0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta:

Anunțuri
0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.