0

Ce facem duminica asta?

Am (re)venit în țară cu o listă de planuri. Mereu mi-au plăcut – listele și planurile. Și ce-i mai ciudat, uneori, de multe ori, mi se pare minunat că nu ies toate cum le-am gândit ci cum s-au potrivit. Dacă în urmă cu vreo 10-15 ani sufeream teribil că nu-s toate precum descrise la mine-n minte, de o vreme încoace mă bucur când pot improviza, când ies toate pe frânturi și bucăți care, adunate, dau un final mai bun decât cel povestit de mine.

Sus, de tot, în top, mi-am pus una sănătoasă. Mă apuc de alergat. În Grecia plănuiam să fac treaba asta de două, trei ori pe an – aveam deja traseu (în minte), echipament (tot în minte) și poftă nebună de mișcat picioare (tot acolo și ea). În opt ani, am ieșit o singură dată să alerg. Peisaj de vedere – marea-n stânga, plaja în dreapta și vreo patru, cinci dulăi vagabonzi după noi. Mi-a pierit cheful de fugit așa că m-am apucat de altele, visând, cum altfel, la aleile verzi de la Timișoara. Din septembrie până acum, la mijloc de aprilie, am tot amânat momentul – nu-i ușor să faci din ăstea de n-ai antrenament nici la picioare, nici la grade puține. M-am moblilizat săptămâna trecută: după ce am mormăit bine că   n-am echipament frumos, că poate totuși întâi mă duc să-mi cumpăr și mă apuc după, că una, că alta, Ionuț a zis „Stop. Hai afară!” El cu trotineta, eu cu picioarele în urma lui. Am realizat că am nivel de rezistență de nici bacul la sport nu l-aș lua. Așa că mi-am făcut program și-i clar, mă apuc de treabă. Pentru că tot visez să particip la un maraton – asta-i deja poveste veche! Și ce să vezi, până să ajung la cel de la Boston sau New York sau Stockholm (da, știu, visez departe) pot să încep cu unul chiar la mine-n oraș! Așa că la anul vreau și eu să particip la Timotion! (alături de o mulțime de oameni dragi)!

Teoretic aș fi putut participa și acum la Timiotion, la pas vioi mă descurc binișor dar, cum spuneam planurile-s făcute să fie încălcate. Anul acesta, dorința asta s-a suprapus cu alta: așa că o sunt parte de program la Sant Jordi – Ziua internațională a cărții. Eveniment ce începe de dimineață și se întinde pe toată durata zilei de duminică. O zi numai bună de petrecut cu și între cărți cu ateliere, lansări de carte, autori. O să fiu și eu acolo ca să fac ce-mi place mie cel mai mult (pe lângă scrisul poveștilor): o să le citesc. Am ales două căți, doi autori germani, unul pentru cei mici, mici (Michael Engler, Elefantastic în Africa), altul pentru cei mai mărișori (Michael Ende, Momo). De la ora 10, la Casa Artelor din Timișoara. Veniți, da?

 

4

Cărți 2016, liste 2017

2016 a fost un an ciudat. L-am început tumultos, plin de căutări și răzvrătiri. Simțeam că-i moment de schimbare, că trebuie să trecem pe alt macaz, să ne urnim, să mișcăm, să privim înainte.

În 2016 am citit mult. A fost singurul mod care m-a ajutat (nu doar acum ci mereu) să-mi țin mintea curată și nervii sub control. Și departe de supărări. Am trecut prin tot felul de etape : de recitit și revăzut cu alți ochi și, spun eu, minte mai deschisă unele cărți, de căutat nume și direcții noi de lectură, de făcut liste – zeci de rânduri cu nume și titluri. Am stat o vreme în etapa de nordic noir – aproape întreaga vară, am dat peste autori români care-mi plac mult, am descoperit o groază de nume, am cumpărat cărți. De când sunt în țară nu trece săptămână fără câte o vizită la librărie sau la bibliotecă. La Timișoara – bine am revenit! s-a și deschis o librărie nouă, independentă, cărămidă la vedere, colțuri cozy și bufnițe faine, zice-se. Eu încă n-am ajuns – pentru că vreau timp să mă bucur de astfel de locuri, pe fugă n-are farmec! La biblioteca de cartier am găsit ce nu speram și-i un loc unde mă duc mereu cu drag. Am prietenii aproape și ei au cărți și chef de schimburi. Sunt la doi pași – de fapt vreo 20, de biblioteca de la Centrul Cultural German.

Acum o să dau mai departe lista mea de anul ăsta. Să vă fie de inspirație. Și vă dau și gândurile și planurile pentru anul care va să vină. Tot așa. De inspirație și de chef de lectură.

Cum ziceam, anul ăsta a fost plin de nordic noir. Eu eram deja îndrăgostită de Jo Nesbo – care-i la loc de cinste-n bibliotecă. L-am cunoscut și pe Henning Mankell și m-am lăsat prinsă și de Camilla Lackberg. Primul e wow. Doamna e ok. Vi le recomand ca lectură de vacanță de vară. Că-s relaxante.

Isabel Allende – care mi-a plăcut la nebunie de când am citit Paula. Și Casa Spiritelor. Puțin dezamăgită de The Japanese Lover – sau o fi fost traducerea teribil de proasta? dar surprinsă (plăcut) de Ripper.

Elif Shafak – Doamne, cât o iubesc pe femeia asta! Vă recomand toate cărțile ei – eu anul ăsta am citit Lapte negru și-s mai prinsă de ea ca oricând!

Naghib Mahfuz, Trilogia Cairoului, trei cărți mari și grele. O poveste care curge frumos, saga unei familii – dacă sunteți pasionați de lumea arabă o să vă placă și vouă. Am trăit cu ei aproape două săptămâni, am ajuns să-i cunosc, să mă simt ca acasă, să mă bucur de ce-i bucură, să mă întristez. Puține cărți m-au atins așa de tare și m-au făcut să realizez, Doamne, pentru a câta oară? cât suntem de mici în lumea asta și ce repede trec toate.

Anche Min – Împărăteasa Orhidee, Amy Tan – Valea minunilor, Ranu Manicka – Zeita orezului, Pearl S. Buck – Mama (pe asta din urmă vă recomand să o citiți în limba engleză!) sunt doar câteva din cărțile pe care le-am avut aproape anul ăsta.

Vă mai zic? Mary Chamberlain – Croitoreasa de la Dachau (mi-a plăcut dar mai că nu m-am pus să-i scriu continuarea sau măcar un P.S. așa de tare m-a ofticat finalul!) Harper Lee – Du-te și pune un străjer (rămân la părerea că Să ucizi o pasăre cântătoare nu avea nevoie de continuare!). L-am descoperit și pe Florin Iaru – Povestiri cu final schimbat care m-au făcut să dorm cu lumina aprinsă vreo două nopți! Am râs cu Dan Lungu – Sunt o babă comunistă și Raiul găinilor . Despre Anda Docea, fosta mea colegă de facultate, am doar vorbe de laudă. Am citit-o cu poftă – nu doar o dată – și cu mult drag dau gândurile mele bune despre ea și scriitura ei, mai departe!

Mi-am retrăit anii faini de liceu cu Eleanor &Park de Rainbow Rowell. Tare mi-ar fi plăcut să fi scris eu cartea – și tare mă bucur că am descoperit-o (chiar simpatică!) Și am citit si We need new names a lui No Violet Bulawayo – carte găsită în coșul cu reduceri. Bine am făcut că am pus mâna pe ea. Că tot sunt pline ziarele și ecranele cu povești despre bărci pline care ajung din Africa în Europa. Mie mi s-a făcut pielea de găină citind-o. Și dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, cartea descoperită acum vreo patru ani, recitită de vreo șase ori din care de două ori doar anul ăsta e Bilal a lui Fabrizio Gatti (jurnalist italian de investigații, s-a dat și român căpșunar la un moment dat, că asta-i place să facă, să se dea drept altcineva și să scoată la iveală povești din altă lume!). Din păcate romanul lui a fost tradus din italiană doar în germană și franceză – nu pricep nici în ruptul capului de ce nu există și versiune în limba engleză! E de citit. Și nu doar o dată!

Acum la final de an am mai recitit Maurice Druon – Regii Blestemați și de acolo am ajuns la Philippa Gregory (nu se compară dar e pe același stil). Proabil că-mi voi încheia anul cu ea.

Pentru cel care vine, am o listă cât o zi de post negru. Sunt multe, salvate care pe unde, notate pe post-it-uri colorate, scrijelite pe câte un colț de agendă. Pentru că acum nu mai am timpul pe care l-am avut în ultimii opt ani probabil că voi deveni mai selectivă. Sau poate că nu.

Primele trei – descoperite într-un articol cu recomandări Ben Rawlence – City of thorns si Radio Congo si Caroline Moorhead – Human Cargo. Apoi, inspirație de la fetele cucuietele, book talks și altele:

Probabil că voi descoperi – și cumpăra – pe parcurs și alte. Așa fac de fiecare dată, e singurul loc unde cumpărăturile impulsive au voie să se dezlănțuie. Dar până una alta, ia aruncați încoace și cu ale voastre titluri și liste!

15387554_10153890444640927_273042211_o

 

 

 

 

0

Cum sărbătorim noi 1 Decembrie?

Nimic, dar nimic în lumea asta nu îmi place mai mult decât o zi cu zăpadă – afară și un teanc de cărți bune în casă. Asortate, se știe, un fotoliu dolofan, o cană cu ceai fierbinte și lemne ce trosnesc în sobă. Azi am parte de fotoliu dolofan. Și în loc de ceai, compot de mere cu scorțișoară. Nu am lemne-n soba și adevărul e că teancul de cărți nu-i pentru mine, ci pentru Ionuț. Care, de când sunt o mamă adevărată și îmi duce dorul, se bucură tare de fiecare zi pe care o petrecem împreună. Citind. Așa că azi am să vă povestesc despre cărțile lui, cumpărate toate de când ne-am mutat în țară. Un fel de cadou de bine am revenit. Am încă un teanc – de-ale mele, că doar nu era să nu profit și eu! dar despre ele, data viitoare. Mi-era dor să pot să merg într-o librărie de fiecare dată când am chef – și bine-i că la Timișoara am de unde alege. În curând, se deschide una la care eu de-abia aștept să ajung – bufnițe, perne moi, pereți dezgoliți până la cărămidă, cafea bună și chiar și-un colț de anticariat – să vă mai spun și altele?

poza1

Prima-i una dintre cele mai dragi:

poza5-copie

Despre Pettersson și Findus am mai povestit și altă dată – da, in versiunea în limba germană pe simpaticul bătrânel îl cheamă Peterson. M-am bucurat ca un copil când am văzut că a apărut și-n limba română, sunt foarte simpatice poveștile! Noi am citit-o deja de vreo zece ori și e pe listă în fiecare seară! V-o recomandăm cu mare drag!

poza4Dacă m-ar întreba cineva, care e de departe autorul meu preferat de povești pentru copii, răspunsul meu e clar, fără să stau pe gânduri: Oliver Jeffers. L-am descoperit întâmplător, în limba greacă, apoi am dat peste original, în limba engleză și acum, în română. Oricum ai lua-o, textele sunt geniale. Simple, că nu-i nevoie de vorbe multe. Puțin ciudate și poate – pentru noi, ăștia mari, fără mult sens, dar nu cred că există copil care să nu trăiască la maxim alături de fiecare personaj. Despre ilustrații nici nu mai spun nimic, se mulează perfect pe text!

poza2Fred, prietenul imaginar e o bijuterie de carte. Nu o spun doar pentru că povestea ni s-a potrivit de minune, se știe, și Ionuț are un prieten imaginar (pe care-l port eu în buzunar sau în geantă, de fiecare dată când ieșim afară). E chiar o carte ce-ar fi fain să nu lipsească din biblioteca micuților voștri! Textul e simpatic foc (de data asta doar ilustrațiile sunt ale lui Jeffers), povestea e de citit și recitit – noi o recomandăm copiilor peste șase ani (pentru că la un moment dat are niște termeni pe care i-am căutat și eu pentru a da explicații corecte!)

poza6Cartea Ioanei probabil că nu are nevoie de nici o prezentare. Mie-mi place la nebunie, chiar aveam nevoie de niște rețete la care să-l provoc și pe micuțul meu bucătar – ăstea-s momentele în care ne conectăm cel mai bine! Și-s ușoare de făcut (că doar eu v-am spus de atâtea ori, nu-s deloc regină în bucătărie!) cu ingrediente pe care le ai în casă (în cazul în care ne apucă pofta de bucătărit, așa, spontan!)

V-o recomandăm cu drag – iar supa fermecată de cartofi cu crutoane e de VIS!

poza7Ah, Elmer, Elmer. Povești pe care i le citesc ba eu, ba ta-su, că avem colecția întreagă în două limbi. Vreo trei volume în limba română și alte trei în greacă. Simpatic foc elefantul acesta și cu povești cu tâlc (și care-l fac să chițăie la fiecare lectură!)

poza3Ionuț e-n faza în care vede planete și stele peste tot. Și erupții solare și găuri negre. Recunosc – eu sunt cam pe lângă cu toate subiectele ăstea, așa că mi-a prins foarte bine cartea. O citim și o recitim, unele chestii-s greu de înțeles și explicat (bine că google e la un click distanță). Am asortat-o cu tot felul de video-uri de pe youtube cu alte și mai bune explicații. Deocamdată e satisfăcut. Recomandăm, tot așa, de la șase-n sus!

poza9

Am cumpărat cartea asta pentru că și-a ales-o singur. I-am tot explicat eu că-i mult text și ilustrații mai deloc dar n-am avut succes. O citim așa, a venit răspunsul lui și am lăsat după el. Aveam deja experiența lecturii – cărți fără ilustrații, Paddington și Winnie (de la editura Arthur) și adevărul e că Ionuț are răbdare și ascultă. Am citit-o de două ori în prima seară. Sunt povești foarte simpatice, episoade, traduse bine, nu mi-a venit să sar nici măcar un rând! În colecția asta mai există alte două volume – una cu un pinguin și alta cu o gorilă. (Pinguin avem, gorila e pe lista pentru Crăciun, în mormanul de LEGO)

Voi aveți și alte recomandări?

 

 

 

 

3

Despre cărți

M-am distrat copios zilele ăstea. Pentru mine traiul pe meleaguri elene e inspirație pură: aud și trăiesc tot felul de episoade de care cu siguranță nu aș fi avut parte în zone mai nordice. Și sunt convinsă că viața nu ar fi avut atâta farmec fără astfel de întâmplări.

V-am mai spus eu că am cunoscut o doamnă care căuta niște cărți îmbrăcate în piele gri ca să se asorteze cu nuanțele și stilul sufrageriei. Credeam că-i episod rătăcit, adică știți, ciudați din ăștia mai trăiesc și-n ograda mioritică. Se pare că nu, se pare că-s mai multe decât credeam și nu doar atât, dar conținutul bibliotecii e musai să se potrivească și cu restul culorilor din salon. E un fel de regulă nescrisă pe care o știe toată lumea. Și că asta nu-i noutate sub soare. Îmi spunea soțul că acum vreo 20 de ani, lumea cumpăra volume ale marilor clasici în culoarea dorită. Mamă-sa, soacră-mea adică, o femeie care chiar iubește lectura, a căzut și ea-n păcatul ăsta. Prin urmare are în sufragerie un set de vreo 12 volume în nunanțe de gri, desfăt pentru ochi. La ziua unei prietene zilele trecute, mătușa-sa îi spunea că are o bibliotecă întreagă, cărți una și una, inclusiv autori ruși, din ăia, pe care „trebuie să-i ai în bibliotecă! Și arată și bine, mai ales că tu ai nuanțe de vișiniu, se potrivesc perfect.” De-ar auzi-o Tolstoi…

Eu n-am cărți frumoase. Mi-a atras atenția și o doamnă care mai vine la curățenie din când în când. Și nu doar că nu-s frumoase dar par și vechi și nici măcar nu-s aranjate frumos. Adică sunt puse alandala! Așa că într-o zi a terminat mai repede ce avea de făcut și s-a apucat ea să le scoată rând pe rând, să le șteargă de praf și să le aranjeze pentru a fi frumoase la ochi. Mi-a luat două minute de stat în fotoliu până să-mi dau seama că ceva nu-i în regulă. Prea stăteau toate drept. Când am realizat că-s aranjate pe dimensiuni, să nu spun culori m-a luat cu amețelă. Mi-a luat câteva ore bune să le aduc la ordinea inițială. Ce să fac, nu-s în trend.

Și că tot am adus vorba de cărți, n-am mai povestit de vreme bună despre lecturile mele. Am dat peste niște cărți faine de tot – nu, nu-s arătoase, dar conținutul bate coperta.

  1. Trilogia Cairoului de Naghib Mahfuz (ed. Polirom)
  2. Insula de sub mare de Isabel Allende (ed. Humanitas)
  3. Înapoi în Ghana de Taiye Selasi (ed. Polirom)
  4. Mama de Pearl S. Buck (ed. Polirom)
  5. Miniaturista de Jessie Burton (ed. RAO) – pe care încă n-am terminat-o!

FullSizeRender

0

Cartea bate filmul

Pentru mine, nu-i regret mai mare decât să văd filmul înainte de a citi cartea. De fapt, ar trebui să mă abțin de la a vedea filmul. Punct.  Am pățit-o deja de atâtea ori și totuși curiozitatea nu se dă bătută.

Aseară am realizat că și Ionuț al meu simte la fel. Și chiar mai mult. În vacanța de iarnă, în România, a prins pe un canal de desene animate un episod cu nimeni altul decât Gruffalo și puiul lui. Știa deja povestea lui Gruffalo – cartea e la loc de cinste în blibliotecă. Puiul era însă personaj nou. L-a văzut de câteva ori și mare ne-a fost bucuria să descoperim că a apărut și cartea (la editura Cartea Copiilor). Ieri a ajuns la noi. A luat-o în mână, a mirosit-o (da, așa face cu toate cărțile noi!) și ne-am așezat între perne, la citit. După primele pagini l-am simțit tot mai nedumerit.

– Nu-i ca-n film. Acolo puiul e băiat, aici e fetiță. Nu, nu-i deloc ca-n film.

Încerc eu să-i explic – cine știe, poate o fi greșit traducerea. Nu-i bine, nu-i bine și pace. O citesc până la capăt.

– O mai vreau o dată.

O recitesc. Îl văd cum stă pe gânduri.

– Nu-i ca-n film dar e mai faină. Pentru că e cu vocea ta.

photo

P.S. Și că tot am adus vorba de povești și cărți, Mame de Poveste au un personaj nou. Găinușa Corcodușa, muzicant de soi. De luat acasă, la drăgălit și citit!

0

Repetiția-i mama învățăturii

Despre Mame de Poveste, proiect drag și de suflet, am tot scris. I-am dat aripi în urmă cu aproape un an și de atunci a trecut prin tot felul de schimbări, căutându-i și căutându-și forma perfectă. Am început în formatul trei mămici, după un timp am rămas două, apoi, din nou trei. Am crescut ideea, am modificat-o, am mărit familia personajelor, pe altele le-am pus pe lista de așteptare. Am învățat din mers și încă o facem.

De ceva vreme, suntem din nou două. Eu și Vera. Ea creează, desenează și realizează jucăriile. De aspectul grafic, tot ea se ocupă. Eu? Ce fac eu? Iau personajul, îl invit la mine acasă și-i scriu povestea. Apoi trimit veștile în lumea-ntreagă.

De ce vă povestesc din nou despre noi? Că am rămas din trei doar două, nu-i neaparat o știre. De ce am luat o pauză și am stat tăcute și tupilate? Pentru că venim acum, cu o schimbare. De aspect. De prezentare.

(liniște, suspans)

Povestea care însoțește jucăria minunată era tipărită pe hârtie manuală. Format A4. Ce nu-mi plăcea în mod special și parcă nu mă lăsa să mă bucur pe de-a-ntregul de ideea noastră. Așa că am săpat și căutat idei. Vera a găsit-o prima și mi-a și propus: în loc de A4, ce-ai zice de o cărticică în format A6? Cu copertă și desene? Ilustrații? Pentru cei ce habar n-au cum arată asta – printre voi eram și eu până m-a luminat jumătatea Mame de poveste: se ia un A4 și se-ndoaie, ajungem la două jumătăți de A5 care se înjumătățesc și ele într-un A6. Sau două.

Adică Cesuleț Timpulescu, Max și Mara, fluturaș cel delicat și vulpița plină de personalitate și-au spus istorioara ce de-acum încolo apare într-o cărtică colorată și veselă. Cu ilustrații și-n formatul ideal de dus peste tot (vorbesc din experiență!)

alexandra cesuletul timpulescu 20

Așteptăm păreri și comenzi. Pe adresa mamedepoveste@gmail.com. Să fie-n ceas bun!

0

Când băieții se ceartă…

Ionuț e foarte fidel când vine vorba de prieteni și prietenii. Nu se leagă ușor de nimeni dar și de-o face, e pentru multă vreme. În România are doi prieteni, doi băieți – unul de vârsta lui, altul cu un an mai mare. Îi pomenește des, își amintește întâmplări și râde, râde mai mereu când cei doi îi sar în minte. Unul dintre ei e cel mai vechi prieten al lui, prieten pentru totdeauna. Celălalt, e prieten foarte bun și el – mai ales că-i mai mare, „cu fix un an, măi mami, și știe multe!”

Apoi, acolo, departe, mai e și David, verișorul lui cel drag, tare drag. Îl pomenește zi de zi și-i duce dorul. Mai ales de când au crescut amândoi și în sfârșit se pot înțelege. „Acum și David vorbește, nu mai e bebeluș. Mami, e verișorul meu cel mai bun!”

Acasă, în Grecia, are trei prieteni de bază. Doi pe care-i știm și cu care umblăm de când… au început să umble(!) și unul găsit de el și doar de el, la grădiniță. Ține la ei mult de tot, își împrumută jucăriile, le dă de tot, se caută unul pe altul, ce mai, sunt prieteni. Prieteni adevărați. Cu doi dintre cei trei e coleg de grupă la grădiniță (cu al treilea, a fost coleg, pe vremuri, erau băieții problemă, cei nesupuși și prost crescuți!). Sunt mai mereu împreună, stau unul lângă altul la masă, în cerc, au aceleași povești și împărtășesc aceleași fantezii. Întâmplarea face ca de unul dintre cei doi să se fi lipit și băiatul rebel al grupei lor.

– Mami, e unul ce ne tot lovește! Mami, și-l vrea pe prietenul meu! Tot el îl are acum! Mie nu mi-l mai lasă deloc! Nu-mi place, dar nu-mi place deloc! Sunt așa de supărat!

Mi-a spus asta zi de zi vreo lună bună. A trebuit să ne întâlnim cu prietenul lui cel drag s e p a r a t ca să se poată bucura de el. „Să mă joc doar eu cu el fără să mă pocnească băiatul ăla cel rău!”

Am început eu cu ale mele, cum știm doar, nu există copii răi, poate băiețelul ăla se simte singur și vrea și el să fie prieten cu voi. Uneori oamenii ce se simt singuri și triști și geloși sunt furioși. Ia hai să vedem ce iese din povestea asta, i-am propus. A acceptat cu jumătate de inimă. A trecut ceva vreme și zilele trecute, în drum spre casă îmi spune fericit:

– Gata, suntem prieteni! Mami, l-am făcut și pe el prieten! Azi nu m-a lovit deloc!

A doua zi i-a și dat o jucărie – că el din asta nu are! iar ieri, mă vede, mă ia de mână, ieșim din grădiniță și tace. Tace o bucată bună de drum. Tac și eu. Mă roade gândul și mai ales limba, dar tac.

– Mami, gata! Nu mai suntem prieteni. Ne-am întors de unde am plecat!

(mă împiedic în clipa în care aud expresia și jur, mă pleznește un hohot de râs de de-abia îl țin, respectuos, la locul lui!)

– Două zile am fost prieteni și azi, azi, gata! Am terminat! Mi-a tras una cu capul și mami, mami, a fost intenționat! Că a zis că n-a fost din greșeală, a fost intenționat! Gata! Am iar doar trei prieteni!

Am încercat să aflu exact ce s-a întâmplat dar nu mi-a satisfăcut curiozitatea. Probabil nici nu o să aflu vreodată. Dar nu mai contează. Mai ales că ne-am întors de unde am plecat.