0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

1

Cămara bântuită

A venit! În sfârșit! Știți voi cât am mai așteptat eu dulapul ăsta! Cămara mea? Câte ore am petrecut pe Pinterest cu gândul la uși și paleți, rafturi ce să pară vechi, locuri de depozitare, lemne,culori. Am primit oferte de prețuri, m-am întors și m-am foit, am întrebat și-n stânga și-n dreapta. Aproape un an am stat cu colțul gol. Și cu mintea plină de idei. Și într-un final, într-o săptămână am rezolvat totul! Da, se poate să dai peste meșteri serioși chiar și-n Grecia (că peste neserioși am dat destul!)

Rezultatul e peste așteptări.

photo

Și-mi place, îmi place așa de mult de m-aș muta acolo. Cu toate că s-ar putea să fie deja locuită.

Ionuț intră în dulapul cămară. Povestește de unul singur. Merg și-l scot de acolo.

– Hai, Ioane, să ne căutăm de lucru.

– Dar mami, e foarte nepoliticos ce ai făcut! M-ai scos așa de la oamenii ăștia care m-au invitat la un suc.

Nu cred că vă puteți închipui mutra mea. Nici eu nu pot – că n-am avut oglindă-n preajmă.

– Ce oameni? întreb așa, cu un firicel de voce.

– Oamenii din cămara noastră cea nouă, răspunde el și o șterge semn că nu continuăm discuția.

Nici nu cred că vreau…

1

Atenția distributivă și lipsa ei. Și muffins.

Nu știu voi cum sunteți dar eu am mari probleme cu atenția distribuitivă. De fapt, ce zic probleme? Problemele apar dacă o ai. Eu una nu o am. Deloc. Lipsește cu desăvârșire. Nu mă pot concetra în mai mult de două direcții orice aș face. Cică-i chestie de exercițiu – o fi, probabil că nu le fac eu bine (exercițiile adică).

V-am mai povestit și altă dată, eu de-s la volan nu pot să vorbesc. De-s la volan și vorbesc și mai trebuie să o fac și-n altă limbă în timp ce Ionuț vrea ceva și-o cere-n românește sunt pericol public. De-s acasă și mă prinzi, de exemplu, în elan de cofetar, cel mai bine ar fi să nu-mi vorbești deloc. Să măsor cantități, să arunc un ochi pe rețetă, să te aud că-mi vorbești și să pornesc și mixerul e un proces ce mie una-mi trezește nevoi de medicație. Nu glumesc.

Sâmbătă am profitat de faptul că Ionuț e până-n gât în plastilină și am pregătit terenul pentru niște muffins. Cu mintea la musafirii de duminică, m-am apucat de lucru. Organizat, așa cum îmi place. Măsurat, pus în boluri pe culori, ordonat, de zici că mă pregăteam de filmare. Dau drumul la mixer, îl opresc brusc. Fug să închid ușa la bucătărie. Prea târziu. Domnișorul Știetotnu-iscapănimic apare într-o suflare.

– Ce faci aici?

(eu încerc să țin ușa cu piciorul, poate poate se dă bătut)

– Lasă-mă să intru și să văd!

– Fac niște muffins, răspund eu și mă las păgubașă.

– Aaaaa, îmi place să fac muffins!

(sunt convinsă!)

– Vreau să te ajut!

– Mulțumesc, nu-i nevoie!

– Dar eu chiar vreau!

Intră în bucătărie și-și trage scaunul. Îi observ pantalonii. Sunt invers.

– De ce ți-ai pus pantalonii așa?

– A avut loc un accident și… așa-s ca de bucătar. Pantaloni de bucătar. Eu ce fac? Să torn făina în bol?

– Nu, nu pui mâna pe nimic până nu-ți spun eu!

(deja simt cum mă trec toate apele, ce fac? nu mai durează mult și o să mă isterizez a neputință, o simt)

Încep eu să amestec ingredientele,mă ajută și el, dă p-afară jumate din făina măsurată (bolul e prea mic!), se grăbește să-mi aducă uleiul, varsă și din el. Mintea-mi galopează, trebuie să-i găsesc de lucru:

– Gata, uită un bol pentru tine să faci tu o supă de fructe de pădure!

Începe să amestece, îmi cere ba una ba alta. Vorbește singur.

photo 2

– Delicios. Acum vreau și piper și sare și fulgi de porumb și făină.

photo 3-1– Stai să gust!

photo 4 (2)– Vreau să pun și detergent de vase!

– Ce să pui???

Ajung la concluzia că nu-mi pasă ce amestecă atâta timp cât pot să-mi fac treaba în pace.

– Pune, dar după aia nu mai guști!

– De ce? Că-mi ies baloane pe gură?

Râdem amândoi și ne terminăm treaba.

– Vezi, mami, ce bine lucrăm noi împreună?

Chiar așa…

photo 1

4

Dragi vechituri

Cine mă cunoaște bine, știe cât sunt de fascinată de vechituri. Cât de mult îmi place să le descopăr și să le aduc acasă. Între noi fie vorba, pentru mine nu-i bucurie mai mare decât să mă plimb prin magazine cu tot felul de obiecte prăfuite care-și caută stăpâni noi. Am ochiul format deja, când intru în vreo casă unde mă întâmpină miros de naftalină, ridic antenele și nu o dată am dat peste obiecte frumoase de mi-a săltat inima de bucurie nu alta. Socrii mei cei greci s-au obișnuit cu „excentritățile” mele, soțul e pe aceași minte și pe cârcotași nu-i prea bag în seamă. Pentru că în Grecia vechiturile de care vorbesc eu, nu prea sunt la modă și nici nu prea cred că vor fi în curând, în ciuda crizei care le-a mai domolit ieșirile.
Eu nu vorbesc aici de piese clasice și scumpe, mobile noi de câteva zile dar lucrate ca să pară vechi, eu am în minte obiecte aruncate, unele stricate dar demne de reparații capitale, de second hand-uri nu neaparat în cea mai bună condiție, lucruri cărora le pot da o nouă întrebuințare, o nouă casă, o nouă viață. Ieftine, uneori gratis. Bucăți uitate, dezmembrate, piese vechi care au o poveste. Știați că ador poveștile lor?
La noi în casă astfel de lucruri stau la loc de cinste. Am multe dar cele mai dragi sufletului meu sunt ăstea:

masa verde

Masa cea verde care până la urmă și-a găsit pereche. Scaunul pereche. Am povestit despre ea în urmă cu ceva timp, mult timp. Scaunul l-am găsit din întâmplare, aruncat într-un colț în casa de vară a bunicii Sofia. Cu un picior rupt și altul strâmb, a primit îngrijiri. Acum stă demn și drept în biroul meu de acasă.

scara

Scara din bucătărie. Visam la ea de multă vreme. Chiar mă gândeam într-un timp să caut un model pe care vreun tâmplar priceput să-l poată realiza într-o clipită. Dar am avut noroc: un prieten de-al crețului se pregătea să o arunce și mai mare bucurie nu putea să-mi facă. Vopsită și accesorizată cu niște detalii „noi” stă la loc de cinste pe domeniul soțului, bucătăria.

masa de la cluj

Masa rotundă. A ajuns la mare și la soare tocmai din inima Ardealului, de la un frate de-a lu’ buna de la Cluj. Unchiu’ Ion, un personaj fascinant, mereu cu o poveste – Doamne, ce-l mai chinuiam când venea în vizită! Voiam să aud povești din copilăria lor și dacă se pornea la vorbă cu greu îi dădeam drumul să plece. Cred că ar fi tare fericit să vadă că e cineva care se bucură de masa lui (Doamne feri s-o fi aruncat!). Veioza de pe ea e culeasă de la soacră-mea, mi-e dragă tare.

jaluzele

Jaluzelele de lemn sunt de departe, preferatele mele. Aici fiecare casă veche are și mie una tare-mi plac. Le-am găsit aruncate lângă o vilă ce se renova. Au înlocuit minunile ăstea cu jaluzele de plastic. Să fie sănătoși dar eu astfel de păcate nu aș face. Așa că am cerut voie să le iau (m-am dat drept artistă, cică am nevoie de ele la un proiect!), le-am cărat în spate (la propriu) și le-am găsit întrebuințare. Te întâmpină când intri-n casă și mie una îmi râde sufletul când le văd.

frigiderul

Și nu în ultimul rând, bijuteria găsită de creț, că doar v-am spus că și lui îi plac, un frigider de acu’ foarte mulți ani, din lemn. L-a găsit aruncat la gunoi și fără să stea pe gânduri l-a urcat în mașină și l-a dus la un tâmplar. A renăscut și stă la loc de cinste: are în grijă sticle cu tot felul de minuni de beut.

Ăstea-s doar câteva. Unul și unul, toate dragi mie. Nouă. De ceva timp caut și altele, ca de exemplu un cuier din ăla vechi, de pe vremuri, din lemn, rămuros. Cu spațiu pentru umbrele cu tot. Și răzuit de culoare să fie, și ciuntit, nu-i bai. Îl reparăm de-l găsim. Vreo idee … unde?