0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

2

Vai de criza mea!

Sâmbăta trecută părea a fi una ca oricare alta. Ne-am trezit, am pregătit micul dejun, am povestit puțin și pe când mă bucuram mai tare de programul care se desfășura conform planului, AU! Durere în spate, undeva în partea stângă. Crește și se extinde și se-mpărștie prin tot trupul. Rămân blocată, Ionuț mă privește speriat. Simt cum mă prăbușesc și vai, doare și cum doare! Încerc să mă așez, nu, nu-i bine, stau în picioare, nu, nici așa nu e bine. Strâng din dinți. O fi vreo criză renală, vine diagnosticul de la mama via Skype. Simt cum mă topesc de durere. Înțeapă și mă-nțeapă și orice aș face, oricum m-aș poziționa, e același lucru. Doare. TARE. Îl sun pe creț, pornește înspre casă, odată cu el vine și doctorul. Consult rapid, injecție care-mi ușurează chinul. Criză renală. Petrec ziua plimbându-mă între sufragerie, dormitor și camera lui Ionuț așteptând ziua de luni. Analize, eco și tot ce mai e nevoie că doar se știe: sunt fricoasă tare.

Luni dimineața sun la asigurări – la cea privată, cu cea de stat decid că n-are sens să-mi bat capul. La cum funcționează toate aici, pentru o ecografie trebuie să-mi fac programare cu vreo două luni înainte. Așa că-mi zic hai să profit de asigurarea privata, din fericire, neutilizată până acum. Vorbesc la telefon cu o doamnă foarte simpatică, îmi spune numele doctorului care colaborează cu ei și mă sfătuiește să sun să fac programare. O ascult cuminte și primesc următorul răspuns:

– Vă pot programa la finalul lunii…

– E târziu, încerc eu s-o scald…

– Cel mai devreme peste 10 zile pot. Nu am locuri la eco. Avem un număr limitat de locuri pentru cei cu asigurare de stat, un număr pentru cei cu asigurare privată… și restul sunt programări pentru oamenii care plătesc consultația la preț normal, fără asigurare.

Pentru o secundă am impresia că n-am înțeles-o bine. Dar e foarte clar. Mă luminează și soacră-mea, ăsta-i sistemul, ce să facem?

Dacă e să plătesc, prefer să dau banii altcuiva, mă gândesc eu. Sun la alt cabinet, îmi fac programare, ajung la timp. Eu. Jumătate de oră mai târziu apare și domnul doctor. Își parchează bolidul în fața cabinetului și apare impunător. La fel de impunătoare e și cureaua Prada ce-i ascundea burta. Îmi face semn să-l urmez. Mă consultă, ia cei 60 de euro pe care îi întind, scrie ceva (am impresia că-i o chitanță) și-mi zâmbește.

– Nu e grav, nimic grav. Bea multe lichide și hai peste o lună. Vreau să te văd și luna viitoare și nu plătești, bine? Vii și gata, fără să plătești consultația.

Ia te uită, l-am judecat greșit pe om. Îmi dă și chitanță, mă cheamă și luna viitoare – PE GRATIS!!! salut frumos și ies. Afară, o băbuță e certată de secretară.

– Cu asigurarea de stat vă programez de-abia în ianuarie. Să îmi dați un număr de telefon!

– N-am, răspunde timid bătrânica.

– Cum să n-ai telefon? o apostrofează doamna. Oftează. Bine, hai mâine să-ți spun când poți veni la consultație! Dar luna viitoare, ai înțeles?

Îmi promit să nu mai judec. Ajung acasă, evident, nici urmă de chitanță. Bine măcar că analizele-s bune. Beau lichide, beau și scot.

Și mă gândesc că de mi-e să trăiesc aici pentru tot restul vieții o să cer Moșului și iepurașului și norocului, în fiecare an, doar sănătate.

 

 

 

 

 

 

0

Odiseea încălțărilor

Când vine vorba de pantofi, sunt o femeie obișnuită cu o veșnică problemă: n-am destui. Mi-aș cumpăra câte o pereche în fiecare zi chiar dacă dulapul mi-e deja (prea) plin. Nu-s pretențioasă, nici un stil anume nu am – îmi pot fura ochii o pereche de balerini și cu siguranță în același moment oftez după o pereche cu toc de mă ia amețeala. Hainele merg pe stilul clasic, vreo 20 de tricouri albe, alte 10 negre și gri, pantaloni, fuste, nimic special. Dar pantofii, oh, pantofii.

Anul trecut pe vremea asta, am dat peste o poză cu o pereche de încălțări sport, o minune nu alta. Berry with cream – culoare disponibilă doar în minunata U S of A. Să-i comand, ăsta mi-a fost primul gând. Cică de pe site-ul lor nu livrează în Europa. Să caut pe altele. Am căutat, nu aveau culoarea. De aveau culoarea, nu aveau numărul. Până la urmă prietena mea de peste ocean mi-a spus că-i cumpără și mi-i trimite. Zis și făcut. Comandați în septembrie 2014, trimiși tot atunci. Aștept. O lună. Două. Trei. Prin ianuarie mi-a pierit orice speranță. Fata îi sună pe cei de la poșta de acolo, Berry with Cream size 6.5 plecați în Grecia sunt de negăsit. Mai trece o lună. Mai trec două. Primesc un mesaj în miez de noapte. „Să-ți cumpăr altă pereche? Îi poate aduce bunu cu el, când se întoarce-n România!”

Nu stau pe gânduri, trimit mesaj să cumpere altă pereche. Adorm cu ei în gând. Mă trezesc dimineața cu alt mesaj. Au doar bărbătești. Renunț. Oftez. Uit de ei câteva zile. Mai trece o lună. Minunile mele, berry with cream ajung de unde au plecat. Înapoi la Chicago (îi înțeleg perfect, aș da oricând orașul ăla pe orașul ăsta!). Bucurie nesfârșită! Cum să-i trimită acum ca să ajungă? În sfârșit să ajungă? Vine tata cu ideea de a-i trimite la un prieten de-al lui din alt stat care, la rândul lui să-i trimită-n România. Că doar face treaba asta o dată pe lună, cu pachete multe și e imposibil să se piardă. Zis și făcut. De ajuns, ajung acolo. Până-n România însă… trece o săptămână, mai trece una și încă una. Simt cum se topește speranța. Sun la tata și-s gluma familiei. Papucii ăsteia vin pe jos din America. Ha ha. Ăștia știu să înoate, tu nu. Ha ha. Trebuie să mergi să-i iei singură. Ha ha. În sfârșit, după vreo alte șase săptămâni, primesc vestea. Sunt la Timișoara. Duminică îi împachetează mama să-i trimită cu autocaru-n Grecia. Că face treaba asta cel puțin o dată pe lună, n-au cum să se rătăcească! Și acum așteptați să vă spun că i-a pus și azi au ajuns? Fără peripeții? Ha ha.

Duminică s-a stricat telefonul. Eu aud ce se zice, nimeni nu aude ce zic eu. Crețul spune că ăsta nu-i chiar un lucru rău. Umorul ăsta. Ieri noapte Ionuț mă trezește. Are febră mare. Dimineață caut să organizez să vină cineva să stea cu el până merg eu să iau pachetul de la autocar(ul care merge la Atena, pentru mine oprește undeva pe traseu). Ca niciodată îl sun foarte devreme pe șofer, ca să-i spun unde să ne întâlnim. Și-s liniștită pentru că de obicei de la ora la care vorbim, mai are vreo două până să ajungă.

– Domință, eu mai am 30 de kilometri până acolo unde vreți să ne vedem. Și nu pot să aștept!

Eu am 20 de kilometri până acolo și un copil care arde. Până la urmă cad toate în locul potrivit, soacră-mea, în drum spre treburile ei, trecea prin fața casei. Rămâne de pază eu apăs pedala. APĂS.

Ajung cu un minunt înaintea autocarului. Am reușit. Un an mai târziu și mulți mulți kilometri, îi încalț. Nu, nu-i mai dau jos.

photo

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo

0

Prima zi de mai

Sufăr de ipohondrie. O știu și eu și apropiații mei. Mă panichez la cel mai mic semn de ceva nu-i în regulă și-mi cresc amploarea simptomelor cu o viteză amețitoare. De mă doare capul mai multe zile la rând, mă gândesc la tumori. De mă doare gâtul timp mai îndelungat (adică două zile, nu una) cu siguranță am amigdalită, puroi și e nevoie să mă vadă un doctor. De tușesc, probabil că-s la un pas de pneumonie. Să nu mai zic nimic despre vreo pată pe piele. Sau dureri pe undeva.Măcar de aș păstra ipohondria exclusiv pentru mine, dar e musai să-mi extind stresul și asupra băieților din casă. Ăla mare mi-o taie scurt, n-apuc să-i pun diagnosticul. Cu Ionuț stă altfel treaba (dar din fericire îl salvează pediatrul, om cu scaun la cap)

Azi noapte, pe la 1, îl aud pe Ion:

– Maaaaaaaaaaamiiii, am muci.

Sinceră să fiu, nu-s surpriză. Îi așteptam. Ieri copilu’ a stat trei ceasuri cu picioarele-n apa mării și nu s-a dat scos. Și chiar de afară erau 25 de grade și soare, apa e rece, foarte rece mai ales că pe munții din depărtare se vede încă zăpadă!

Peste vreun ceas, cronometrat, pentru că mie odată cu mucii lui mi-a sărit și somnul, aud și un zgomot ce aduce a tuse. Din aia horcăită. O dată. Apoi, liniște. Încep să-mi fac gânduri, evident. Mai ales că parcă nici gâtul meu nu-i cum a fost înainte de culcare și stai, ce-i cu durerea asta în partea dreaptă? Oare ce-i în dreapta? Mă ia cu friguri. Să vezi că fac febră. Oare Ion are febră? Merg și-l verific, mai șterg un set de muci. Mă duc la culcare. Începe să mă doară capul. Oare îl doare și pe el? Să vezi ce viroză ne paște. Și mâine-i 1 Mai. Nu vreau să stăm în casă. Mă gândesc pentru o secundă să mă ridic să văd ce medicamente am prin dulap. Din fericire adorm înainte să mă pun în mișcare. Mă trezește Ion cu puțin înainte de 7.

– Maaaaaaaaaaaaaaaaammiii, am avut muci!

Dau să mă ridic.

– Dar i-am șters singur!

1 mai vesel să aveți!

2

Ce-am avut și ce-am pierdut

M-am trezit cu textul ăsta-n minte. Trezit e mult spus pentru că am petrecut o noapte albă în care mi s-au plimbat gândurile-n cap ca pe bulevard într-o seară de vară.Am stat și m-am gândit oare mie, mie ce altceva îmi lipsește de pe vremuri? De pe vremurile de dinainte de copil? Habar nu am ce mi-a venit cu asta mai ales că amintindu-mi-le o să mă simt ca vulpea și ai ei struguri acri…

Ionuț a venit ieri de la grădiniță moleșit și fără putere și până seară starea asta s-a lăsat cu febră mare și vărsături. Acum sunt și eu în expectativă, parcă nu mi-e chiar bine și mă umflă râsul gândindu-mă la cât de mult mă bucuram eu de câte o zi din asta de boală și la cum ma panichez acum la astfel de gânduri. La lista aia, cu lipsurile, ăsta-i unul dintre primele lucruri pe care le-aș adăuga eu acolo. Îmi lipsește să pot boli în pace. De fiecare dată când am vreun simptom – cât de mic, gândul că s-ar putea să mă îmbolnăvesc și să-l îmbolnăvesc mă face să-mi ies din minți. Și dacă totuși, Ionuțul meu ce va face? Cine-l are în grijă? Așa că beau apă caldă cu lămâie, mi s-a acrit de ghimbir și sucuri de portocale, mănânc verde și fructe și toate de sezon și proaspete. Apă multă. Sport. Dacă vreun episod din ăsta urât evoluează, cea mai sigură cale să scap de el e să-l apuce pe Ion. În clipa în care piticul are febră sau altele, eu mă vindec instantaneu. Ultima dată când nu mi-a fost bine, s-a nimerit într-o duminică, cu ta-su acasă, de zici că și gripele își fac programare în cazul meu.

Cui mai duc dorul? Zilelor ălora în care nu-mi păsa ce am de mâncare în casă – că om încropi ceva din ce se găsește-n frigider. Și statului fără nici un gând. Singurătății. Doamne, ce-mi plăceau zilele lungi în care nu aveam de făcut nimic și nimeni la care să mă gândesc – oare a mâncat? Oare-l mai doare burta? Săptămânile trecute, eu și fetele, am dat startul unei noi etape în viața de mămici de băieți fără frați sau surori. Îi luăm la noi sau îi dăm cu rândul. În funcție de chestiile pe care le avem de făcut. Azi vine la noi prietenul lui Ion pentru ca mama lui să-și termine nu știu ce proiect. Mâine merge Ion la ei și tot așa. Am stat deja de vreo trei ori cu casa goală și liniștea m-a apăsat așa de tare de n-am putut face nimic. Cică-i chestie de obișnuință, mă rog, reobișnuință. Și totuși, nu-i ca atunci când eram singură și-n casă și-n minte.

Mi-e dor de mor de chestiile spontane. Hai crețule în mașină și la drum. Vedem noi unde mergem și unde ajungem. Ne uităm la un film și am poftă de ieșit la ora 11 la o înghețată târzie. Noi doi pe malul mării. Mergeam. Am chef de lenevit duminica asta, în pat până după amiază. Ei, ce vremuri (și de ce n-am făcut mai des din ăstea?). E drept și acum putem face, dar uneori e nevoie de atâta organizare și oricum nu-i la fel. Nu-i ca atunci când eram singuri și-n casă și-n minte.

Or mai fi și altele cărora le duc dorul și care niciodată nu vor mai fi așa cum au fost atunci dar până la urmă nici noi nu mai suntem la fel.

Voi, mămici și tătici, cum stați la capitolul ăsta?