1

Cărți pentru Ionuț la început de 2018 (II)

Credeați că am terminat cu recomandările, nu? Ei bine, nu. Pentru că între timp au mai ajuns la noi și alte cărți și pentru că mulți au cerut o continuare, vă dau încă o listă, să vă țină ocupați măcar până la ziua lui Ionuț (martie) când am planificată o nouă comandă.

Noi suntem acum prinși rău de tot cu Marele uriaș prietenos – e destul de greu de citit cu voce tare și adevărul e că peste unele faze am sărit (o să le vină lor rândul!) Mai avem jumătate de carte și Ionuț are planuri mari pentru ziua cea liberă de mâine (să vedeți ce planuri mari aș fi avut el de l-aș convinge să-și vadă de cartea lui și eu de-a mea!)

img_9181

Alte două cărți care ne plac la nebunie sunt cele din colecția Petterson și Findus (văd că în limba română Petterson a fost tradus Pettson). Inițial am dat peste ele în limba germană și tare m-am bucurat să le descopăr traduse și la noi. Le folosim în combinație cu desenele animate cu aceleași personaje.

img_9182.jpg

Altă carte care ne place la nebunie e cea a Mihaelei Coșescu, super mamă și femeie cu suflet de milioane. Ionuț a ascutat povestea fără să scoată un sunet, m-a privit atent, m-a strâns în brațe. Am citit-o încă o dată și încă o dată și am stat la discuții și povești și tras concluzii. V-o recomandăm cu drag!

img_9185-1.jpg

Despre cele două cărți cu șoricei simpatici doar vorbe de bine. Le-am citit deja de multe ori și sunt în topul listei. Eu le recomand copiilor peste 7 ani – cea cu Armstrog e și destul de lungă!

img_9187

img_9186

Iar ultima ajunsă la noi în bibliotecă e o carte foarte simpatică. Nu am apucat să o citim pe îndelete dar eu am răsfoit-o și am primit răspuns la câteva întrebări (la care nici nu m-aș fi gândit!)

img_9184-1.jpg

Cam asta-i lista cu numărul doi. Urmează lista de cărți pentru oameni mari. Că-i lungă și faină tare, vă promit!

Anunțuri
8

Cărțile lui Ionuț (în limba lui ta-su)

Biblioteca lui Ionuț e plină. De cărțile în limba română pe care i le cumpăr eu de fiecare dată când ajung în țară, de cele în limba engleză trimise de nașă-sa și prieteni dragi de peste tot, de cărți în limba germană cumpărate tot de mine și de cărți în limba greacă. Pe majoritatea eu le-am cumpărat, restul sunt primite cadou sau și le-a ales chiar singur de pe rafturile librăriei. Între noi fie vorba, prefer să-i citesc volume în limba română dar uneori are poftă de câte o carte din ăstea enumerate mai jos și atunci faci un efort și i le citesc – traduse, a se-nțelege. Pentru că multe mămici care-mi împart soarta (de a trăi în Grecia) mi-au scris și m-au rugat să le recomand și cărți în limba greacă, iată aici o parte din preferințe.

În topul nostru, pe primul loc, de departe sunt aventurile lui Tik și Tela – desenate și povestite de Axel Scheffler. E o serie de cinci, una mai simpatică decât alta. Textul e scurt, ilustrațiile sunt grozave și Ionuț al meu știe să vi le spună vorbă cu vorbă!

Urmează seria cu iepurașul Tom. Sunt multe volume, nu ne-au placut toate – unul dintre ele povestește despre pedeapsa pe care o primește Tom când face nu știu ce copilărie, așa că exemplarul ăla ne lipsește, dar sunt trei care ne plac mult. Ăsta pozat aici e unul dintre volumele cu povești simpatice, mai există una cu Tom care se rătăcește într-un magazin (explică foarte clar ce trebuie să facă un copil dacă se întâmplă așa ceva!) și încă una cu Tom care merge la piscină.

Poveștile ursulețului Marko istorisite de Amy Hest sunt așa de simpatice de eu nu mă mai satur să le citesc!  Asta e prima dintr-un set de trei, toate minunate!

Topotip e un alt personaj drag noua.  Avem întreaga colecție de povești – vi le recomandăm pe toate!

Oh, despre Oliver Jeffers aș putea să povestesc ore-ntregi. Îl ador pur și simplu! Avem cărți de-ale lui în toate cele patru limbi despre care vă spuneam mai sus și asta, ei bine, asta e preferata familiei 🙂

Ultimele cărți ajunsă-n colecția lui Ionuț  sunt amândouă semnată de Julia Donaldson (cu ilustrații de Axel Scheffler). Cei doi ne-au cucerit deja cu Gruffalo și Puiul de Gruffalo (amândouă în limba română la editura Cartea Copiilor).
  

Asta-i preferata mea. Povestea unui iepuraș care după o ceartă zdravănă cu mama, fuge de acasă doar ca să revină mai târziu și să concluzioneze: nicăieri nu-i ca acasă 🙂

Altă serie simpatică și plină de învățăminte care ne place mult de tot:

O carte peste care am dat la un târg de vechituri și pe care a pus Ionuț mâna. I-a placut așa de mult încât timp de săptămâni bune a fost pe lista de lecturi de fiecare seară!

Asta-i preferata lui ta-su. E lungă cât o zi de post, sau mă rog, cât să nu-ți mai simți gâtul după citit. Eu nu am citit-o (recunosc aici – fug de tot ce-i text lung în limba greacă. Poate v-oi explica motivele altă dată…) dar mi s-a spus că e tare frumoasă!

O carte care ne-a fost recomandată de la grădiniță. Simpatică foc și declanșatoare de povești ce nu se mai termină. Din ălea care încep cu DE CE? preferatele mele 🙂

Autorul ăsta, Triviza, e faimos. Are niște povești una și una, pline de fantezie. Ionuț nu se mai satură să le asculte și sunt sigură că și crețul care i le citește simte la fel 🙂

Și ajungem la cărțile cărților, poveștile broscuței. Sunt scrise de un domn de origine nordică (doar știți cât de mult îmi place mie tot ce vine de acolo) și au mesaje de suflet. Atât de frumos povestite și ilustrate de i le-aș citi lui Ionuț toată ziua!

Vi le recomand pe TOATE!
  
  

 

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

0

Cartea bate filmul

Pentru mine, nu-i regret mai mare decât să văd filmul înainte de a citi cartea. De fapt, ar trebui să mă abțin de la a vedea filmul. Punct.  Am pățit-o deja de atâtea ori și totuși curiozitatea nu se dă bătută.

Aseară am realizat că și Ionuț al meu simte la fel. Și chiar mai mult. În vacanța de iarnă, în România, a prins pe un canal de desene animate un episod cu nimeni altul decât Gruffalo și puiul lui. Știa deja povestea lui Gruffalo – cartea e la loc de cinste în blibliotecă. Puiul era însă personaj nou. L-a văzut de câteva ori și mare ne-a fost bucuria să descoperim că a apărut și cartea (la editura Cartea Copiilor). Ieri a ajuns la noi. A luat-o în mână, a mirosit-o (da, așa face cu toate cărțile noi!) și ne-am așezat între perne, la citit. După primele pagini l-am simțit tot mai nedumerit.

– Nu-i ca-n film. Acolo puiul e băiat, aici e fetiță. Nu, nu-i deloc ca-n film.

Încerc eu să-i explic – cine știe, poate o fi greșit traducerea. Nu-i bine, nu-i bine și pace. O citesc până la capăt.

– O mai vreau o dată.

O recitesc. Îl văd cum stă pe gânduri.

– Nu-i ca-n film dar e mai faină. Pentru că e cu vocea ta.

photo

P.S. Și că tot am adus vorba de povești și cărți, Mame de Poveste au un personaj nou. Găinușa Corcodușa, muzicant de soi. De luat acasă, la drăgălit și citit!

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo

0

Repetiția-i mama învățăturii

Despre Mame de Poveste, proiect drag și de suflet, am tot scris. I-am dat aripi în urmă cu aproape un an și de atunci a trecut prin tot felul de schimbări, căutându-i și căutându-și forma perfectă. Am început în formatul trei mămici, după un timp am rămas două, apoi, din nou trei. Am crescut ideea, am modificat-o, am mărit familia personajelor, pe altele le-am pus pe lista de așteptare. Am învățat din mers și încă o facem.

De ceva vreme, suntem din nou două. Eu și Vera. Ea creează, desenează și realizează jucăriile. De aspectul grafic, tot ea se ocupă. Eu? Ce fac eu? Iau personajul, îl invit la mine acasă și-i scriu povestea. Apoi trimit veștile în lumea-ntreagă.

De ce vă povestesc din nou despre noi? Că am rămas din trei doar două, nu-i neaparat o știre. De ce am luat o pauză și am stat tăcute și tupilate? Pentru că venim acum, cu o schimbare. De aspect. De prezentare.

(liniște, suspans)

Povestea care însoțește jucăria minunată era tipărită pe hârtie manuală. Format A4. Ce nu-mi plăcea în mod special și parcă nu mă lăsa să mă bucur pe de-a-ntregul de ideea noastră. Așa că am săpat și căutat idei. Vera a găsit-o prima și mi-a și propus: în loc de A4, ce-ai zice de o cărticică în format A6? Cu copertă și desene? Ilustrații? Pentru cei ce habar n-au cum arată asta – printre voi eram și eu până m-a luminat jumătatea Mame de poveste: se ia un A4 și se-ndoaie, ajungem la două jumătăți de A5 care se înjumătățesc și ele într-un A6. Sau două.

Adică Cesuleț Timpulescu, Max și Mara, fluturaș cel delicat și vulpița plină de personalitate și-au spus istorioara ce de-acum încolo apare într-o cărtică colorată și veselă. Cu ilustrații și-n formatul ideal de dus peste tot (vorbesc din experiență!)

alexandra cesuletul timpulescu 20

Așteptăm păreri și comenzi. Pe adresa mamedepoveste@gmail.com. Să fie-n ceas bun!

5

Valiza, valijoara mea…

O dată pe lună, îmi aștept valiza din România. Am descoperit modalitatea asta – relativ ieftină de a primi pachet de acasă (cealaltă „acasă”!) în urmă cu un an și de atunci, nu mă mai satur. Serios. Nu neaparat pentru că aș aștepta mare lucru – de multe ori sunt hainele care nu-mi încap în bagaj și rămân acolo sau munți de cărți pe care le cumpăr și îmi încarcă peste 20 de kilograme geamantanele. Dar e ideea, ideea de a primi ceva de la ai mei, de departe. Așteptarea. Vai, ce-mi place!

Marțea, pentru că marțea e ziua în care autocarul de la Timișoara trece pe la noi, în drum spre Atena, ne pregătim de dimineață. Ionuț vrea să vină cu mine, e prieten bun cu ritualul. Așa că știe că-i zi scurtă la grădiniță, că venim repede acasă, să-mbucăm ceva și ne pornim înspre locul de întâlnire. E cale de vreo 20 de minute cu mașina, parcăm într-o benzinărie și așteptăm. Câteodată mai mult, alteori chiar deloc. Preluăm valiza, uneori trimitem alta-n loc. Și apoi, de cele mai multe ori, uităm de răbdare și o deschidem. Cum ziceam, nu-i mare lucru, mai bine de trei sferturi din conținut îl cunoaștem deja. Restul, ei, restu-i bucuria. Câte un ou de ciocolată, câte o pungă de faină de mălai. Mi-e dor, ce să fac? Cărți cadou – pe care le comand de aici, dar le trimit la ridicat și achitat, acolo, câte o frântură de acasă. Ceva-n plus, pe care nu-l așteptăm. Ieri, pentru Ionuț, au fost boxeri cu mașinuțe („Mami, buni Maia-i tare faină!”) și două cărți pe care le citim tot de două ori. Pentru că-s două și pentru că, Ionuț. Pentru mine, o cutie de ciocolată. Nimicuri dragi ce ne-au înveselit ziua și mi-au alinat dorul. Voi, aveți valize din ăstea? Ce vă fac să oftați de bine ce-i?