1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

2

AMR 7 zile

Zi ploioasă și mohorâtă ce-ndeamnă la visare. Aș avea de lucru, nu zic, și Ionuț îmi dă pace (e acasă, cu muci și hârâială). Și-a pus un cearceaf vechi pe podea și construiește munți de plastilină. Eu cu o mână pe un text, cu alta (și mai ales cu mintea) căutând povești despre Berlin. Au mai rămas șapte zile până la weekendul cel lung pe care-l aștept din octombrie. Eu și crețul, doar noi doi, într-un oraș nou. Patru zile de plimbări și povești și ținut de mână. Fără alte griji. Ne-am promis de la începutul începutului că mereu vom face câte una din asta. O ieșire, scurtă, lungă, cum a fi, doar noi doi. Că vom lua capitalele și nu numai la rând, la văzut. S-a pus praful peste ultima noastră astfel de ieșire. Probleme din toate părțile ne-au ținut aproape de cuib – dar e drept uneori și un weekend la juma’ de oră de casă e ca o gură de aer proaspăt.
Ionuț se miră. L-am pregătit din timp, așa-i place și ne place. Vine bunica să stea cu el, o să-l ducă ea la grădiniță și-o să-l ia și el, el trebuie să aibă grijă de casă. Să-i arate care pe unde sunt. Ionuț rămâne șef.
– Dar eu nu înțeleg de ce să mergeți doar voi doi? Și nu toți trei! Că doar suntem o familie! Familia merge împreună!
– Pentru că uneori, mama și tata au nevoie să fie doar ei doi. Așa cum am fost și noi doi plecați la Viena, fără tata, așa cum ai rămas doar tu cu tata acasă, e nevoie de timp din ăsta, special, în doi.
– Dar mami, eu la Berlin nu am fost niciodată! Și mereu am vrut să merg!
Mă umflă râsul pentru că știu ce urmează.
– Cu siguranță au muzee cu dinozauri. Ce muzee grozave au la Berlin…
Îl asigur că probabil cel mai frumos muzeul cu dinozauri e la Londra și următoarea escapadă va fi în trei.
Se liniștește. Eu nu. Încep să-mi fac tot felul de filme-n cap. Dacă se întâmplă asta sau cealaltă sau mai știu eu ce. Scot listele de la naftalină. Acum în timp ce-s cu o mână pe textu ce așteaptă să fie terminat, cu alta pe textul ăsta, mintea-mi pleacă la altele. Trebuie să-mi întorc gândurile. Să le pun acolo unde trebuie: Berlin. 4 zile. Recomandări?

0

De ai soacră ca a mea, nu o da la nimenea…

Despre soacră-mea, grecoaică-n toată regula și mamă a doi băieți pe deasupra, am mai povestit. Nu, în continuare, n-am de ce mă plânge – poate doar așa, din când în când, de cârcotașă ce sunt, mai scot câte un oftat lung asortat cu ochii aruncați peste cap. Pentru că-l lasă pe Ion să mănânce prea mulți biscuiți sau nu are putere să-i zică nu. Sau se prinde-n horă cu mine când vorbim de oameni de altă culoare sau alte înclinații, și nu se lasă dusă după ritmul și ideile mele. Dar în rest, cu mâna pe inimă vă spun, e o femeie ce nu-și merită eticheta pusă de obicei soacrelor. Din contră. O simt uneori cum încearcă să se apropie, timid cumva, să-mi intre sub piele. Dacă o sun noaptea și-i cer să-mi facă niște clătite, pentru că poftesc, nu doar că le-ar face, dar s-ar porni și pe jos să mi le aducă. O bombardez cu ideile mele și iubirile pentru vechituri și tot felul de gunoaie (gunoaie în ochii altora, a se înțelege!) și ea stă și-și scormonește-n minte locuri unde ar putea găsi comori pentru mine.

Ieri m-a sunat și i se simțea fericirea-n voce.

– Am găsit ce căutai!!!

Stau pentru o secundă și mă gândesc. Doamne, câte chestii caut… oare ce căutam cu așa foc și a găsit ea?

– Un cuier! Din ăla vechi! Cu picior, din lemn! Așa cum căutai!

Îmi amintesc. Visez de multă vreme la unul, să agăț niște instalații luminoase pe el. Unde l-o fi găsit? și dau voce gândului.

– De unde? Unde l-ați găsit!?

– Ei, era aruncat aici, lângă gunoi. Am parcat repede acolo, am deschis portbagajul și l-am luat! Trebuie reparat puțin dar e tare, tare frumos! Exact așa cum l-ai vrut tu!

Mă umflă râsul.

– Cine v-o fi văzut… și râd, râd.

– Îți dai seama? Se gândesc toți că a înnebunit doamna Varnava!

– Și când colo, nebuna-i noră-sa!

Și râdem, râdem. Râdem amândouă închipuindu-ne mutrele vecinilor din zonă. Chiar că-i de râs. Dar cui îi păsă, am cuier cum am visat. Și o soacră la fel.