0

Cărți pentru Ionuț la început de 2018

Au trecut iar zile multe cu întâmplări din cele mai felurite. Unele vesele, altele de uitat, iar s-a defectat ceva la centrala de apartament și am mutat pături și perne de la noi la ai mei, Ionuț a reînceput școala și crețul un prim job în România (până i se așează și lui stelele pentru magazinul ăla pe care-l așteaptă toți pretenii noștri). M-am enervat până am simțit că-mi explodează capul cu toate întâmplările politice de la noi din țară până când azi noapte, nedormită pe la 2 mi-am zis STOP. Nu mă mai las agitată și nici nu mă mai supăr. (am o listă lungă de gânduri dar n-am încă dispoziție să le așez aici). Și iar am luat o pauză de la scris – ceea ce nu-i chiar bine pentru că mi-am propus măcar un text la două zile, azi vin cu idei de cărți pentru copii – Ionuț a primit un munte de ele și alte două noi ajung mâine și adevărul e că nu-i bucurie mai mare decât să-ți vezi copilul cu chef de ascultat povești (pe care, da, tot eu i le citesc, chiar dacă și el poate pentru că mama-i mamă și nimic nu e e mai fain decât să te cuibărești lângă ea în timp ce curg capitolele și vocea ei :).

Prima, preferata preferatelor din sezonul ăsta e cartea Victoriei Pătrașcu – Ziua în care a fugit somnul – de la editura noastră preferată, Cartea Copiilor. Ei bine, cartea asta a ajuns la noi în cel mai bun moment cu putință – când eram supărați și la spital. Am deschis-o și am văzut că-i și cu dedicație pentru Ionuț – și mi-a crescut inima nu alta. Am citit-o o dată, de două, de zeci de ori și e clar, e preferata acestui sezon.

res_ac71affdf4b41199837fbad68176864f_full

Urmează încă una ce ne place mult – O cunoști pe Pipi Șosețica? de la Cartea Copiilor (e o variantă prescurtată a versiunii apărute la ed. Arthur) dar noi pe asta o citim mai cu spor. Eu adică. Pipi e o simpatică – și băiatului îi plac tare poveștile cu personaje fetițe care fac tot felul de năzbâtii. Pentru că de la ele îmi vin și mie amintiri cu poveștile de când eram mică – neaparat să încercați plimbări din ăstea, dialoguri cu trecut! Nu cred că-i cale mai bună de conectare decât asta (cel puțin la noi funcționează de fiecare dată!)

O-cunosti-pe-Pippi-Sosetica-coperta

Cinci minute de răgaz (tot de la Cartea Copiilor) e preferata mea. Și cred că Ionuț se regăsește și el în întâmplări. Pentru că-l văd cum se hlizește și cum râde pe sub mustața (care va fi). Cartea e și pentru copii mai mici – Ionuț e cam mare deja pentru ea, dar asta nu înseamnă că n-o citim (din contră, pe asta o citește și singur!)

cinci-minute-de-ragaz-coperta-465x390

Karlsson pe acoperiș – e cartea pe care i-a adus-o Moșul lui Ionuț în spital. S-a bucurat tare de ea și am citit-o de câteva ori. E pentru copiii peste 7 ani și e simpatică foc!

karlsson-de-pe-acoperis-cover_big

Tot de la editura Arthur e și Pălăria Vrăjitorului (tot 7+) pe care am terminat-o de citit ieri. Are destule capitole cât să ne țină ocupați câteva zile bune. Mie nu mi-a plăcut în mod special, Ionuț însă visează și la celelalte două volume din colecție…

999276

Povestea șoriceilor de la castel (Michael Bond) e altă carte faină de tot, cu ilustrații ce mie mi-au mers la suflet. Ionuț mi-a promis că-mi cumpără și mie o căsuță de lemn pentru păpuși, dar pentru că n-am (păpuși) o vom folosi împreună pentru familiile de omuleți lego. Noi recomandăm cartea și copiilor mai mici!

2392

Ciorile din Pearblossom, de Aldous Huxley e ultima descoperire. Pentru că la Timișoara ciorile sunt parte a peisajului urban, Ion e tare fascinat de ele. Cartea asta și povestea au venit la fix. În plus, a încercat să o citească și singur (da, se mai întâmplă și din ăstea).

ciorile-din-pearblossom-cover_big

Am cumpărat de Crăciun pentru el și Fetita careia nu-i placea numele său  pentru că Elif Shafak e autoarea mea preferată. (I-)Am citit-o în câteva zile, a spus că i-a plăcut dar eu nu am rămas chiar așa impresionată. E simpatică, se citește repede și eu o recomand copiilor peste 7 ani. Poate chiar peste 8.

1047675-0-240

Mai avem câteva titluri noi acasă dar ținem și pentru data viitoare, nu? Despre ce mai citesc eu, ei bine, am o listă cât o zi de post – listă care crește de la o zi la alta și care a venit la pachet cu două rezoluții: să fac norma de lecturi pentru challenge-ul de pe Goodreads și să uit complet de telefonul mobil când ajung acasă (una depinde de fapt de cealaltă). Îmi doresc mult succes și vouă poftă la citit!

 

 

 

Anunțuri
2

Listă

Am fost vineri la o conferință unde s-au strâns oameni faini din blogosferă și social media și pe când așteptam să înceapă poveștile mi-au căzut ochii pe textul ăsta. Câteva minute mai târziu am cunoscut-o și pe autoarea lui – e și mai faină în realitate decât îmi părea deja de pe blog! și mi-am dat seama că-i musai, musai să scriu și eu o listă. Mai ales că-mi plac. Listele și post it-urile și tot ce ține de agende, organizare, împărțire.

Care-s așadar cele fără de care nu pot să trăiesc? (vorba vine, mai ales că viața mi-a arătat de multe ori că pot trăi bine mersi fără o groază de chestii – cel puțin materiale )

  1. Cărți. Chiar nu pot. Și-n cele mai negre zile și mai fără bani tot nu am renunțat la ele. Când eram la Viena și bugetul era destul de limitat mergeam la bibliotecă. Cea mai faină bibliotecă din lume. În Grecia pentru că îmi erau limitate opțiunile de la bibliotecă – nu mă bag la citit literatură în limba greacă ! comandam la greu în țară și ajungeau la mine în pachet.
  2. Muzică. Nu pot fără. Îmi place să ascult când mă trezesc – de obicei când mă trezesc nu suport pe nimeni pe lângă mine dar radioul e pornit (am avut o perioadă când mă trezeam cu FM4, ce să-i faci, dor de Viena! acum nu mă interesează ce post e, muzică să fie) Îmi place să ascult când ajung la birou, în timpul zilei, seara când sunt acasă. Nu pot și nu vreau fără.
  3. Maieul de bumbac. Râdeți voi râdeți dar de când am pățit-o rău de tot cu nisipul mișcător de la rinichi nu mai ies cu spatele gol în lume.
  4. Ceaiul de merișor (și cel de cozi de cireșe) exact din motivul pentru care maieul de bumbac e piesa de rezistență a iernilor mele (și nu numai).
  5. Câte o sâmbătă după amiaza doar pentru mine. Carte – checked, pătură – checked, pernă de pe canapeaua mea uriașă – checked, lumânări – checked, doamne bine-i de dă și-o ploaie.
  6. Vopsea de păr. Îmi tot promit că oi trece mai pe naturale dar adevărul e că-mi stă al naibii de bine cu nuanța asta de blond (zice grecul, nu eu) și parcă-mi place și mie mult prea mult. Nu-s în stare să mă vopsesc singură – și ce ironie, am avut ani buni în care aș fi putut să învăț asta de la sor-mea.
  7. Câte o cutie de Toffifee. Pe săptămână (ar merge și pe zi dar nu-s chiar inconștientă)
  8. Peria de dinți și apă caldă. Subscriu la cele spuse tot de blonda care gândește (și care mi-a dat ideea cu lista asta). Ăstea probabil că nici nu mai au nevoie de alt comentariu!
  9. Plecatu-n lume. Dacă aș fi putut mi-aș fi făcut din asta meserie. Umblatul brambura prin lumea largă, fără să prind rădăcini pe nicăieri. Să am un cuib la nord, un loc de dormit la sud, prieteni peste tot și bani pentru bilete de avion la discreție. Dar bine, pentru că nu se poate chiar la nivelul ăsta, trebuie să mă mulțumesc cu câte o escapadă din când în când. Fără, zău că n-aș putea.
  10. Câte o ieșire-n doi. Noi doi. Îmi place la nebunie să mă bucur de libertatea pe care mi-o dă faptul că mama mi-e vecină și să îl scot pe grec în lume. Sau el pe mine. Nu musai la evenimente cu pretenții ci mai degrabă la o plimbare, cină, poveste. Chiar dacă de cele mai multe ori sfârșim în discuții care nu au capăt, pentru că-i leu și le știe pe toate, nu aș renunța la răsfățul ăsta pentru nimic în lume.

Lista nu-i nici pe departe gata. Aș mai adăuga lucruri încă o dată p-atât – bicicleta, înghețata de căpșuni, îmbrățișările lui Ionuț, fasolea bătută așa cum o făcea buna, plăcintele lui Jeni, vechiturile mele de prin casă culese de te miri pe unde, câte o piesă de teatru, un concert… Dar mă opresc aici. Voi? Ce liste, cu lucruri fără de care nu puteți, aveți?

2

emoții (de zi liberă)

L-am luat aseară în brațe și ne-am cuibărit pe canapea. Cred că e cel mai moale copil din lume. S-a înghesuit sub mâna mea și mi-a pus în brațe trei cărți noi primite de la Moș. Am citit vreo jumătate de oră – din când în când îmi ridicam câte un colț de privire să-i surprind reacția. Mutrișoară dulce cu zâmbet larg. Apoi mi s-a urcat în brațe și și-a ascuns capul pe umăr, în adâncitura dintre umăr și cap. „Te miros”, șoptește el și-l strâng și mai tare.  Îl urc în pat, nu mă pot abține și-mi fac loc și pentru mine. Oare asta să fie ultima oară când mă lasă? „O să vreau să mă ții în brațe până când o să fiu bătrân ca buni!”, îmi șoptește el de parcă mi-ar putea citi gândurile. Zice una alta, când îmi lasă loc, spun și eu. Simt cum mă apucă nostalgiile, așa, ca la oră fixă: de fiecare dată când îl țin aproape. Îmi vin în minte frânturi, imagini ce-mi fac inima să crească de bucurie. Ionuț care stă concentrat peste un munte de piese de lego. Strânge din buze și nu-și mișcă privirea din loc. Doar mânuțele i se mișcă repede și exact. Ionuț care moflăie câte un bucată de prăjitură luată cu mâna, și-o înghesuie în gură în grabă de parcă s-ar teme să nu i-o fure careva. Ionuț care tropăie prin casă desculț și fuge și sare pe canapea, aruncă perne jos și chiuie și cântă și apoi mi se prăvălește în brațe doar ca să-și ia elan să o ia de la capăt. Ionuț care-și pregătește serios ghiozdanul de mers și dormit la buni. Piticul meu care de la o sută de ori de ia-mă-n brațe a ajuns la o dată pe pe zi și nu în fiecare. Ionuț care face baloane cu paiul în paharul de lapte, care se poate juca un ceas și mai bine cu buretele de vase plin de spumă dar care nu poate să umble pe stradă, e musai să alerge. Ionuț care bate cuie în lemne și uși. Care nu coboară din pat fără șosete dar se descalță ca să-și bage picioarele în noroi. Ionuț care strâmbă din nas când vede câte o farfurie murdară dar n-are nici o problemă să sape cu degetele în câmp.  Mă uit la poze din 2010 până azi și mă umflă râsul și plânsul și mi-e dor de piticul cu obraji rotunzi și vorbă peticită și mă bucur de băiețelul de azi care pare că le știe pe toate .

Hai că m-am emoționat. O pățesc în fiecare an, cam în jurul datei ăsteia. Vă dau și vouă?

blog6

blog8

blog10

blog5

blog7

blog11

xmas1.jpg

2

Despre mâncare (lui îi place, mie nu) sau III

N-am fost niciodată mâncăcioasă. Nici foarte pofticioasă. Am crescut într-o casă în care nimeni nu m-a forțat vreodată să mănânc mai mult decât vreau, nu a trebuit să termin tot din farfurie și nu am trăit sub umbrela așteptărilor altora de a cere reumplerea farfuriei. Din contră. Mama e unul dintre puținii oameni din jur care mereu lasă ceva în farfurie, nu mănâncă tot nici să o picuri cu ceară. Tata e din ăla, mai pofticios dar știe să-și pună stop la gură când simte că nu mai e loc. Așa că pentru mine șocul cultural de care m-am izbit odată cu venirea în Grecia a fost cu atât mai puternic. Cultural dar mai bine zis, culinar. Aici mâncarea-i pe primul loc. E motiv de adunat familia, de a-ți demonstra ospitalitatea, de a-i aduce aproape pe cei dragi, de a petrece bine. Fiecare eveniment important include și masa întinsă. Cantitățile nu-s deloc de neglijat și, evident, ca în toate situațiile, fiecare are ceva de spus când vine vorba de cât bagi în gură. La început mi s-a părut simpatică atitudinea, așa, ca orice noutate – ce draguț că mă întreabă din două în două minute dacă mai vreau, dacă m-am săturat, dacă-mi place. Dacă-mi pace, de ce nu mai vreau? Cum să te saturi cu atât? Nu-ți place! Nu-i nimic, găsim noi ceva ce să-ți placă. Nu mai poți? Ia o pauză, mănânci mai târziu! Din asta nici n-ai gustat!

Cu cât îți umpli mai bine farfuria și ți se citește pe față pofta de mâncare cu atât mai ușor ajungi la inima celor care te-au invitat la masă. Nu, nu glumesc. Mâncarea e iubire.

Mi-a fost ușor să învăț gusturi noi, texturi noi. Arome și mirosuri care-ți lasă gura apă. Îmi place să merg cu prieteni la masă, să ne adunăm în jurul farfuriilor pline. E veselie și oamenii știu să se bucure de asta. Gălăgie, pahare, povești, râsete, o atmosferă pe care n-am întâlnit-o în multe alte părți. Dar mă obosește grija altora de cât și ce pun în gură. Cu prietenii mai treacă, meargă, dar prânzurile-n familie sunt cele mai teribile. De cele mai multe ori am impresia că-mi sunt numărate îmbucăturile și transformate în kilograme de pus pe mine. Care, evident, nu-s destule. Despre socrul meu care nu acceptă că există mese și fără carne am mai povestit, ultima dată însă mi-a fost dat să stau la masă cu o mătușă de departe care a epuizat, cred eu, toată paleta de întrebări:

– Dar din asta ai gustat? Nu-ți place? Dacă-ți place, mai ia. Nu, nu ești învățată cu gusturile ăstea, nu-i nimic, te înveți. Vrei să le înveți, nu-i așa? Avem cea mai bună mâncare, așa-i? Nu mai vrei puțin? Ia și pâine, cum să te saturi fără pâine? Sos? Ia mai aduceți aici plăcintă, că asta-i place Alexandrei. E bun, nu-i așa? Mai vrei? Nu aveți din ăstea în România? Aveți? Și care-s mai bune? Astea-s mai bune, așa-i? Doar atât ai mâncat? Păi nu ai mâncat absolut nimic. O să te îmbolnăvești.

Am dus-o așa câteva ore bune. Și de-ar fi fost un episod răzleț … dar nu-i.

Crețul îmi explică el cu patos și mândrie, că ăsta-i alt semn că oamenilor ăstora le pasă de tine și nu vei găsi niciunde-n lume atâta grijă pentru stomacul altuia, dar mie parcă tot mai bine-mi cade să mănânc fără comentatori pe fundal…