0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

Anunțuri
0

Două cărți (și multe gânduri)

Am trăit o perioadă în care numele Elena Ferrante apărea cam peste tot. Pe la prietene, mari cititoare, pe tot felul de bloguri de lecturi, pe paginile unor oameni pe care-i urmăream cu drag. Și-n librării am dat de câteva ori peste cărțile ei – fiind în căutare de altceva. La început am fost puțin reticentă – cam așa-s cu toate titlurile ăstea noi ce apar brusc peste tot. Dar cum am surse de încredere m-am lăsat convinsă și m-am dat pe mâna lor. Nu-mi pare rău. Săptămâna trecută am terminat primul volum, aseară am dat de capăt și celui de-al doilea și m-a prins tare. Prima parte mi-a trezit dorul de prietenele mele din copilărie. O fi și primăvara asta întârziată – cu miros de iarbă și de acasă? O fi faptul că mă trezesc de multe ori amintindu-mi una sau alta de pe vremea când grijile erau de-o joacă și gândurile păreau mari dar erau doar niște glume nostime tare?

În primii 16-17 ani din viață, luna mai avea parfum de Cluj. Începeau timid să prindă contur primele planuri, să se întețească numărul scrisorilor care circulau dinspre Cluj înspre Timișoara și invers, pregăteam calendarul din care să tai cu poftă zile de așteptare. Cu cât ajungeam mai aproape de iunie, cu atât așteptam mai mult plecarea către orașul dintre dealuri. Visam la aleea din fața blocului, la mirosul de tei, la scara II de la blocul III unde ne strângeam seară de seară, la plăcintele lui buna, la băiatul cu ochi albaștri, la plimbările de seară cu pungile de pufuleți în brațe. Hlizeală și voie bună și seri lungi de vară. Parcă ăștia 20 de ani care au trecut de atunci au fost ieri.

Ne strâgeam seară de seară la aceași scară de bloc. Vecinii de la parter strâmbau din nas – și pe bună dreptate. Eram mulți și gălăgioși și veseli și tineri tare. Ne porneam mai apoi în ture prin cartier, braț la braț cu fetele, cu povești vesele și bârfe, l-ai văzut? m-a văzut?! vai de l-aș vedea! Rupeam flori de după garduri, făceam kilometri și nu cred că viața ne-a mai fost vreodată sau ne va mai fi vreodată așa de ușoară și fără griji cum era atunci. Mi-e dor de fete. Mi-e dor de noi de atunci. De râsete fără motive anume, de povești siropoase și secrete șoptite.

O dată pe an, trei luni, viața mea prindea aripi acolo. Și ce n-aș mai fi vrut să se termine.

Și acum când oricum eram cu mintea plină de dor a mai ajuns o carte și asta cu siguranță va fi cireașa de pe tort. Carte cu amintiri care cu siguranță le va gâdila pe ale mele. Am ținut-o în mână, am aruncat un ochi, doi, nu mai mult, că vreau tihnă și moment potrivit să mă apuc de ea (v-am spus doar că am oameni de încredere când vine vorba de recomandări de carte!)

18519374_10154394229690927_1806769751_o

Parcă văd că acum o să-mi amintesc și altele, mai vechi și mai de demult și o să-mi petrec apoi săptămâna printre scrisori vechi (da, le-am păstrat pe toate) și poze pe care nu vreau să le vadă nimeni altcineva decât eu. Cu gândul la mirosul de tei de pe alee, cu dor de buna de la Cluj și Ramo și Milica și Adri și Cristina și Roxana și Miță și Nicoleta și Bebe și Ovi și George și câți mulți alții?! Cu gândul la serile ălea lungi în aer liber, cu muzică și concerte, cu plimbări până-n 14 Iulie sau la Hoia, cu povești cu suc de la dozator și eugenii și cartofi prăjiți și pită cu unt și ardei. O să-mi amintesc de noi, cum povesteam, pasionate de campionate de gimnastică, de cărți și lecturi obligatorii, de East 17 și Beverly Hills. De cum m-a pus naiba să mă tund scurt și am suferit toată vară că mi-a ars de freze moderne. Cum ne-am trăit adolescența fără mall și fără telefoane și facebook? Și iar o să râd și o să-mi vină să plâng pentru că 20 de ani nu-s chiar puțini.

Voi ce-ați mai citit de v-a purtat prin vremuri cu ani puțini și minte tot atâta?

 

0

de la 1 la 36

36 de ani și probabil 36 de petreceri de ziua mea. Nu-s sigură. Amintirile de la primele sunt cam neclare. Am poze și-i evident că au fost evenimente serioase cu adunare de familie, tort, lumânări. Mai am sclipiri și-mi sar gândurile-n față și revăd momente dar nu le pot delimita – s-au petrecut în realitate, le-am visat? Într-unul din acestea port un halat portocaliu cu dantelă și am și breton. Mă trezește tata din somn și casa-i plină de oameni care mă privesc fericiți. Mai e și ziua mea când port o rochie primită de la o prietenă. Ei nu-i mai era bună, dar țipă că o vrea înapoi. Avem doi, trei ani. Tortul de pe masă e cu trandafiri și frișcă, îl văd printre lacrimi, eu trag de rochie dintr-o parte, ea trage din cealaltă. Anii curg și multe-s tot mai neclare. Nu-mi amintesc nimic până la petrecerea de la 15 – sau să fi fost 16 ani? Când am făcut un chef acasă, ne-am strâns în sufragerie – colegi de liceu, dans (cu lumina aprinsă, cum altfel?), salată de beuf, vinete și suc. Cuminți. Muzică de pe casete, chițăieli pe la colțuri. Lista invitaților făcută sub presiune – cheamă-l și pe X că-l place Y, oare vine Z dacă-l chemăm? Cine-l știe pe tipul ăla din a XIIa să-l invite și pe el? Realizez acum că eu îi cunoșteam pe cei prezenți doar din vedere, de pe coridoarele școlii. Mai am pe undeva listele cu nume și-s sigură că și o casetă video stă prin vreun dulap. Pufnesc în râs doar gândindu-mă la ea. Sar peste câțiva ani – sunt toți în ceață, cu siguranță există poze sau filme, amintiri însă nici măcar una. Primul an de facultate, adunare în apartamentul de la parter. Colegi de la facultate, printre ei am strecurat și un băiat de prin vecini, unul ce-mi plăcea mie, blond și p-afară și pe dinăuntru. Era plin de figuri, de fapt era o figură în sine. Și plin de sine. Îmi vin în minte Sting și Counting Crows – și plâns din ăla-n hohote, că eu îl vreau și el pe mine nu. Un an mai târziu, altă petrecere, alți colegi, altă facultate. La buna în apartament, la Cluj, mare adunare cu viitori avocați . Băiatul care mă iubea atunci a decis chiar de ziua mea că nu mă mai și tot ce-mi amintesc e ușurarea pe care am simțit-o. Și frigul de pe Cetățuie, unde am plecat să ne continuăm petrecerea după ce buna a dat stingerea. Apoi îmi vin în minte doi ani, două aniversări în episodul Viena care sunt memorabile amândouă. Cu muzică faină, oameni dragi, locuri pe gustul meu. Oftând după un blond insipid. Unghii roși și mărgele și breton – Chelsea, barul de sub metroul cu numărul 6. Dimineața la șapte cu Muse în difuzoare și o sârboaică, femeie de serviciu care se chinuia să ne explice într-o germană vai de ea că se închide barul și trebuie să plecam acasă.

La 27 am pornit petrecerea la Timișoara și am încheiat-o-n Grecia. Venise crețul după mine și dusă am fost. Au urmat ani frumoși, fără nici o aniversare ratată. Petrecere surpriză în primul an, încă una în al doilea, preferata mea, 30-ul de la Edinburgh. Și aia a fost și ultima jucată în nocturnă. Privesc în oglinda retrovizoare: 6 ani cu tort cu lego și copii printre picioarele noastre. Apoi, aseară. Cerc închis, înapoi la Timișoara. Cu cei mai dragi dintre cei dragi. Cireașa de pe tortul meu cu rodie și căpșuni. Muzică bună, mâncare destulă și ceva de băut pe lângă. Povești, oră de înjurat în limba română, râsete care s-au auzit până spre dimineață, amintiri și de nu s-ar mai termina. Nu trebuie să se termine, nu-i așa? O dată pe lună, până ne plictisim. Am promis.

1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

2

Pită-n ou la început de an nou

În urmă cu vreo 16-17 ani îmi trăiam viața de studentă la Cluj. La turație maximă. Plecam dimineața de acasă, fie ea început de zi de luni sau marți sau vineri, toate erau la fel! și nu știam când ajung înapoi. Uneori dădeam pe acasă după amiaza pentru un repaus scurt, alteori mă uitam dusă pe te miri unde. Nopțile erau de petrecut în Music Pub, cu pită cu untură și cu ceapă, cu muzică faină și oameni dragi. Nici un moment nu era la fel – doar o constantă era prezentă în viața mea. Pita-n ou făcută de buna. Cu ea mă trezeam în diminețile în care eram acasă. După nopți lungi – care, între noi vorba vine, nu voiam să se mai gate! pita-n ou (Bundas Kener) mă aștepta la trezire. Nu că aș fi fost eu mare băutoare de alcool dar știu cu siguranță că ajuta la dezmeticire. O felie, două, trei, o cană de cacao cu lapte (cafeaua lu’ buna era de nebăut!) și eram gata de o nouă zi. De la început și de la capăt. Când au trecut anii ăia? De ce?

În anii de petrecere de la Viena n-am uitat de ea. Doar că n-o mai aveam pe buna în bucătărie. Dar dimineață de dimineață o pomeneam în minte, așa cum faci cu lucrurile pe care le luai de bune și de-a gata cândva și dintr-o dată nu mai sunt. Au urmat ani în care stăteam trează nopțile dar nu de plăcere ci de Ionuț și pita-n ou a fost înlocuită cu o cafea tare sau poate două.

Mi-am amintit de obiceiul ăsta, care-mi duce sufletul și mintea înapoi la Cluj, în urmă cu câțiva ani când am făcut primul revelion la Timișoara, în formație completă. În primul an am petrecut de parcă lumea stătea să se gate, în al doilea și mai cu foc, în al treilea ne-am mai domolit și anul trecut am stat ca mielușeii, dar bine-a fost! Anul ăsta am organizat  un revelion în pijamale, cu vin roșu și film din ’68 (soțul îmi predă noțiuni de bază din cultura zombie). L-am trezit pe Ion la miez de noapte să vadă artificii – Mami, sunt faine, dar mie mi-e prea somn! și la ora 2 dormeam toți ca niște copii. M-am trezit cu gând c-a fi un an bun – veștile de la Istanbul mi-au șoptit că poate totuși nu, așa că mi-am spus că poate n-ar fi rău să fiu eu mai bună și să las anul să fie. Am făcut o pită-n ou, am mâncat amândoi, în liniște. Ne-am privit și am zâmbit și acum, serios, sunt gata să-pășesc în 2017. Voi?

 

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

8

Caut / căutăm

Am impresia că zilele zboară. E vară și-i cald și toată lumea-i în vacanță doar ale mele gânduri nu-și găsesc pacea și linștea. Nici crețul nu-i mai vesel dar parcă starea asta de continuă căutare ne-a adus mai aproape ca niciodată.

Lăsăm în urmă un an plin de poftă de schimbare. Nimic nu-i concretizat și parcă ce urmează e tot mai neclar. Știm însă că am gândit destul și că până la urmă ceva om face și noi. Vrem să schimbăm țara, să plecăm de aici. Eu visez la momentul ăsta – în care al meu soț va ajunge singur la concluziile mele – de mai bine de doi ani. Am spus-o și nu mă tem să o repet: Grecia nu e țara mea. Nu mă regăsesc aici în absolut nimic, nici în felul de al fi al oamenilor, nici în albastrul mării. E primul punct de pe hartă în care vin doar mânată de drag de altul, nu neaparat de ce-l înconjoară. Mai degrabă mă simt acasă în mârlănia de la noi – cu toate că, eu trag înspre Timișoara și spre Cluj și am impresia că acolo parcă totuși e mai altfel. Am încercat și poate aș fi dispusă să mai încerc să scot apă din piatra seacă de aici de n-ar fi și el la fel de nemulțumit ca mine. Și mai e și un Ionuț în film. Ionuț care s-ar muta oriunde atâta timp cât poate să meargă la grădiniță cu bicicleta (aici uneori e greu să mergi și pe jos). Copii mici, probleme mici.

Planul inițial – după ce am tăiat de pe liste una și alta, ba că-i prea departe, ba că e prea frig și prea departe, am rămas în Europa, acolo unde poate și el, pot și eu. Vorbitori de limba engleză, cu grădinăritul în cultură ca să-și găsească domnul de lucru în domeniu pentru că eu una, se știe, sunt flexibilă și creativă. Mareața Britanie. Evident, pentru că de la distanță de câteva luni, Brexit-ul părea ireal, am luat planurile în serios. Între timp am decis amândoi că în astfel de condiții mai bine nu. Om zice greșit? Om avea dreptate? Habar nu am, cert e că mie acum partea aia de lume nu mai îmi zice nimic și chiar nu știu ce ar trebui să se întâmple să-mi schimbe părerea.

Așa că ne rămâne planul B. Timișoara sau Cluj. Soțul meu le iubește pe amândouă, despre Ionuț nici nu mai zic. Eu sunt cu sufletul în două bărci. Stau și gândesc și-mi fac liste de plus și minus. Știu de unde am plecat – dar, e drept, n-am plecat pentru că mă săturasem sau nu-mi plăcea, am plecat că-s plimbăreață și mereu în expediție. Nu-s inconștientă, nici marea cu sarea -o aștept, despre covrigii din coadă de câine nu mai zic. Dar știu că față de ce e aici, acolo e cu o treaptă mai sus. Vin de 10 ani în ani în țară, crețul de opt și vedem (cu ciudă, parcă) ce se întâmplă și cum crește. Aici descrește și se strânge și-n curând dispar toate. Poate văd eu dracul mai negru decât e, că-mi stă în obicei, dar știu că acolo măcar ceva, ceva tot om face. Suntem între ai noștri, un colț de lucru găsesc și eu iar el, ei, el e cel mai tare în ce face și-i plin de idei și elan. Așa că acum eu una am început să-mi caut de lucru. Și dau sfoară-n țară (că-n particular am dat deja.

Mă știți, sunt largă la vorbă dar și la faptă, învăț al naibii de repede (uneori mă minunez și eu de mine!) și am o poftă nebună de lucru. Evident, mă bate gândul să-mi încerc norocul și în vreo companie cu program fix și orar bătut în cuie (unde tocurile-s parte din job description) dar adevărul e că sufletul meu trage către activități creative (port și acolo tocuri de-i nevoie!). Cum mi-a spus cineva zilele trecute – networking e cuvântul, las și aici un gând, poate, poate se leagă de ceva și eu de ei.

Așa că dacă știți pe cineva care știe și caută și are nevoie (de mine), dați de veste. De la mijloc de august sunt în țară și tare, tare aș vrea să rămân.