1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

Anunțuri
0

2 ace de cojoc(ul meu)

Mereu am știut că dau din gură cam (prea) mult dar ce să-i fac? Îmi place la nebunie să mă aud vorbind. Multe ponoase am avut de tras de pe urma ăstui obicei și chiar de-s conștientă că-i plin de minusuri, tare greu mi-e să mă controlez. Și de-aș rămâne doar la povestit fără sfârșit parcă n-ar fi dracul așa de negru, dar problema e că mă repet. Așa de mult îți place să te-auzi? De-i musai să zici nu doar de două ori, ci de mai multe? Adevărul e că o fac fără să-mi dau seama. O scuză ar fi faptul că-s înconjurată de vorbe și voci în multe limbi. De ălea din capul meu care schimbă macazul mai ca trenurile de mare viteză nici nu mai zic. Altă scuză ar fi faptul că am impresia că Ion nu mă aude. El mi-a tot zis, că una-i să mă audă, alta-i să facă, dar eu mă încăpățânez și nu mă las fără să tot repet. Rezultatul? Probabil că s-a obișnuit și nu mă mai aude chiar deloc. Sau?

Ieri am cules de la grădi doi copii. Pe al meu și pe al lui prieten. În drum spre casă le spun ce avem de mâncare, ce program le-am pregătit, ce urmează să facem. Ei mă ascultă, nu-mi răspund și-și văd de ale lor. Evident, repet (azi nu pot să înțeleg de ce așteptam confirmarea lor!) Nici un răspuns. A treia oară, cei doi băieți pornesc un dialog de parcă n-aș fi fost acolo.

– De ce spune mama ta același lucru de mai multe ori? întreabă prietenul.

– Crede că nu auzim, răspunde înțeleptul meu copil.

– Și nu i-ai spus că auzim?

– I-am spus, dar probabil nu m-a auzit.

Mă opresc și mă uit la ei. Le spun pe limba lor:

– Am priceput ce ziceți…

– Mama mea știe patru limbi, întoarce Ion subiectul.

– Woooo, ești fantastică, spune prietenul și amândoi își continuă drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

După o zi petrecută cu joacă multă și povești nesfârșite despre Star Wars, în drum spre casă băieții pornesc o discuție despre jucării de fete și băieți. Mă simt atinsă mai ales când Ion al meu spune că nici nu mai vrea să audă de căruciorul lui în care-și plimba prietenii. Că e prea de … fete. Nu mă pot abține și încep să comentez. Mă ascultă atenți, fără să răspundă. Iau tăcerea lor drept confirmare și tac și eu. Nu rezist mult, evident și repet monologul dar cu alte vorbe.

– Ohhhhhhhhhhh, mai poți spune și altele despre treaba asta? Câte mai poți spune? mă întreabă prietenul lui Ionuț și, spre rușinea mea, pare chiar exasperat.

Am scos din sărite un copil de cinci ani și patru luni!!! Până să gândesc un răspuns salvator, îl aud pe Ion.

– Oh, mai poate, răspunde el. Poate până ajungem acasă și mâine și multe zile. Și-n grecește și-n românește. Și-n engleză. Și germană. Mami știe să vorbească mult în toate limbile!

Am înghițit și m-am lecuit. M-au lecuit. Sper.

 

 

 

8

Cărțile lui Ionuț (în limba lui ta-su)

Biblioteca lui Ionuț e plină. De cărțile în limba română pe care i le cumpăr eu de fiecare dată când ajung în țară, de cele în limba engleză trimise de nașă-sa și prieteni dragi de peste tot, de cărți în limba germană cumpărate tot de mine și de cărți în limba greacă. Pe majoritatea eu le-am cumpărat, restul sunt primite cadou sau și le-a ales chiar singur de pe rafturile librăriei. Între noi fie vorba, prefer să-i citesc volume în limba română dar uneori are poftă de câte o carte din ăstea enumerate mai jos și atunci faci un efort și i le citesc – traduse, a se-nțelege. Pentru că multe mămici care-mi împart soarta (de a trăi în Grecia) mi-au scris și m-au rugat să le recomand și cărți în limba greacă, iată aici o parte din preferințe.

În topul nostru, pe primul loc, de departe sunt aventurile lui Tik și Tela – desenate și povestite de Axel Scheffler. E o serie de cinci, una mai simpatică decât alta. Textul e scurt, ilustrațiile sunt grozave și Ionuț al meu știe să vi le spună vorbă cu vorbă!

Urmează seria cu iepurașul Tom. Sunt multe volume, nu ne-au placut toate – unul dintre ele povestește despre pedeapsa pe care o primește Tom când face nu știu ce copilărie, așa că exemplarul ăla ne lipsește, dar sunt trei care ne plac mult. Ăsta pozat aici e unul dintre volumele cu povești simpatice, mai există una cu Tom care se rătăcește într-un magazin (explică foarte clar ce trebuie să facă un copil dacă se întâmplă așa ceva!) și încă una cu Tom care merge la piscină.

Poveștile ursulețului Marko istorisite de Amy Hest sunt așa de simpatice de eu nu mă mai satur să le citesc!  Asta e prima dintr-un set de trei, toate minunate!

Topotip e un alt personaj drag noua.  Avem întreaga colecție de povești – vi le recomandăm pe toate!

Oh, despre Oliver Jeffers aș putea să povestesc ore-ntregi. Îl ador pur și simplu! Avem cărți de-ale lui în toate cele patru limbi despre care vă spuneam mai sus și asta, ei bine, asta e preferata familiei 🙂

Ultimele cărți ajunsă-n colecția lui Ionuț  sunt amândouă semnată de Julia Donaldson (cu ilustrații de Axel Scheffler). Cei doi ne-au cucerit deja cu Gruffalo și Puiul de Gruffalo (amândouă în limba română la editura Cartea Copiilor).
  

Asta-i preferata mea. Povestea unui iepuraș care după o ceartă zdravănă cu mama, fuge de acasă doar ca să revină mai târziu și să concluzioneze: nicăieri nu-i ca acasă 🙂

Altă serie simpatică și plină de învățăminte care ne place mult de tot:

O carte peste care am dat la un târg de vechituri și pe care a pus Ionuț mâna. I-a placut așa de mult încât timp de săptămâni bune a fost pe lista de lecturi de fiecare seară!

Asta-i preferata lui ta-su. E lungă cât o zi de post, sau mă rog, cât să nu-ți mai simți gâtul după citit. Eu nu am citit-o (recunosc aici – fug de tot ce-i text lung în limba greacă. Poate v-oi explica motivele altă dată…) dar mi s-a spus că e tare frumoasă!

O carte care ne-a fost recomandată de la grădiniță. Simpatică foc și declanșatoare de povești ce nu se mai termină. Din ălea care încep cu DE CE? preferatele mele 🙂

Autorul ăsta, Triviza, e faimos. Are niște povești una și una, pline de fantezie. Ionuț nu se mai satură să le asculte și sunt sigură că și crețul care i le citește simte la fel 🙂

Și ajungem la cărțile cărților, poveștile broscuței. Sunt scrise de un domn de origine nordică (doar știți cât de mult îmi place mie tot ce vine de acolo) și au mesaje de suflet. Atât de frumos povestite și ilustrate de i le-aș citi lui Ionuț toată ziua!

Vi le recomand pe TOATE!
  
  

 

2

Joaca de-a cum vrem

Altă duminică în casă petrecută-n trei cu tot felul de jocuri. Motiv de răscolit amintiri – știați că au trecut deja doi ani de când povesteam despre cum ne jucăm noi de-a ascunselea pe văzute? Ei bine, mare lucru nu s-a schimbat. Ieri, stăteam tolănită pe saltea, cu perne-n jur și idei plimbându-se prin minte-mi. Ne jucăm … de-a rece cald! Eu ascund ceva și tu cauți. Când ești aproape eu spun cald, dacă te îndepărtezi, spun rece.

Ion mă privește lung dar acceptă provocarea. Ascund eu primul, zice e. Ia o mașinuță, o aruncă după ușă (cu zgomot!) și apoi mă pune să caut. O găsesc imediat – îi spun că n-ar fi rău să le ascundă mai în liniște. Ascund eu din nou, spune el. Merge tiptil și ascunde mașinuța sub o pernă. Acum spune unde-i cald și unde-i rece? mă provoacă el.

– Nu, tu trebuie să spui! răspund eu întrebându-mă ce face.

– Acum nu ne jucăm cum trebuie, ne jucăm cum vrem! Așa că spune cald sau rece, continuă el netulburat.

– Măi Ioane, pentru ce să spun eu rece sau cald când tu ai ascuns-o? Tu știi unde e?! Eu nu știu unde ai pus-o!

– Ba știi că te-am văzut când te uitai. Și acum vreau să mă ajuți s-o găsesc!

– Copile, dar nu pot să te ajut să o găsești din moment ce tu ai ascuns-o!!! Eu trebuie să o găsesc!

– Dar vreau să o găsesc eu!

– Păi ce să găsești dacă nici n-ai pierdut!? Că doar tu ai ascuns-o! exclam eu și mă dau de ceasul morții. Teatrul absurdului la mine-n dormitor.

– Nu-nțelegi nimic. Eu voiam să o căutăm în echipă! Mă duc la tata!

Și așa a dispărut și m-a lăsat mai nedmerită decât eram. V-am lămurit?

 

 

 

 

 

 

2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

0

Tril de dimineață-n limba lui Eminescu

A dat trezirea la 6. L-am auzit cum se foiește și se sucește. Evident, după un timp, mă strigă. Așa, timid, cu niște tonuri sub nivelul normal.
– Mami?!
– Da, Ioane.
– Te-ai trezit?

– Acum da.

– Ce zi e azi?

– Vineri!

– Și avem grădi?

– Da.

Stă pe gânduri. Se aud pași, se face lumină-n cameră și odată cu ea se umple patul. Se cuibărește lângă mine.

– Te-am trezit?

– M-ai cam trezit.

Bag capul sub pernă.

– Te înveselesc?

– Cum?

– Îți spun un cântec de la grădi?

Mă trezesc brusc. E prima dată când îmi face o astfel de ofertă. Râd cu toată gura.

– Un cântec de la grădi???? DAAAAAA!!! Vai, nu pot să cred, nu mi-ai mai spus niciodată nici un cântec! Știi ce fericită sunt?

Mă privește serios. Apoi zâmbește, așa, timid, mă topesc de tot când îi văd mutrișoara.

– Foarte bine. Dar să știi că nici într-un caz nu ți-l spun în greacă. Nu, nu. În greacă îl spun doar altora, adică lui tati, lui γιαγιά (bunica din partea lui ta-su)… lor adică. Ție ți-l traduc! Și ți-l cânt așa, tradus!

2

Prea mult sau prea puțin?

La grădinița unde merge Ionuț, copiii nu primesc de mâncare. Fiecare vine de acasă cu gustarea (pe care o servesc împreună la ora 11) și cu masa de prânz (pe care o au cu ei copiii care rămân până după amiaza). Pentru că noi avem obicei înfipt bine în rutina familiei: micul dejun pe cât posibil, toți împreună, Ionuț pleacă de acasă mereu cu burta plină ca să zic așa. Cereale cu lapte sau câte o felie de pâine integrală cu unt și miere – uneori chiar de amândouă! Eu cu un toast și ceai negru, crețul la fel. Pentru gustare îi pregătesc ori iaurt simplu cu un covrig (din care mușcă de trei, hai patru ori!), un fruct, câte un biscuite, uneori toast și ou și bucățele de legume (castraveți, să nu credeți că mă laud, că altceva oricum nu mănâncă). Masa de prânz, din nou, e la loc de cinste în programul nostru.

Azi, când l-am luat de la grădi, în drum spre casă avea chef de vorbă.

– Mami, a zis doamna X că eu am puțină mâncare la mine! Că-mi pui puțină și m-a întrebat dacă mă ții la diet.

– La ce să te țin?

– La diet. Așa a zis. Că de aia am mâncare puțină cu mine, că-s la diet.

Acum pentru cei ce nu-l știți pe Ionuț, vă spun eu. La cinci ani și 7 luni are în jur de 1,10 (minion, aș zice) și 16 kilograme (pe care se încăpățânează să nu le depășească de vreun an). Adică numai de „diet” nu poate fi vorba.

– Am înțeles. Și doamna asta (care lucrează la grădiniță și are și ea un băiețel coleg cu Ionuț) ce mâncare îi pune copilașului ei? întreb și simt cum mă oftic teribil.

– Oh, foarte multe. Croissant cu cioco și clătite. A avut și chec și odată și popcorn! Și toast cu ciocolată. Adică pâine din aia din care tu nu cumperi. Cu ciocolată. Și iaurt cu biluțe de ciocolată. Și biscuiți.

– Și ai vrut și tu la grădiniță să ai la fel? I-ai cerut și atunci a zis doamna că nu ai destulă mâncare? încep eu să-mi fac tot felul de gânduri.

– Nu, mami. Că și eu am avut azi un biscuite. Că prea mulți nu-i bine să mâncăm că-s cu zahăr și ne distrugem dinții (Doamne, ăsta-i copilul meu care vorbește???) Așa că l-am mâncat cu banana. Care-i fruct. Și atunci a zis că e prea puțină mâncare.

Dau din cap și parcă supărarea-i dusă. Nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de ce zic alții când vine vorba de ce și cât mănâncă Ionuț. Nu-mi mai pasă de ideile bunicilor de aici care sunt convinse că doar un copil gras e un copil sănătos. Nu, chiar nu-mi pasă. Să nu vă închipuiți că al meu copil nu știe ce-s ălea dulciuri sau câte un dezmăț plin de zahăr. Și noi facem prăjituri și checuri și clătite. Budinci și avem uneori și câte un ou de ciocolată. Dar cu siguranță nu-s pentru gustarea de la ora 11. Și nici zi de zi. Aici e voie orice dacă ești copil, mai ales dacă ești copil pentru că… ești copil! Și copiii și dacă se îngrașă, cresc. Lasă-l să fie ca o minge de baschet acum că se înalță! Așa că-i liber la tot felul de prostii pe motiv că-s copii și poftesc. Și oricum, cresc.

Eu una încerc să țin balanța-n casă. Pentru că am un creț care veșnic a avut probleme de greutate (atunci când era ca Ionuț îl hrăneau vecinele că era mic și slab și pricăjit) și pentru că eu una știu că-s dependentă de zahăr (am realizat treaba asta după o cura de 30 de zile sugar free) ne străduim pe cât posibil să ne bucurăm de toate cu măsură. Voi cum faceți?