1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

2

Pită-n ou la început de an nou

În urmă cu vreo 16-17 ani îmi trăiam viața de studentă la Cluj. La turație maximă. Plecam dimineața de acasă, fie ea început de zi de luni sau marți sau vineri, toate erau la fel! și nu știam când ajung înapoi. Uneori dădeam pe acasă după amiaza pentru un repaus scurt, alteori mă uitam dusă pe te miri unde. Nopțile erau de petrecut în Music Pub, cu pită cu untură și cu ceapă, cu muzică faină și oameni dragi. Nici un moment nu era la fel – doar o constantă era prezentă în viața mea. Pita-n ou făcută de buna. Cu ea mă trezeam în diminețile în care eram acasă. După nopți lungi – care, între noi vorba vine, nu voiam să se mai gate! pita-n ou (Bundas Kener) mă aștepta la trezire. Nu că aș fi fost eu mare băutoare de alcool dar știu cu siguranță că ajuta la dezmeticire. O felie, două, trei, o cană de cacao cu lapte (cafeaua lu’ buna era de nebăut!) și eram gata de o nouă zi. De la început și de la capăt. Când au trecut anii ăia? De ce?

În anii de petrecere de la Viena n-am uitat de ea. Doar că n-o mai aveam pe buna în bucătărie. Dar dimineață de dimineață o pomeneam în minte, așa cum faci cu lucrurile pe care le luai de bune și de-a gata cândva și dintr-o dată nu mai sunt. Au urmat ani în care stăteam trează nopțile dar nu de plăcere ci de Ionuț și pita-n ou a fost înlocuită cu o cafea tare sau poate două.

Mi-am amintit de obiceiul ăsta, care-mi duce sufletul și mintea înapoi la Cluj, în urmă cu câțiva ani când am făcut primul revelion la Timișoara, în formație completă. În primul an am petrecut de parcă lumea stătea să se gate, în al doilea și mai cu foc, în al treilea ne-am mai domolit și anul trecut am stat ca mielușeii, dar bine-a fost! Anul ăsta am organizat  un revelion în pijamale, cu vin roșu și film din ’68 (soțul îmi predă noțiuni de bază din cultura zombie). L-am trezit pe Ion la miez de noapte să vadă artificii – Mami, sunt faine, dar mie mi-e prea somn! și la ora 2 dormeam toți ca niște copii. M-am trezit cu gând c-a fi un an bun – veștile de la Istanbul mi-au șoptit că poate totuși nu, așa că mi-am spus că poate n-ar fi rău să fiu eu mai bună și să las anul să fie. Am făcut o pită-n ou, am mâncat amândoi, în liniște. Ne-am privit și am zâmbit și acum, serios, sunt gata să-pășesc în 2017. Voi?

 

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

8

Caut / căutăm

Am impresia că zilele zboară. E vară și-i cald și toată lumea-i în vacanță doar ale mele gânduri nu-și găsesc pacea și linștea. Nici crețul nu-i mai vesel dar parcă starea asta de continuă căutare ne-a adus mai aproape ca niciodată.

Lăsăm în urmă un an plin de poftă de schimbare. Nimic nu-i concretizat și parcă ce urmează e tot mai neclar. Știm însă că am gândit destul și că până la urmă ceva om face și noi. Vrem să schimbăm țara, să plecăm de aici. Eu visez la momentul ăsta – în care al meu soț va ajunge singur la concluziile mele – de mai bine de doi ani. Am spus-o și nu mă tem să o repet: Grecia nu e țara mea. Nu mă regăsesc aici în absolut nimic, nici în felul de al fi al oamenilor, nici în albastrul mării. E primul punct de pe hartă în care vin doar mânată de drag de altul, nu neaparat de ce-l înconjoară. Mai degrabă mă simt acasă în mârlănia de la noi – cu toate că, eu trag înspre Timișoara și spre Cluj și am impresia că acolo parcă totuși e mai altfel. Am încercat și poate aș fi dispusă să mai încerc să scot apă din piatra seacă de aici de n-ar fi și el la fel de nemulțumit ca mine. Și mai e și un Ionuț în film. Ionuț care s-ar muta oriunde atâta timp cât poate să meargă la grădiniță cu bicicleta (aici uneori e greu să mergi și pe jos). Copii mici, probleme mici.

Planul inițial – după ce am tăiat de pe liste una și alta, ba că-i prea departe, ba că e prea frig și prea departe, am rămas în Europa, acolo unde poate și el, pot și eu. Vorbitori de limba engleză, cu grădinăritul în cultură ca să-și găsească domnul de lucru în domeniu pentru că eu una, se știe, sunt flexibilă și creativă. Mareața Britanie. Evident, pentru că de la distanță de câteva luni, Brexit-ul părea ireal, am luat planurile în serios. Între timp am decis amândoi că în astfel de condiții mai bine nu. Om zice greșit? Om avea dreptate? Habar nu am, cert e că mie acum partea aia de lume nu mai îmi zice nimic și chiar nu știu ce ar trebui să se întâmple să-mi schimbe părerea.

Așa că ne rămâne planul B. Timișoara sau Cluj. Soțul meu le iubește pe amândouă, despre Ionuț nici nu mai zic. Eu sunt cu sufletul în două bărci. Stau și gândesc și-mi fac liste de plus și minus. Știu de unde am plecat – dar, e drept, n-am plecat pentru că mă săturasem sau nu-mi plăcea, am plecat că-s plimbăreață și mereu în expediție. Nu-s inconștientă, nici marea cu sarea -o aștept, despre covrigii din coadă de câine nu mai zic. Dar știu că față de ce e aici, acolo e cu o treaptă mai sus. Vin de 10 ani în ani în țară, crețul de opt și vedem (cu ciudă, parcă) ce se întâmplă și cum crește. Aici descrește și se strânge și-n curând dispar toate. Poate văd eu dracul mai negru decât e, că-mi stă în obicei, dar știu că acolo măcar ceva, ceva tot om face. Suntem între ai noștri, un colț de lucru găsesc și eu iar el, ei, el e cel mai tare în ce face și-i plin de idei și elan. Așa că acum eu una am început să-mi caut de lucru. Și dau sfoară-n țară (că-n particular am dat deja.

Mă știți, sunt largă la vorbă dar și la faptă, învăț al naibii de repede (uneori mă minunez și eu de mine!) și am o poftă nebună de lucru. Evident, mă bate gândul să-mi încerc norocul și în vreo companie cu program fix și orar bătut în cuie (unde tocurile-s parte din job description) dar adevărul e că sufletul meu trage către activități creative (port și acolo tocuri de-i nevoie!). Cum mi-a spus cineva zilele trecute – networking e cuvântul, las și aici un gând, poate, poate se leagă de ceva și eu de ei.

Așa că dacă știți pe cineva care știe și caută și are nevoie (de mine), dați de veste. De la mijloc de august sunt în țară și tare, tare aș vrea să rămân.

 

0

Premieră

După ce am trăit zile ca-n sâmbăta de pomină, ați crede că mi-a pierit cheful de copii în vizită. Da’ de unde și vezi de treabă, ce-am testat acasă a fost cu copii greci, musai, musai să văd care-i situația cu cei de-ai mei. Pe sâmbătă seara l-am programat pe prietenul de pentru totdeauna a lui Ionuț: vine să doarmă la noi. Pentru că indicația a fost clară – nu-l culca la prânz că eu una nu rezist cu ei până noaptea târziu! a ajuns după amiaza devreme. Veselie mare pe capul lor. Băiețelul mă anunță de când intră-n casă: eu am venit să stau mult. Se joacă ei cât se joacă – Ionuț al meu e surprinzător de tolerant, le lasă pe toate după musafir.
– Ne dai aluat? apar amândoi pe la picioarele mele.
– Hmmmm… nu. Trebuie să fac și nu știu cum!
– Nu e greu! spune unul dintre ei.
– Cu siguranță nu e, dar prefer să o las pe mămica ta să facă din ăstea, închei eu subiectul.
– Da, mămica mea chiar știe să facă, mă aprobă el.
– A mea habar nu are, adaugă Ionuț și dispar amândoi, la joacă. Chiuie, aleargă, la un moment dat pot să jur că se ceartă dar trece repede.
Apar pe lângă mine după câteva minute bune.
– Când mă trezesc, plec de la voi, mă informează musafirul.
– Da, mâine când te trezești!
– Nu, nu, altă dată când mă trezesc, în altă săptămână!
Aha, dau eu din cap neîncrezătoare și mă pufnește râsul. Râd și ei. De oamenii de zăpadă pișați pe ei. Probabil de frică, pentru că-s înconjurați de o mare de oase și schelete.
Ne jucăm de-a vrăjitoarea. Prima dată vrăjitoarea-i buni Maia, merg, o provoacă și fug speriați când ea vine după ei. Apoi stau ascunși sub un birou și se încurajează unul pe altul.
– Du-te tu!
– Dar vii să mă salvezi?
– Vin.
Unul iese, îl prinde vrăjitoarea, urlă după ajutor. Celălalt se pitește și mai adânc în ascunzătoare.
– Păi nu mergi să-l salvezi? încerc eu să-l ajut.
– Nu, că-s fricos. Dar du-te tu că tu sigur ai curaj. E bine să ai curaj!
Pufnesc în râs, intru-n jocul lor și apoi ne liniștim cu o carte, două, trei. Vine și ora de culcare. Mănâncă, fac duș, ne cuibărim la citit. Citim jumătate de oră bună.
– Cred că o vreau pe mama mea, spune musafirul cel ce nu voia să plece.
– Acum sau mâine dimineață?
– Acum.
– Păi nu vrei să dormi cu Ionuț și dimineață să mergem la o plimbare prin parc toți trei? Și să vină apoi după tine?
– Am o idee mai bună: să vină acum după mine, să dorm la mama și mâine să vin înapoi. O suni te rog pe mama?
O sun. Și pleacă. Ionuț e trist dar îi trece repede.
– Noi, mai demult, cu prietenul meu, am stat fără soțiile noastre o lună întreagă! Nu le-am vrut pe soțiile noastre. Dar le-am vrut pe mămici. Pe mămici le vrem tot timpul, că suntem mici încă.
Casc ochii – soții????? apoi gura – hohote de râs. Adoarme.

photo 1-7

Duminică, partea a doua, frații veseli vor să doarmă la noi. Un băiat și o fetiță, ce-au fost în vară musafiri și-n Grecia. Băieții fac front comun, fetița se urcă-n brațe-mi: Te iubesc și vreau să stau tot timpul la tine.
Am început bine. Ei se joacă, eu și domnișoara avem dialoguri savuroase. Se trântește ceva în camera unde se luptă războinicii. Dau să mă ridic.
– Mă duc să-i mănânc pe ăștia doi! exclam eu.
Ea mă privește senină:
– Alexandra, să-ți spun ceva? Pe fratele meu nu-l poți mânca, doar mama noastră poate. Dar poți dacă vrei pe Ionuț. Pe Ionuț poți să-l mănânci, pentru că e băiețelul tău.
– Aha, mă prind eu repede și renunț să merg la ei.
Seara băieții merg la culcare – după câteva intervenții, țin în mânecă amenințarea „O sun pe mama să vină după voi!” nu se știe cum vor degenera lucrurile. Adorm amândoi într-un final, micuța și cu mine stăm în pat, de povești.
– Băieții ăștia miros urât!
– Serios? De ce?
– Pentru că nu au făcut baie.
– Păi nici tu n-ai făcut!
– Dar fetele miros mereu bine. Doar băieții nu.
– Nu dormi?
– Nu pot. Închid ochii și se deschid imediat. Nu știu ce o să mă fac.
– Încearcă să-i acoperi cu mâna.
– Nu știu dacă reușesc!
Trec minute bune. Povestește, povestește, povestește. Se foiește, se acoperă, se descoperă, vrea o pătură ca și cea de acasă. Vrea la toaletă. Apoi apă. Mai povestește puțin. Eu una simt cum mi se închid ochii singuri.
– Nu dormi?
– Nu reușesc! Aș vrea să dorm cu ochii deschiși.
Îmi iau inima-n dinți și iau măsuri extreme.
– Cine adoarme prima…
– Oh, dar nu putem face un concurs din asta!
– Ba putem, azi e voie.
– Azi da?
– Doar azi! Cine adoarme prima are voie să aleagă dimineață la ce video scurt ne uităm. Așadar, dacă tu ești câștigătoare… ne uităm la un cântec din Frozen… și dacă eu, din Avioanele!
– Ok, am adormit!
Liniște. Adorm și eu. Mă trezesc să-i mai verific pe băieți, sforăie amândoi. Pitica oftează-n somn, vorbește, tot în somn. Cad lată și mă trezesc șușoteli masculine.

photo 3-5

Ăsta a fost oficial PRIMUL weekend în care au rămas la noi peste noapte, copii fără părinții lor. Pentru Ionuț, dar și pentru mine, a fost cu siguranță un episod pe care ni-l vom aminti mereu cu drag. Mai ales, dar mai ales pentru că va fi mereu asociat cu Timișoara mea (care, sper eu, pentru Ionuț va fi un fel de Clujul meu. Cine știe, știe:) )

0

Poveștile mele

Anul trecut pe vremea asta eram plină de entuziasm: urma să lansez prima carte de povești pentru copii, la Timișoara, Cluj și Arad. Emoții mari, întâlniri cu oameni dragi, momente frumoase, frumoase de tot. Un cadou de Crăciun venit mai repede.

photo-12

Anul ăsta am pus umărul la proiectul Mame de Poveste, altă idee, alt entuziasm, la fel de mari emoții.

7

Ce urmează? Dacă reușesc să-mi adun gândurile și să le ordonez, dacă pun piciorul în prag
și-nchid internetul și stau cu fața și mintea-n monitor, pe o pagină albă ce mă strigă și mă așteaptă, la anul pe vremea asta, e-n plan altă surpriză. Una zgomotoasă și de neuitat.

Până atunci și între timp, aștept vești și vorbe de la voi despre ce am făcut până acum! V-a plăcut? Și dacă da, ce v-a plăcut? Ce nu? E de schimbat? De lăudat? De zis mai departe?

Și pentru că tot veni vorba (sau pentru că tot am adus vorba), pentru voi, cei ce nu le cunoașteți/ aveți încă, Povestiri pentru micuții pofticioși o găsiți la Cărturești (sau o puteți comanda direct de la mine, copie personalizată ca să zic așa). Minunile marca WAHM, cadourile create de jucăriile minune cu tot cu pot fi comandate pe adresa contact@wahm.ro