1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

Anunțuri
0

Despre grădiniță, joacă și nasturi

Despre cum am scăpat de grădinița cea veche am mai povestit. Despre câte supărări am strâns și cât de vinovată m-am simțit să-l fi dus într-un loc ce nu ni se potrivea, am tot scris. Zilele ăstea se împlinește un an de când am schimbat macazul și pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că am făcut-o bine! Și când asta ți se confirmă pe neașteptate, ăsta da motiv de bucurie!

Am ieșit în oraș zilele trecute, eu cu Ionuț și o prietenă dragă. Cafea pe malul mării, obicei intrat în rutină, copiii se joacă. Ionuț se ia la întrecere cu bicicletele cu un băiețel, râd amândoi, fac schimb de mașinuțe. Mama copilului e singură la masă, se întoarce spre noi și intrăm în vorbă. Câți ani are, cum îl cheamă, merge la grădiniță, unde.

-Merge deja de anul trecut, acum e la an pregătitor și am schimbat grădinița că nu eram mulțumită.

Se ridică două rânduri de antene, ale mele și ale prietenei mele (mămică și ea).

– A, păi unde-l duceați înainte?

– La grădinița din Piața Sfântul Dumitru (la mine-n oraș toate piețele au biserica-n centru și nume de sfinți).

Eu înghit în sec (acolo merge și Ionuț acum!) și decid să nu scot un sunet ca să nu-i influențez răspunsul.

– Nu mi-a plăcut deloc! Copiii acolo sunt lăsați să facă ce vor, nu au nici un fel de limite! Nu îi învață nimic, doar îi lasă să se joace! Păi ce să dau eu bani ca să se joace? Se joacă acasă, la grădiniță vreau să învețe! Și copilul meu e foarte răsfățat pentru că a crescut cu bunica și are nevoie de limite și de o mână de fier, că nu ascultă, dar nu ascultă deloc! Mai rău s-a făcut după ce l-am dus la grădinița aia!

Continuă doamna să-și spună of-ul și noi o ascultăm și tare-mi place s-o aud. Muzică pentru urechi.

– În plus, dacă fac prostii, nu-i pedepsesc! Ați mai auzit așa ceva? Stă educatoarea cu el și discută! Ce să discuți? Că nu pricepe! Dacă-l pui în camera lui și îi iei jucăriile cu siguranță nu mai face și alte tâmpenii! Eu așa fac, ne explică ea foarte serioasă. Dumneavoastră unde-l duceți? La ce grădiniță?

– Păi acolo îl duc… zic eu schițând un zâmbet (crețu-mi spune mai mereu că zâmbesc frumos și trebuie să o fac mai des, ce idei îmi vin în minte…)

– Și sunteți mulțumită? se miră dânsa.

– Foarte! Pentru că eu asta vreau să se joace cât mai mult, să învețe prin joacă, să nu fie presat să facă lucruri, să nu-l audă pe trebuie să la tot pasul…

– Dar doamnă, așa nu învață nimic! Sper că nu-l duceți și la anul acolo! Am auzit că în anul pregătitor continuă cu joaca! Și auzi ce-i învață: să-și închidă nasturii! Și să-și lege șireturile!

– Păi ca să țină bine creionul în mână, trebuie să aibă dexteritate, zic eu și deja râd de-a binelea.

– Doamnă, așa nu ajung copiii ăștia nicăieri! Se duc la școală și nu știu nici să scrie nici să citească!

– Păi pentru asta se duc la școală, să învețe!

– Dar alții știu deja! Vreți să fie ultimul în clasă? explodează doamna care deja e roșie roșie la față.

Ce să-i mai explic? Mai are sens să intru-n conflicte și discuții? Cum că una vrea ea, alta vreau eu și de fapt, amândouă avem dreptate? O las baltă, schimbăm subiectul. Și eu mă simt mai împăcată ca oricând pentru că știu că am luat decizia care ni se potrivește.