0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

0

Premieră

După ce am trăit zile ca-n sâmbăta de pomină, ați crede că mi-a pierit cheful de copii în vizită. Da’ de unde și vezi de treabă, ce-am testat acasă a fost cu copii greci, musai, musai să văd care-i situația cu cei de-ai mei. Pe sâmbătă seara l-am programat pe prietenul de pentru totdeauna a lui Ionuț: vine să doarmă la noi. Pentru că indicația a fost clară – nu-l culca la prânz că eu una nu rezist cu ei până noaptea târziu! a ajuns după amiaza devreme. Veselie mare pe capul lor. Băiețelul mă anunță de când intră-n casă: eu am venit să stau mult. Se joacă ei cât se joacă – Ionuț al meu e surprinzător de tolerant, le lasă pe toate după musafir.
– Ne dai aluat? apar amândoi pe la picioarele mele.
– Hmmmm… nu. Trebuie să fac și nu știu cum!
– Nu e greu! spune unul dintre ei.
– Cu siguranță nu e, dar prefer să o las pe mămica ta să facă din ăstea, închei eu subiectul.
– Da, mămica mea chiar știe să facă, mă aprobă el.
– A mea habar nu are, adaugă Ionuț și dispar amândoi, la joacă. Chiuie, aleargă, la un moment dat pot să jur că se ceartă dar trece repede.
Apar pe lângă mine după câteva minute bune.
– Când mă trezesc, plec de la voi, mă informează musafirul.
– Da, mâine când te trezești!
– Nu, nu, altă dată când mă trezesc, în altă săptămână!
Aha, dau eu din cap neîncrezătoare și mă pufnește râsul. Râd și ei. De oamenii de zăpadă pișați pe ei. Probabil de frică, pentru că-s înconjurați de o mare de oase și schelete.
Ne jucăm de-a vrăjitoarea. Prima dată vrăjitoarea-i buni Maia, merg, o provoacă și fug speriați când ea vine după ei. Apoi stau ascunși sub un birou și se încurajează unul pe altul.
– Du-te tu!
– Dar vii să mă salvezi?
– Vin.
Unul iese, îl prinde vrăjitoarea, urlă după ajutor. Celălalt se pitește și mai adânc în ascunzătoare.
– Păi nu mergi să-l salvezi? încerc eu să-l ajut.
– Nu, că-s fricos. Dar du-te tu că tu sigur ai curaj. E bine să ai curaj!
Pufnesc în râs, intru-n jocul lor și apoi ne liniștim cu o carte, două, trei. Vine și ora de culcare. Mănâncă, fac duș, ne cuibărim la citit. Citim jumătate de oră bună.
– Cred că o vreau pe mama mea, spune musafirul cel ce nu voia să plece.
– Acum sau mâine dimineață?
– Acum.
– Păi nu vrei să dormi cu Ionuț și dimineață să mergem la o plimbare prin parc toți trei? Și să vină apoi după tine?
– Am o idee mai bună: să vină acum după mine, să dorm la mama și mâine să vin înapoi. O suni te rog pe mama?
O sun. Și pleacă. Ionuț e trist dar îi trece repede.
– Noi, mai demult, cu prietenul meu, am stat fără soțiile noastre o lună întreagă! Nu le-am vrut pe soțiile noastre. Dar le-am vrut pe mămici. Pe mămici le vrem tot timpul, că suntem mici încă.
Casc ochii – soții????? apoi gura – hohote de râs. Adoarme.

photo 1-7

Duminică, partea a doua, frații veseli vor să doarmă la noi. Un băiat și o fetiță, ce-au fost în vară musafiri și-n Grecia. Băieții fac front comun, fetița se urcă-n brațe-mi: Te iubesc și vreau să stau tot timpul la tine.
Am început bine. Ei se joacă, eu și domnișoara avem dialoguri savuroase. Se trântește ceva în camera unde se luptă războinicii. Dau să mă ridic.
– Mă duc să-i mănânc pe ăștia doi! exclam eu.
Ea mă privește senină:
– Alexandra, să-ți spun ceva? Pe fratele meu nu-l poți mânca, doar mama noastră poate. Dar poți dacă vrei pe Ionuț. Pe Ionuț poți să-l mănânci, pentru că e băiețelul tău.
– Aha, mă prind eu repede și renunț să merg la ei.
Seara băieții merg la culcare – după câteva intervenții, țin în mânecă amenințarea „O sun pe mama să vină după voi!” nu se știe cum vor degenera lucrurile. Adorm amândoi într-un final, micuța și cu mine stăm în pat, de povești.
– Băieții ăștia miros urât!
– Serios? De ce?
– Pentru că nu au făcut baie.
– Păi nici tu n-ai făcut!
– Dar fetele miros mereu bine. Doar băieții nu.
– Nu dormi?
– Nu pot. Închid ochii și se deschid imediat. Nu știu ce o să mă fac.
– Încearcă să-i acoperi cu mâna.
– Nu știu dacă reușesc!
Trec minute bune. Povestește, povestește, povestește. Se foiește, se acoperă, se descoperă, vrea o pătură ca și cea de acasă. Vrea la toaletă. Apoi apă. Mai povestește puțin. Eu una simt cum mi se închid ochii singuri.
– Nu dormi?
– Nu reușesc! Aș vrea să dorm cu ochii deschiși.
Îmi iau inima-n dinți și iau măsuri extreme.
– Cine adoarme prima…
– Oh, dar nu putem face un concurs din asta!
– Ba putem, azi e voie.
– Azi da?
– Doar azi! Cine adoarme prima are voie să aleagă dimineață la ce video scurt ne uităm. Așadar, dacă tu ești câștigătoare… ne uităm la un cântec din Frozen… și dacă eu, din Avioanele!
– Ok, am adormit!
Liniște. Adorm și eu. Mă trezesc să-i mai verific pe băieți, sforăie amândoi. Pitica oftează-n somn, vorbește, tot în somn. Cad lată și mă trezesc șușoteli masculine.

photo 3-5

Ăsta a fost oficial PRIMUL weekend în care au rămas la noi peste noapte, copii fără părinții lor. Pentru Ionuț, dar și pentru mine, a fost cu siguranță un episod pe care ni-l vom aminti mereu cu drag. Mai ales, dar mai ales pentru că va fi mereu asociat cu Timișoara mea (care, sper eu, pentru Ionuț va fi un fel de Clujul meu. Cine știe, știe:) )