0

Niciodată fără!

M-am trezit înaintea tuturor. Am băut o cafea cu mult lapte, am stat în liniște și am terminat o carte (doamne, bine mai scrie femeia asta!). Iubesc duminica- mai ales când e prelungită cu încă o zi liberă. S-a trezit și Ionuț, ne-am făcut poze, nespălați și nemachiați, am râs bine, am mai băut o cafea și apoi i-am propus să-mi fie de ajutor la supermarket. „Să nu cumperi ce nu e pe listă?” mă întreabă el și-mi dau seama că știe el ce știe. Traversăm orașul – duminica dimineața e singurul moment în care-mi place să umblu cu mașina! cumpărăm ce-i de cumpărat, pornim înapoi. El spune una, eu răspund, facem planuri pentru restul zilei. Vrea să meargă cu buni la sat, eu vreau să termin povestea cu 1 (oh, da, pregătesc una faină de tot!), tati merge cu ale lui, mâine-s liberă ce bucurie, mergem la cinema, opresc la semafor și ZBANG. Simt cum sar din scaun. Timp de o secundă, două, trei nu pricep ce s-a întâmplat. Nu am scos din viteză, ăsta-i primul gând. E automată, vine gândul doi.

– Mami, ce-a fost asta? Ne-a ciocnit cineva?

Ies din mașină, mă asigur că-i bine, iese și ăla din spate.

– Mă scuzați, v-am lovit, nu am văzut că-i roșu. Credeam că mergeți la dreapta.

Încerc să mă dezmeticesc. Mașina pare că-i în regulă. Mă urc la loc, plec buimacă. Opresc în prima parcare, oprește și omul. Îl mai verific o dată pe Ionuț – „Mami, m-a ținut centura, altfel cred că săream la tine-n brațe!”, glumește el și eu simt că mă sufoc.

Suntem bine. Suntem bine pentru că amândoi aveam centură – eu pe scaunul meu, el în scaunul lui. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca Ionuț să zboare printre scaune dacă nu era legat și de stătea în mijloc.  Nu era nevoie de mai mult ca să dea cu capul de scaunul din față. dacă nu era în scaunu lui, cu centură. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca un copil aflat în brațele cuiva să se rănească.

Acum recunosc. E greu să crezi că ți se poate întâmpla chiar ție. Mai ales că am mai plecat și eu de-acasă, cu taxi, cu Ionuț în brațe. Am mers și de acasă până la colț fără scaun – pentru că deh, e până la colț, conduc atent. Am fost cu prieteni pe motiv de lene – haideți că vă ducem noi, îl ții în brațe!  Azi am înțeles că nu contează cât de atent conduc eu. Nu contează că-i un metru, sau doi sau zece. Nici că-i gol orașul. Nu contează nici dacă n-ai mai pățit așa ceva, nici dacă nimeni din jur n-a mai pățit. De fapt, nu contează nici dacă stai în mașină, pe loc.

Puneți copiii în scaune speciale pentru vârsta lor. Legați centurile. Nu-i de glumă.

 

Anunțuri
1

De sezon

Pentru că de astăzi și până marți avem parte de temperaturi serioase (eu m-aș lega de aerul condiționat și aș da p-afară în septembrie!) mi-am amintit de poveștile mele despre Evia. Că tot mi-au trebuit șapte ani până să-mi vină cheful să vă povestesc și vouă pe unde-mi petrec eu verile (și viața).

Așa că dacă tot sunteți în căutare de destinații de vacanță – la un ceas de Atena puteți să vă bucurați de mare, soare, verde și mâncare bune. Găsiți textele mele despre insula Evia aici, aici și aici.

Evident, pentru orice întrebări, vă stau cu drag la dispoziție!

  

2

Noaptea la cort

Ionuț mi-a spus zilele trecute că asta a fost cu siguranță cea mai frumoasă vară. Musafiri peste musafiri, oameni dragi nouă, zile lungi la plajă și mare cu apă turcoaz, castele de nisip, povești până noaptea târziu. Ultimele zile de vacanță pe care le petrecem la Timișoara. Însă, cireașa de pe tort, zice el, a fost excursia cu cortul.

Am avut emoții, recunosc. Pentru că-l știu – cum își adoră programul și ritualurile – mă temeam să nu mă pună să pornesc spre casă în miez de noapte. Pentru că nu mergeam singuri, ci-n gașcă cu alți copii, pentru că n-am mai montat cort pe plajă și nici nu știam la ce să mă aștept. Emoții nefondate – doar vântul ne-a dat de furcă. A vâjâit toată ziua și noaptea parcă a prins și mai mult avânt. Se scutura cortul nostru și odată cu el gândurile mele negre, că ne-a lua vântul pe sus, că se va rupe în miez de noapte, ce-om face? Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, Ionuț a sforăit neîntors până dimineața aproape de 8, eu am fost cam nedormită și șifonată dar am avut parte de un răsărit ce a spălat păcatele vijeliei.

Concluzii? Ne-a plăcut dar mai ales, i-a plăcut. Să privească stelele, să se plimbe pe plajă noaptea, să se trezească și să-și ducă joaca de unde a lăsat-o cu o seară înainte. Eu aș mai fi stat o seară și i-am promis că la anul petrecem câteva zile-n șir. Încercăm acum să-l convingem și pe ta-su că e fain și merită să faci măcar o dată pe vară câte una din asta.

Voi ce experiențe cu cortul aveți cu copiii?

IMG_7626

IMG_7655

IMG_7665

IMG_7670

18

Evia (2)

E vară cu adevărat și-n Grecia. Anul ăsta am avut parte de vreme capricioasă, am făcut prima vizită la plaja de-abia la mijlocul lui mai și-n iunie am avut parte de temperaturi sub 25 de grade și ploaie. Ceea ce o fi normal pentru restul Europei, dar cu siguranță-i o ciudățenie aici.

Dar acum e vară cu adevărat. Au început concediile, ceea ce face ca plajele despre care v-am povestit data trecută să fie de nevizitat. Cel puțin de noi. Pornim în aventuri mai îndepărtate, ne petrecem duminicile în locuri de puțini știute, și revenim în orașul toropit doar la orele serii.

Nordul Eviei, calculat de la Xalkida în sus, e verde. E partea mea preferată de insulă, locul unde ne-am petrecut concediile în ultimii ani. Bucata de insula unde-mi trimit prietenii. E de vis. Din nord, nord, de la Agios Giorgos (cam trei ore de mers cu mașina din Xalkida, sau un ceas cu ferry-ul dacă treci de la Ahladi sau Glyfa) pe la Aidipsos – un fel de Băile Felix de la noi, ocolești toată curbura insulei, pe partea de nord, înspre Pefki. E o zonă de vis, cu dealuri înverzite, piscuri ce parcă ating cerul și o mare albastră, albastră. Noi am locuit undeva lângă Pefki, la o pensiune tare simpatică și făceam zi de zi excursii la plaje una mai frumoasă ca alta. De te pornești din România, drumul e destul de lung – de la București până la Glyfa (în estul Lamiei) în jur de 900 de kilometri.

Și pe stânga și pe dreapta ai plaje una și una și să traversezi nordul Eviei de la est la vest nu e mare lucru. În jur de o oră, o oră jumătate. Dimineața poți face baie la una din plajele din golful Eviei și după amiaza în Marea Egee.

Destul cu vorba, haideți să vă dau exemple. Asta-i făcută la Pefki. În urmă cu vreo 2 ani, una dintre cele mai simpatice vacanțe în 3.

IMG_5431

Aidipsos (Edipsos) e cum ziceam un fel de Băile Felix sau Govora de la noi. Hoteluri cu spa, pensionari la fiecare colț dar per total un loc simpatic de vizitat. Am gasit o cantină – împinge tava cu cea mai bună mâncare pe care mi-a fost dat s-o gust într-o vacanță!

IMG_5465

Asta-i o plajă descoperită la întâmplare. Pe lângă Pefki.

IMG_5554

Și aici am ajuns tot din întâmplare. E undeva între Agios Giorgios și Aidipso, o plajă cu beach bar și muzică faină. Cel puțin peste asta am dat în urmă cu doi ani.

IMG_5485

De te ții de drum pe partea de est, la Marea Egee, după Vasilika – un vis! ajungi la Agia Anna și Pili. Agia Anna e o plajă lungă de aproape 9 km, preferata păriniților mei când ajung pe aici. Noi însă avem un loc secret, o plajă ascunsă privirilor. Nu vă pot spune unde-i, nu că n-as vrea, dar nici eu nu știu sigur cum s-ajung acolo. Ca asta sunt multe și toate greu accesibile ceea ce le face și mai dorite. Puteți să spuneți că-i moft, că vă cred și sunt de acord cu voi.

Plaja de la Pili e perfectă pentru familiile cu copii. Apa curată, nisip, șezlonguri și cafea. E numai bună mai ales până la mijlocul lui iulie (adică înainte de concedii)

IMG_2327

Asta-i plaja secretă de care vă ziceam. E mică, mică și perfectă. Ionuț nu e de acord cu titul de perfectă. Una perfectă ar fi cu nisip, asta e doar ok.

IMG_5992

Pe partea de vest, mie una mi-e cunoscut doar Limni, un sătuc simpatic cu plaje multe și una mai frumoasă ca alta.

IMG_7653

Data viitoare vă povestesc despre plajele din Evia centrală cu tot cu cele două preferate!

3

Dor

După șapte ani de Grecia, doi-trei înainte prin alte părți, dar tot departe de țară, m-a lovit un gând. Mie cel mai mult și cel mai mult, dintre toate și peste toate, îmi lipsesc prietenii mei. Am și aici – ca de fapt peste tot pe unde am ajuns, oameni pe care-i iubesc și care-mi plac și cu care petrec timp și bucăți din viață dar mi-e dor, teribil de dor de prietenii mei. De stat la povești, pe limba noastră. Cu amintiri de când și cum, cu propoziții începute și finalizate în hohote de râs, pentru că știm finalul și da, chiar e de chițăit, cu gânduri cărora nu-i musai să le dau voce pentru că oricum sunt la fel și le știu și ei, le știu și eu.

M-a apucat nostalgia asta zilele trecute și parcă-i tot mai acut gândul. De prietenii pe care mi i-am făcut aici mă leagă întâmplări din ultimii ani, nu avem un trecut comun și nu doar asta, dar sunt altfel. Oh, iubesc diversitatea și mi se pare absolut minunat să o pot experimenta în toată splendoarea ei, doar că uneori mi-e dor de tihna cunoscutului. Ies cu fetele de aici care se știu de pe vremea din care mă știu eu cu fetele de la Cluj și le aud poveștile și trăirile și mă lovește invidia, că nu am fost parte a celor povestite și, mai ales, că acelea ce au fost parte a poveștii mele, sunt departe. Mi-e dor, serios. O fi vara asta care bate la ușă și care-mi amintește de fiecare altă vară pe care așteptam să o petrec la Cluj? O fi vârsta? Distanța? Vreo fază nouă care acum iese la suprafață cu mai mult curaj? Habar nu am. Oricât de apropiată mă simt de unul, două suflete de aici, nu-i la fel. Nu-s la fel. Ieșim în gașcă, mergem la plajă, la cafea, bem și râdem și copiii noștri-și fac amintiri împreună iar eu simt, așa, o adiere cu miros de nu aparțin și nu mă regăsesc.

Și zic din nou, o fi vara care-mi trezește gânduri din ăstea? O fi vârsta? Sau distanța? Sau io-s o ciudata care de fapt are probleme cu adaptarea?

Voi, cei care sunteți departe cum… sunteți? Cum simțiti?

IMG_4747

0

Semn de primăvară

Am mai povestit eu despre momente cheie și cu alte ocazii. Despre întâmplări, locuri și momente potrivite. Despre cât de bine-mi cad astfel de întâmplări și cum îmi luminează sufletul și-mi înseninează ziua.

Marți am dus bunicii la aeroport. Trist moment, ăsta al despărțirii. Trecem prin el de trei, patru ori pe an și niciodată nu-i mai ușor, poate chiar din contră. Pe drumul întoarcerii, Ikea îmi face cu ochiul, aș merge și nu prea. Ionuț mă convinge că nu are rost să intrăm – „Mai ales că, mami, avem de toate. Și tot timpul cumpărăm câte ceva când mergem chiar dacă nu ne trebuie nimic!” Înțelept copil am.

Ajungem acasă, dăm o tură pe la supermarket și visez doar să stau tihnită undeva la soare. E cald, e primvară-n Grecia, se simte ca un fel de început de vară la Timișoara. Primim mesaj pe telefon că a ajuns la magazin o jucărie comandată de „iepuraș”. Ne pornim – eu cam fără chef, Ionuț cu el turat la maxim. Vreau să mergem repede și apoi să-mi cadă bine un suc rece pe o terasă, undeva pe lângă mare.

În magazin dau peste o față cunoscută, ne bucurăm amândouă. Promitem să ne revedem. Și sigur o s-o facem pentru că eu realizez că am plecat în grabă fără portofel și ea se oferă să mă salveze de un drum până acasă. Mi se umple sufletul de recunoștință. Serios. O chestie mică, mică de tot dar vitală. Mai ales când nu-ți mai simți spatele, picioarele și nici putere n-ai. Putere să-i explici lui Ion de ce trebuie plătit un cadou de la iepuraș. Răsuflu ușurată, pornim înapoi, uit de suc și de dorință de stat la malul apei. Dăm peste alți prieteni. Ion vrea să ne oprim la joacă, eu aș sta, dar cum așa, ei bine, se rezolvă. Că-s oameni faini, dragi și normal că dau o mână de ajutor. Știu că mi-am găsit un nou acasă.

Momentele ăstea mă fac să uit de tot ce nu merge. De tot ce-mi displace. De mormăieli și distanțe și doruri. Sunt clipe și zile pline de soare – chiar de nu-i pe cer, e acolo unde trebuie. La noi în suflet.

Să aveți și voi o primăvară la fel de frumoasă ca începutul primăverii mele.

0

Pace

Zile lungi și pline. De liniște. De oameni dragi. De timp cu crețul (că așa-i când ai bunici la discreție). De ore de stat pe gânduri și făcut planuri. De mâncare bună. Și soare, ce de soare am avut zilele ăstea. Miros de mare și sentimentul acela pe care ți-l dă primăvara care anticipează lunile ce vor să vină. Calde.

Pornesc săptămâna asta cu vești noi. Mame de Poveste a trecut printr-un proces de schimbare. Suntem tot aici și aici rămânem doar că în altă formație. Revin cu detalii în zilele următoare, mi-e musai să mă dezmeticesc nițel.

Aproape am terminat un alt proiect drag mie și după ce-l dau mai departe, ochilor ce trebuie să-l vadă, vă spun și vouă despre ce-i vorba.

Ionuț intră și el în program normal de mâine-ncolo și simt cum încet, încet, ne scoatem degetele-n sandale și burțile la soare. Ceea ce vă dorim și vouă!

185