1

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!

 

 

Anunțuri
2

Live, din baie

Gașca de prieteni de-ai lui Ionuț a mai crescut cu un număr. Am fost invitați la ziua unui băiețel în urmă cu vreo două săptămâni, coleg de grădiniță și de atunci Ionuț îl tot aștepta la el acasă. „Să vorbești, mami, cu mămica lui, să vină la noi. Ai vorbit? Când o suni? Hai, mami, că vrea și el!”

Pentru că la noi în casă obiceiul de a aduce prieteni – fără însoțitori a cam prins aripi, n-am putut da înapoi, așa că m-am înțelesc cu mama copilului să-i iau eu pe amândoi de la grădiniță, să-i aduc acasă, să le dau de mâncare, să-i las la joacă și ea să-l recupereze după amiază. Zis și făcut. În astfel de situații, Ion al meu e cooperant, zici că-i exemplu din manuale și eu așteptam orele de liniște și pace (copiii se joacă, eu îmi văd de ale mele)

Și cum se jucau așa veseli și degetele mele alunecau pe tastatură, pline de poftă de scris, aud un zgomot venind din baie. Cineva a închis ușa cu cheia. Să fac aici o paranteză – ușile din casa noastră sunt toate noi. Le-am schimbat în urmă cu vreo patru ani, fiecare se închide bine și are și o cheie în dotare. Eu am scos toate cheile și le-am pus bine, mai puțin cheia de la baie. Lui Ionuț i-am făcut training, l-am pus să închidă și să deschidă ușa cu cheia până a învățat cum se face și pentru că musafirii noștri care au sub 1,20 înâlțime nu au părut interesați să închidă ușa la baie cu cheia, am uitat că există. Până când am auzit un click.

Am sărit de pe scaun, Ion, în fața băii cu două mașini în mână.

– Unde-i Mario? întreb eu.

– În baie. Dar de ce a închis ușa?

Simt cum mă trec toate apele și mă ia cu amețeală.

– Ce ziceți acolo? se aude o voce din baie. De ce ați închis ușa?

– Mario dragă, tu ai închis ușa. Deschide-o! spun eu pe cel mai calm ton posibil.

Copilul trage de ușă, care-i închisă cu cheia așa că nu se deschide.

– Nu se deschide!

Îi tremură vocea, mie-mi tremură picioarele. Bag mâna la prag, e înalt, nu putem scoate cheia pe acolo.

– Nu se deschide pentru că ai întors cheia în ușă. Pune mâna pe cheie și întoarce-o! îi explic eu.

– N-am voie să pun mâna pe cheile de la ușă, miorlăie micuțul și eu sunt cu un pas mai aproape de a mă da cu capul de peretele din față.

– Dragul meu, dar ai pus deja mâna. Ai închis ușa cu cheia! Pune mâna din nou și învârte cheia în ușă, învârte-o înspre stânga.

– Eu nu știu să închid ușa cu cheia. De ce ai închis-o? Care-i stânga?

– Stânga e acolo unde e caloriferul!

– Care calorifer?

Îmi amintesc de poveștile lui Ionesco și jur că aș râde de-ar fi de râs. Dar nu-i. Pentru că Mario s-a speriat teribil și trage disperat de ușă.

– Mario, nu trage de ușă, nu se deschide, e închisă cu cheia. Trebuie să pui mâna pe cheie…

– Dar nu am voie să pun mâna pe chei!

– Ai voie! Îți dau eu voie! Ești la noi acasă și aici ai voie. Pune mâna pe cheie și întoarce-o în ușă, joacă-te cu ea, întoarce-o înspre calorifer!

– Dar nu pot!

Plânge. Mai puțin și plâng și eu.

– Mario, dacă nu se deschide ușa o să rămâi la noi pentru totdeauna! Așa-i mami?

Pentru o secundă îngheț, dar Ionuț a trântit încurajarea în românește așa că Mario n-a priceput. Stai că o drege, până să apuc eu să spun ceva, i-a tradus ideea. Mario plânge de-a binelea acum. Și învârte cheia și trage și de ușă.

– Ok, liniștește-te. Nu rămâi aici pentru totdeauna, chemăm pe cineva să deschidă, stai liniștit! Așteaptă o secundă, să caut cheia de rezervă (așa țineam eu minte, că fiecare ușă a venit cu două chei)

Merg repede, caut cheile, vin înapoi, se aude un click și Mario iese din baie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca-n filmele cu proști mă uit la el și la Ion al meu cum pleacă în cameră, liniștiți și am impresia că am nimerit într-un univers paralel unde nimeni nu s-a închis în baie.

– Îți dai seama, dacă nu se deschidea ușa și rămâneai aici pentru TOTDEAUNA? spune Ionuț.

– Da și atunci tu erai fratele meu nu prostul de fratele meu! Ce bine dacă rămâneam închis pentru TOTDEAUNA!

– Și locuiai la noi atunci, la noi acasă, că te scoteam din baie cândva, când trebuia să fac pișu, explică Ion al meu.

– Da! Ce bine ar fi fost… să rămân la voi. O întrebăm pe mama ta dacă pot să rămân aici pentru vecie? Să nu mai plec deloc acasă la mine?

– DAAAA, vine răspunsul lui Ionuț.

A doua zi au povestit tuturor cum s-a închis Mario în baie și a ieșit SINGUR de acolo, fără să-l ajute mama lui Ionuț care s-a speriat. Sper să nu se facă jurnaliști băieții ăștia!

 

 

4

Sistemu’ sistemului

Am avut câteva zile în care m-am ciocnit de tot felul de întâmplări care au întărit convingerile mele privind sistemul de învățământ din Grecia. Sunt aici din 2008 și am avut timp suficient, zic eu, să-mi formez o părere. Din păcate-i una proastă. Chiar foarte proastă. E drept, nu am foarte multe opțiuni când vine vorba de a compara curtea de aici cu cea a vecinului -poate doar cu România și cu Austria unde am apucat să trăiesc mai pe mult și mai pe-ndelete. Dar să nu uităm, vremurile mele acolo au fost lipsite de copii și interes pentru ei.
Ionuț merge la o grădiniță privată. Am mai povestit eu cu alte ocazii peripețiile noastre și mi-am strigat în gura mare ori de câte ori am fost întrebată dezamăgirile privind modul în care copiii de aici sunt băgați în sistem. Fiecare părinte își măsoară calitățile în funcție de performanțele odraslei. Știe trei limbi, joacă fotbal, dansează, știe să citească și să scrie la trei- patru ani? Îți faci bine treaba, bulină roșie și notă cu plus. Nu le faci program care să-i țină ocupați toată ziua? Nu face NIMIC înafară de ce face la grădiniță? Rușine. Ai picat testul. Nu neg, de fapt, nu doar că nu neg, sunt convinsă că toți părinții aceștia își iubesc enorm copiii și vor să le ofere ce-i mai bun. Dar oare, ce credem noi, părinții, că-i mai bun pentru ei, e văzut la fel de cei în cauză?

Oh, și poveștile horror continuă de îndată ce odoarele încep școala. Care școala și clasa I sunt văzute ca niște babe cloanțe. De vrei să bagi în sperieți o mamă spune-i zâmbind pe sub mustăți (da, sunt rea, dar aici chiar se poartă! Mustața nu sperieții!) „Stai să vezi când începe școala! Gata cu distracția!” Primele clase, hai, treacă meargă, faci teme cu ei de când ajung acasă până după amiaza. Și apoi engleză sau franceză. Sport. Dans. Program liber? Ce-i ăla? Dar de prin a IIIa, chiar că-i gata viața lor. After school, unde învață bieții de ei tot ce n-au învățat dimineață la școală. Nu, corectez, unde le este predată materia ce n-a fost predată dimineața la școală. În Grecia e dezvoltat până la refuz sistemul ăsta de școlarizare particulară de după amiază. Colțul și farmacia. Colțul și școala (așa numitele „φροντηστηρια”). Și se mai miră toți că puștani de 10-12 ani sunt plictisiți de viață…

Părinții înjură sistemul, plâng de mila copiilor, suferă financiar pentru ei. Și atunci, normal ar fi să încerce să amâne, pe cât se poate, chinul ăsta. Nu? Ei bine, nu.

Habar nu am care-i sistemul în țară când vine vorba de mersul la școala, vârsta etc. dar aici, toți copiii născuți în același an, din ianuarie până-n decembrie, merg împreună în aceași clasă. Adică în anul pre pregătitor (unde-i Ionuț acum) cei treizeci de copii au vârste între 5 ani (cei născuți în ianuarie 2010) și 4 ani și 3 luni (cei născuți în decembrie 2010). La anul, toți ăștia merg în anul pregătitor și peste doi ani, la școală, clasa 1. Adică într-o clasă de, să zicem 20 de copii, vor fi copii de 6 ani jumătate (Ionuț) și copii care nici nu au împlinit 6 până începe anul școlar. Pe mine gândul ăsta, sincer, mă cutremură. Și atunci, pornesc discuții. Prietenul cel mai bun al lui Ionuț a împlinit cinci ani în decembrie. Anul ăsta, în septembrie, merge în clasa 1 și mama lui, o femeie extraordinară dealtfel, e speriată ca de bombe.
Educatoarea i-a recomandat să-l mai țină un an la clasa de grădiniță și de aici, o întreagă poveste.
– Om bun, nu-i vorba că-i prost copilul (evident, la asta a dus-o mintea prima dată!) E pur și simplu mic! De ce să se chinuie?
– Dar el vrea să meargă! L-am întrebat și vrea să meargă la școala! îmi explică ea.
Îmi amintesc de o prietenă dragă care-mi spunea – „Copiii știu ce vor dar nu știu de ce au nevoie”, o citez dar fără prea mare succes.
– Dacă educatoarea ți-a zis că ar fi bine să-l mai ții un an acasă, de ce să nu o asculți? Are experiență, ai încredere în ea…
– A zis că sigur face față, dar va trebui să muncească mai mult ca restul…
– Păi tocmai asta-ți spun și eu! Lasă-l să fie copil încă un an… De ce să-l chinui?
– Toți colegii lui merg la școala, dacă-l las un an ce o sa creadă? Că-i ceva în neregulă cu el?

Nu, nu-i nimic în neregulă cu el. Ceva-i putred în mintea celui care a gândit un astfel de sistem. Și e drept, nu mă pot pune-n locul ei pentru că al meu copil o să aibă șase ani jumate în prima zi la școală. Nu cinci.

Altă prietenă, alt copil în aceași situație. Ea l-ar ține încă un an, la altă grădiniță, ca să nu se simtă copilul prost. Mai ales că-i și cel mai înalt din clasa lui. Ea l-ar ține, soțul însă nici nu vrea să audă.
– O să creadă lumea că-i prost! Copilul meu să rămână încă un an la grădiniță? N-are nimic, o să muncească mai mult. Nici nu vreau să aud.
Duc lupta asta surdă – dar gălăgioasă tare, de luni bune. Degeaba-i vorbește educatoarea, degeaba îi explică nevasta. Nu. Eticheta e mai lipicioasă decât ar trebui.

O mămică de gemeni din clasa lui Ionuț îmi povestea cum copiii, care împlinesc cinci ani în luna mai, sunt foarte diferiți. Băiețelul e cu mult înaintea surorii lui – care în plus, are niște mici probleme de vorbire. Să o țină pe fetiță încă un an la grădiniță? Dar SUNT GEMENI! Ce o să facă în clipa în care cei doi vor înțelege că unul e cu un an înaintea celuilalt? Mai are un an și ceva timp de gândire, dar cred că decizia-i luată. Și nu, nu în favoarea fetiței.

Și poveștile pot continua. Părinții se încăpățânează – soluția-i simplă: copiii vor munci mai mult decât ceilalți, puțin mai mari. Oricum, între șase ani și șapte luni și șase ani fără trei luni nu-i mare diferență, doar câteva zeci de zile. Și apoi, scuza mea preferată – așa am fost și noi și suntem bine! Nu, nu sunteți bine. Și nu vor fi nici ei bine. Dar cine are poftă s-audă?