0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

0

Decizii

De fiecare dată când  mă așez la masa de scris cu gânduri mari și idei ce de-abia așteaptă să se așeze-n pagină îmi promit că voi folosi laptopul ca pe-o mașină de scris – adică fără internet. Dar înainte de asta, o să mai verific pentru ultima dată ce a scris x și y. Intru să văd și vremea. Și dacă tot sunt aici, de ce să nu dau o tură și pe la mesaje, cine știe cine mi-a mai scris în ultima jumătate de oră de când n-am mai dat pe acolo. Și brusc, ălea cinci minute se transformă-n cincizeci și iar mă trezesc în urmă cu toate și, evident, ideile s-au plictisit de așteptare și și-au luat zborul, mintea mi-e încărcată cu alte chestiuni – ca de exemplu în acest moment nu mă pot decide … dacă verzi sau albastre! Pentru că-s multe dorințe pe care cineva, acolo parcă mi le ghicește (cică-s tot felul de algoritmi care te miros de când ajungi undeva și merg după tine până-n pânzele albe) și așa-mi ies toate-n cale fix atunci când îmi promit că-mi văd de lucru. Alexandra, o pereche de sandale, doar pentru tine. Mărimea 39. Preț special. Și dacă tot suntem aici, sunt disponibile în alte treizeci de culori. Sar peste ce-mi spun ei, dar deja e târziu.

Simt că mi-e greu să mai fac tot ce mi-am propus, mintea mea acum e oricum o paletă de culori – perechea magenta n-arăta rău chiar deloc! și-l aud și pe Ion cum sforăie dincolo și-mi dau seama că azi mi-a rupt inima-n două și probabil că și eu lui. Cum să plec de-acasă și să-l las așa bolnav?! Cu tata! „Tata nu știe să facă nici măcar un ceai așa bun cum faci tu, tu mami, faci un ceai minunat și dacă-l beau mă fac bine!” „Vin mai repede!” „Nu, o să tușesc pe tine toată noaptea ca să te îmbolnăvești și tu și să stai acasă!” – îmi țipă-n urechi și-l văd că-i trist, frustrat și furios. Prima dată-n toți cei șapte ani când puiul e bolnav și nu-s aproape. M-am rupt în sute de bucăți și din suflet au rămas doar cioburi, dar mami, poate că totuși te iert atunci când sunt mare. Acum nu vreau să te iert.

Încerc să-i distrag atenția, cu pantofii colorați, cu o poveste ce nu-i scrisă încă dar va fi și va fi a lui, cu un fel de îmbrățișare stângace. Îi arăt un set de poze, sandalele ălea mă urmăresc. Sunt peste tot. Așadar albastre sau verzi? Amândouă, zice el. Voi?bettynbpetrol1

bettynbbambu1

 

2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

4

Puterea obișnuinței

Pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alea mai ușoare zile din viața cu Ionuț au fost cele de dinainte de începerea grădiniței. N-aveam nici o grijă-n lume – el oricum n-are nici acum, nu mă chinuiau gânduri și eram pașnică mai mereu. Ei bine, de când e-n colectivitate și prin urmare în contact cu tot felul de individe, mie una îmi vine să mă dau cu capul de pereți în fiecare zi. Și tot în fiecare zi visez la Finlade-ndepărtate și sisteme de educație deschise la minte. Obsesia ăstora de aici, nu, nu doar în învățământ ci în general, de a-i „obișnui” și „pregăti” pe copiii cu una alta, se izbește de bunul (meu) simț. De common sens-ul ăla pe care ar trebui să-l avem cu toții de la mama natură, sau mă înșel? Ce-i cu fixația asta continuă de a educa, de a modela, de a construi, de a repara copiii? De ce trebuie să ne setăm pe direcția că trebuie să-i obișnuim cu chestii? De a-i pune neaparat în forme și tipare, să iasă ca niște matrițe, unul după altul și toți la fel?

Până acum vreo patru luni aveam impresia că Ion al meu e model de personaj antisocial. Nu vorbea cu nimeni, nu băga pe nimeni în seama, nu saluta, nu mulțumea, de cele mai multe ori de insista cineva să-l audă vorbind, copilul meu bolborosea niște chestii doar de el înțelese sau, și mai bine, făcea pe surdul. Trebuie să-l duci să facă activități. Să se învețe cu lumea! Să-l despartă la grădi de prietenul lui ca să fie nevoie să socializeze cu alții. Să se-nvețe și cu alții. Muream încet în fiecare zi și după fiecare discuție. Ce să explici și mai ales de câte ori, că asta are de-a face doar cu caracterul și nu cu obișnuința? Ion iese în lume de când are 10 zile – nu se pune problema că n-ar fi obișnuit cu oamenii în jurul lui. Pur și simplu, AȘA E EL. Când a fost pregătit și-a dat drumul singur. Asta s-a întâmplat cu vreo două luni în urmă și de atunci nu s-a mai oprit din socializat. A avut nevoie de mai mult timp decât mine. Decât media copiilor. Și ce dacă?

Trebuie să se învețe cu statu’ liniștit. Că la anul, nu o să mai zburde ca un miel. La anul, e treabă serioasă, să fie obișnuit până atunci că trebuie să stea cuminte. La anul merge la școală! Zbang, zbang, simt cum m-aș face una cu peretele din fața mea.

– Azi la grădi n-am ieșit afară, am pierdut provocarea, îmi explică Ion.

– Păi cum așa?

– Pentru că ne-am mișcat și am vorbit, doamna profesoară a zis că am pierdut așa că stăm în clasă. Dar ea nu știe că eu aștept să stau în clasă de când a început grădinița! Mă săturasem de jucat afară…

Cer o explicație. Cică a fost doar un joc. Dacă stăteau nemișcați și tăcuți și cuminți – vorbim aici despre copiii dintre care cel mai mare are 5 ani și 7 luni! ieșeau afară, la joacă. „E un joc, să-i învățăm să stea cuminți. Să-i obișnuim!” Nu vreau să arunc nici măcar o pietricică în direcția lor. E una dintre cele mai simpatice grădinițe, educatoarele sunt empatice și nu folosesc metode de pedeapsă, ceartă, umilire. Dar nu lipsește nici acolo obsesia asta cu obișnuitul copiilor. Cu dresarea lor.

Crețul încearcă să-mi dezamorseze bomba de sub șezut. Eu am însă una și-n buzunar și-n geantă și mai ales în minte. Încerc să fac pace cu mine. Mi se spune să încerc să mă obișnuiesc…

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo

5

Ceaiul, sârma și AMR 2 zile

Pe motiv de muci Ionuț a rămas acasă de joia trecută. Ieri simțeam că încet, încet, intru pe teren isteric așa că azi mi-am luat inima-n dinți și l-am dus la grădiniță. Ce m-a apucat? AMR două zile până la weekendul lung în doi și doar noi doi. Și evident am început cu filmele mele de stres – ba să nu se îmbolnăvească pruncul, ba să nu pierdem avionul, ba să nu se prăbușească. Limita mea în ceea ce privește motivele de stres e largă. E cerul. Azi pe la 12 m-a luat o durere de cap și parcă mi-a fost și rău. Evident, mi-am pus diagnostic – să vezi de nu mă lipesc de vreo enteroviroză! după care m-am târât să-mi fac un ceai. Am încurcat plicurile și borcanele – la propriu și am bagat un ceai din ăla de adorm doar mirosindu-l. Calming tea cu proprietăți de dormi neîntors. De adormit, n-am dormit, dar m-am calmat instantaneu. Am mers după Ionuț în ritm de dans, cu gura până la urechi și poftă de salutat în stânga și-n dreapta (da, sunt sigură că am băut ceai și doar ceai!). În drum spre casă, Ionuț povestește de-ale lui, eu de-ale mele, culege vreo trei bețe, două șuruburi și „un pietricel” când, se oprește brusc:

– Uită, mami, O SÂRMĂ! De când îmi doream eu o sârmă ca asta.

Evident, o ia și pe asta-n mână (după ce primesc eu la cărat lemnele și pietricelul). Și cum mergeam noi așa veseli, vede într-o vitrină o carte. Să intrăm să o vedem de aproape. Intrăm, salutăm, doamna ne privește veselă și înlemnește când dă cu ochii de sârma lui Ionuț (o bucată de vreo 30 cm, ca un cârlig, dar neascuțită).

– Vai, doamnă, dar nu-l lăsați cu asta, se poate răni.

Eu zâmbesc. I se adresează lui, copilului.

– Ce-i asta? O sârmă! De când îmi doream eu una! Mi-o dai mie?

– Nu, răspunde Ionuț. Și eu îmi doream de multă vreme o sârmă din asta!

– Nu, nu, nu. Mai bine mi-o dai mie. Ești mic, nu e jucărie sârma asta! și dă să o ia.

Mă umflă râsul. Două greșeli în nici două secunde. L-a făcut mic și pune mâna fără să ceară voie.

Ionuț nu mai zâmbește.

– E sârma mea. Și nu-s mic. Am imediat 5 ani.

Doamna-l privește exasperată, serios, femeia e speriată.

– Doamnă, dar sârma, se poate răni! Luați-o dumneavoastră! Să nu pățească băiețelul ceva! Se poate împiedica!!

În orice altă zi cred că mă luam la harță cu ea. Sau trânteam o teorie de-a mea și mă dădeam mare. Ce naiba să pățească? E o sârmă! Stai să vezi colecția de șuruburi și pilulițe. Dar azi nu. Azi nu. Am zâmbit larg și i-am mulțumit, serios, i-am MULȚUMIT, fără pic de ironie, pentru grija pe care i-o poartă băiatului meu. Și am zâmbit (ca o tâmpită probabil) și i-am spus că e așa de frumos că există oameni cărora le pasă și am mai zâmbit o dată și am salutat politicos și am zâmbit din nou. Femeia s-a blocat și n-a mai zis nimic. S-o fi gândit că am luat-o razna și când colo, eu am băut doar un ceai…

0

Recomandarea de sâmbătă

Despre cărți am tot scris. Ba despre ale mele, ba despre ale lui Ionuț. Suntem toți cititori pasionați – pentru mine cel puțin nici o zi nu-i perfectă de nu apuc să-mi linștesc ochii și mintea pe vreo pagină, două trei. Chestia-i valabilă și pentru soț iar copilul, copilul din fericire ne moștenește. A primit zilele trecute un set nou de cărți de la nașa Maria și vă spun sincer, nu-mi amintesc ultima dată când patru cărțulii pentru copii m-au entuziasmat în asemenea hal. Și evident, nu doar pe mine.

Despre Oliver Jeffers am mai povestit eu. Întâmplarea cu pinguinii mi-e încă proaspătă-n minte – și vouă? Tipul are un talent incredibil. Poveștile par spuse de un copil de cinci, hai șase ani. Și tocmai aici e secretul: micuților, le merg direct la suflet. Nimic nu-i mai normal decât să-ți dorești o stea pe care să o duci acasă. Și să te chinui să o prinzi, pentru că nu mai ai combustibil în rachetă.

Întâlnirea pe lună cu un extraterestru e perfect naturală, e chiar de dorit să ți se întâmple așa ceva, ca să nu fi singur. Ei, și de vrei să mergi acasă, pur și simplu, sari în mare. Un pinguin apare la ușa ta. O chestie obișnuită. Un pinguin ce vrea să zboare și cât de important e să ai prieteni care cred în tine.

Vă spun cu mâna pe inimă, eu una m-am îndrăgostit de cărticelele ăstea!

photo 1