0

Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară – Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în treaba lui. Mi-a spus cum a fost la școală – fain, cum s-au jucat în parc, cum tema săptămânii ăsteia a fost aleasă jungla (pentru că au convins-o pe Maria să voteze cum au votat toți băieții așa că … „democrație, mami, cum mi-ai explicat tu!”) mi-a povestit cum s-au certat, s-au împăcat, au discutat. Eu i-am spus de ale mele și după o tură de strâns îm brațe, se trage brusc și exclamă:

– Ha, asta-i fix ca inima iubirii!

– Care, mă?

– Asta de pe pernă!

img_8372

– Aha. Păi cum vine asta? întreb eu mirată. Ce inima iubirii? Că doar o inimă avem… sau?

– Nu, draga mea. Iar nu știi nimic. Noi avem o inimă în formă de pumn, așa ca în atlas și aia e o inima de nemoarte, adică nu ne lasă să murim. Că trebuie să pompeze sânge. Și din inima de nemoarte ies inimi de iubire care merg unde vor ele. Ale tale merg la tati, ale lui tati merg la tine și tot așa. Se întâlnesc la mijloc inimile ăstea de iubire. Și atunci e iubire peste tot…

– Am înțeles. Chiar nu aveam idee! Și inimile ăstea de iubire arată așa?

– Da. Ca niște floricele. Uită ce mică și frumoasă e inima asta a iubirii. Să nu speli niciodată perna asta!

 

Îl las povestind cu inima iubirii și vin să vă spun și vouă. O poezie copilul ăsta al meu…

Anunțuri
0

De ce ne doare capul?

Mă simt ca un arici țepos ce se pregătește să tragă pe dreapta și să-și înceapă hibernarea. M-a terminat de-a dreptul evenimentul care s-a încheiat duminică seara, multe, prea multe zile nedormite (dacă mi-ai fi spus acum vreo 10-15 ani că trei nopți cu petreceri sunt prea multe aș fi râs timp de-o săptămână!) și agitație și nebunie. Și lumini mișcătoare și oameni faini dar și destui țăcăniți. Luni m-am culcat odată cu găile, drept pentru care am fost ca un zombie toată ziua de marți. M-a trezit Cabaretul – de la Teatrul German (my favorite place in town!) și astăzi am căzut la loc. Mai avem patru zile de vacanță – cum socotea Ionuț și planuri pentru încă de zece ori pe atâtea.

E seară și mă plimb de pe canapea pe pat, de pe pat în fotoliu, de pe fotoliu în camera lui Ionuț unde el instalează și proiectează tot felul de chestii pentru noul lui muzeu. Simt că-mi pleznește capul (am nevoie de o pauză de la nebuniile cu legi și praguri și #ciumarosie). Mă așez pe podea lângă el.

– Ce-ai pățit? mă întreabă el serios în timp ce montează o lupă peste niște omuleți de lego.

– Mă doare capul.

– Care parte?

– Asta dreaptă.

– Probabil s-a strâns prea multă informație acolo! concluzionează el pe ton sobru. Uneori mă doare și pe mine și atunci știu că s-a umplut tot spațiul și trebuie să mai șterg din chestiile cu care mi-am umplut capul. Știi, creierul nostru e ca o tabletă, punem tot felul pe ea și pe urmă nu mai ai unde. Și atunci te doare ca să știi că ai pus prea multe.

– Nu cred că am pus prea multe… adica mă doare de oboseală. Nu de la informații. Niciodată nu poți știi prea multe.

– O, ba da. Eu azi am văzut multe poze cu Titanic și Britannic și la un moment dat m-a durut capul și am zis gata, partea dreaptă e plină!

– Partea dreaptă?

– Păi aia mă durea!

– Aha, și de ce nu ai pus informații și în partea stângă? Ca să nu se umple cea dreaptă așa de repede?!

– Nu, nu se poate. Aia e mai mică și acolo am niște chestii horror și mi-e frică să mi le amintesc. Nu pot să le șterg fără să mi le amintesc.

Pe mine discuția asta m-a depășit. Așa că mă duc direct la culcare.

 

 

0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?