nu știu mai mult decât ce știam și mai sus. Cred că e de departe cea mai grea limbă care mi-a ieșit în cale. Sună bine dar prea-s toate la fel. Și despre cât e de liberă structura unei propoziții nu mai vorbim. După ce în germană, țin de verb cu dinții ca să-l scot la capătul propoziției, după ce în română trebuie să am mai nou grijă cu el că nu-i ca-n greacă iar de engleză nu mai spun nimic, în maghiară toate-s libere și le poți pune cum vrei. Na, ordonează-te minte dacă ai cum. Mă văd ieșind din casă, pășesc încet, tiptil afară și mă uit din ușă la ele, cuvintele. Ordonez gândurile, cuvintele, ordinea lor. E plină de s-uri și z-uri și cele mai multe-s unele după altele. Mă împiedic de unele cuvinte care au litere multe și consoane-s toate și să fiu al naibii de mă dau bătută! O să le repet și o să le zic până se vor sătura de mine și o să iasă line și cu cum trebuie, cu intonația acolo unde trebuie. Nu-i după ele, e după mine.

Așa că dacă știți prin cercul vostru oameni dornici să-mi dea o mână de ajutor, aici mă găsiți! Köszönöm!

blog-3-mainx

Anunțuri
0

Sărbătoare

Ăsta-i primul an (dintr-un șir neîntrerupt de opt) în care sărbătorim altfel. Paștele e moment cu greutate-n Grecia, motiv de adunat familia-n jurul mielului, de petrecut o zi întreagă printre farfurii pline și pahare. De opt ani suntem împreună, cu mic, cu mare. Părinți, bunici, mătuși, unchi, prieteni. Ne adunam cu drag pentru că ne cădea bine. Nu era urmă de supărare la mijloc, nici vorbe rămase nespuse. Era bine.

Anul acesta ar fi fost primul în care pofta de adunare ar fi lipsit. Ne-am fi mințit și pe noi și pe alții dacă puneam zâmbete peste tristeți simțite. Așa că am decis, fără gânduri rele, să ne bucurăm de Paște cum și cu cine simțim. Alexandra, Kostas și Ionuț. Poate încă un prieten uitat acasă de-ai lui, mai pe după amiază. Ne-am trezit în liniște, cu mic dejun – un ospăț după cum l-a descris Ionuț. Am decis, vom petrece așa cum n-am mai făcut-o niciodată, numeric vorbind, dar de fapt, ca-ntodeauna, cu suflete care se simt acasă.

Vă dorim zile liniștite, luminoase, cu soare pe cer, ori ba, dar musai în suflet. Și faceți ce vă place și ce vă bucură. În fond, asta contează și asta rămâne.

Sărbători Fericite!

 

2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

2

Prea mult sau prea puțin?

La grădinița unde merge Ionuț, copiii nu primesc de mâncare. Fiecare vine de acasă cu gustarea (pe care o servesc împreună la ora 11) și cu masa de prânz (pe care o au cu ei copiii care rămân până după amiaza). Pentru că noi avem obicei înfipt bine în rutina familiei: micul dejun pe cât posibil, toți împreună, Ionuț pleacă de acasă mereu cu burta plină ca să zic așa. Cereale cu lapte sau câte o felie de pâine integrală cu unt și miere – uneori chiar de amândouă! Eu cu un toast și ceai negru, crețul la fel. Pentru gustare îi pregătesc ori iaurt simplu cu un covrig (din care mușcă de trei, hai patru ori!), un fruct, câte un biscuite, uneori toast și ou și bucățele de legume (castraveți, să nu credeți că mă laud, că altceva oricum nu mănâncă). Masa de prânz, din nou, e la loc de cinste în programul nostru.

Azi, când l-am luat de la grădi, în drum spre casă avea chef de vorbă.

– Mami, a zis doamna X că eu am puțină mâncare la mine! Că-mi pui puțină și m-a întrebat dacă mă ții la diet.

– La ce să te țin?

– La diet. Așa a zis. Că de aia am mâncare puțină cu mine, că-s la diet.

Acum pentru cei ce nu-l știți pe Ionuț, vă spun eu. La cinci ani și 7 luni are în jur de 1,10 (minion, aș zice) și 16 kilograme (pe care se încăpățânează să nu le depășească de vreun an). Adică numai de „diet” nu poate fi vorba.

– Am înțeles. Și doamna asta (care lucrează la grădiniță și are și ea un băiețel coleg cu Ionuț) ce mâncare îi pune copilașului ei? întreb și simt cum mă oftic teribil.

– Oh, foarte multe. Croissant cu cioco și clătite. A avut și chec și odată și popcorn! Și toast cu ciocolată. Adică pâine din aia din care tu nu cumperi. Cu ciocolată. Și iaurt cu biluțe de ciocolată. Și biscuiți.

– Și ai vrut și tu la grădiniță să ai la fel? I-ai cerut și atunci a zis doamna că nu ai destulă mâncare? încep eu să-mi fac tot felul de gânduri.

– Nu, mami. Că și eu am avut azi un biscuite. Că prea mulți nu-i bine să mâncăm că-s cu zahăr și ne distrugem dinții (Doamne, ăsta-i copilul meu care vorbește???) Așa că l-am mâncat cu banana. Care-i fruct. Și atunci a zis că e prea puțină mâncare.

Dau din cap și parcă supărarea-i dusă. Nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de ce zic alții când vine vorba de ce și cât mănâncă Ionuț. Nu-mi mai pasă de ideile bunicilor de aici care sunt convinse că doar un copil gras e un copil sănătos. Nu, chiar nu-mi pasă. Să nu vă închipuiți că al meu copil nu știe ce-s ălea dulciuri sau câte un dezmăț plin de zahăr. Și noi facem prăjituri și checuri și clătite. Budinci și avem uneori și câte un ou de ciocolată. Dar cu siguranță nu-s pentru gustarea de la ora 11. Și nici zi de zi. Aici e voie orice dacă ești copil, mai ales dacă ești copil pentru că… ești copil! Și copiii și dacă se îngrașă, cresc. Lasă-l să fie ca o minge de baschet acum că se înalță! Așa că-i liber la tot felul de prostii pe motiv că-s copii și poftesc. Și oricum, cresc.

Eu una încerc să țin balanța-n casă. Pentru că am un creț care veșnic a avut probleme de greutate (atunci când era ca Ionuț îl hrăneau vecinele că era mic și slab și pricăjit) și pentru că eu una știu că-s dependentă de zahăr (am realizat treaba asta după o cura de 30 de zile sugar free) ne străduim pe cât posibil să ne bucurăm de toate cu măsură. Voi cum faceți?

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

0

Ce-i mai bun ca înghețata?

L-am dus ieri pe Ionuț la bunici, la joacă-n curte. Pe drum ne dăm seama, ca tonții, că am uitat ghiozdanul cu haine de schimb. Pentru că eu una nu ies din casă fără să bag măcar un chilot și un tricou în geantă, așa, pe sistem de Stan Pățitul, m-am panicat. Copilul mă liniștește.

– Lasă mami, că încerc să nu mă murdăresc prea tare!

– Păi și dacă vrei să faci baie-n piscină? (tocmai ce-i cumpărasem o piscină nouă de plastic, așteptată întreaga iarnă!) Faci fără costum?

– Nici gând! Fac în chiloți! Și după ce mă satur de bălăceală îi pun la uscat și iau pe mine pantalonii scurți.

Casc ochii și gura. Pentru că știu năravurile lui Ion. Și fixațiile. Se pare că totuși au fost doar o fază pentru că fiu-miu e foarte relaxat.

Ajungem, îl las acolo, merg să-l iau după câteva ore. Ionuț e ca nou.

– Ai adus haine cu tine?

– Am adus, răspund eu.

– Ce bine, că aveam o poftă nebună de noroiul ăsta! Să mă tăvălesc în el.

Privesc groapa plină cu noroi și simt cum îmi dispare toată energia (câștigată după câteva ceasuri fără copil). Văd deja cum o să arate, vai, trebuie să-l scot hainele, să-l spăl, să-i dau altele, apoi du-te acasă cu el și fa-i iar baie și alte haine și ceeeee n-aaaaammmm nici un cheeeffff de toată treaba asta! Dar noroiu-i bun! O fi, dar nu azi. Nu am chef, miorlăi eu la mine-n cap și mă lupt cu Alexandra cea relaxată. Ion mă privește zâmbind și cu piciorul cu sandală cu tot aproape băgat în apa aia maro. Bleah. Nu, nu rezist și deschid gura.

– Auzi, intră dacă vrei… DAR… dacă intri eu nu mai opresc la cofetărie să luăm înghețată…

– Păi am zis că mergem, spune cu puțin regret în glas.

– Am zis, știu. Doar că eu nu am nici un chef să te spăl, să te bag în mașină, alte sandale n-ai așa că o să fi desculț, mai bine nu mergem. Dar dacă nu te bagi, ești curat așa că putem merge.

Se uită la mine. Se uită la baltă. La mine. La baltă. Și sare în ea. Are gura până la urechi, noroi și pe sprâncene.

– Mi-a fost mai poftă de noroi decât de înghețată!

Îl iubesc pentru că-i așa (chiar dacă mi-a venit să-l scot fără urechi de-acolo)

0

5.3 la 4:09

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Cutremur la Timișoara. Câți ani să fi avut? 8? 9? S-a scuturat casa într-o dimineață și a căzut un dulap din bucătărie. Tata m-a împins sub tocul ușii și vuia totul în jur. Am tremurat minunte bune și încă mi-e pielea de găină când îmi vine-n minte grozăvia. Aici, în Grecia, am trăit două cutremure 1/2. Pe jumătatea aia am simțit-o doar eu (și parcă-mi vine a crede că a fost de la băutura mea preferată, un apple cider delicios și mult prea multe sticle mici). Pe celălalt l-am simțit într-o seară, pe când era Ion bolnav iar pe cel de ieri, ei bine, pe cel de ieri l-am simțit toți. Mai puțin copilul care-i dezamăgit crunt (asta-i treabă să nu-l trezim în astfel de momente?).

Am adormit târziu și cu greu, la ora 4:09 am simțit că pic din pat de atâta zgâlțâială. Candelabrul de deasupra se clătina ca nebunul și tocurile ușilor scârțâiau a vaiet. Ionuț! Dau să sar din pat, mă prinde crețul – ăsta spirit de supraviețuitor! și nu mă lasă să cobor. „Nu te mișca!” strigă el și mă trezesc. Tremur toată. Tremură și el. Urmează parcă încă unul mic, mic de tot. Nu-mi simt nici picioarele, nici mâinile, nimic. Să-l iau pe Ion din cameră! Piticul doarme neîntors, mă duc și mă pun lângă el. Între timp se luminează telefoanele, o aud doamna de la doi cum trântește ușile, cineva coboară cu liftul. Îmi pun în minte să aduc la zi cutia de urgențe din casă, mi-e somn de pic. Nu scap de socializare, povestesc cu alți speriați. Cred că adorm cu telefonul în mână, sau poate visez, dar e sigur că mă trezește ghiontu-n coaste. Ion. Azi am stat cu lanterna-n geantă și imediat mă duc să-mi cumpăr și-un fluier. Cică mai urmează unul.