0

Fericirea e o inimă cu dinți cu roți

Pentru el, cel mic, toate zilele din ultimele cinci luni sunt zile bune și foarte bune. E liniștit și fericit, e cu zâmbetul până la urechi și cu poftă de făcut și descoperit. Îmi era un dor nebun de Ionuț de acum.

– Astăzi am avut o zi în care am jucat cu Patrick un joc de putere. (*ceva cu s… dar nu-mi amintesc nici să mă picure cineva cu ceară!). Un joc în care să ne consumăm toată energia!

– Și v-ați consumat-o?

– Am consumat-o, deja becul meu era roșu și spunea: NU MAI AI ENERGIE, NU MAI AI ENERGIE! Dar apoi am fost la Livia și la Răzvan și după biscuiții ăia puțini – chiar de ce nu m-ai lăsat să mănânc mai mulți?! și ciocolată caldă – eu de ce nu am mai băut niciodată până acum ciocolată caldă?! mi-a crescut la loc. Mai vreau și mâine!

– Vedem ce facem mâine. Și până la urmă, ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar că am avut un conflict (îl aud cum pronunță cuvântul și vreau să-l mănânc de drag, nu alta!) cu Ioan și apoi am rezolvat, știi, prietenii mai au și conflicte… Dar azi am vrut doar așa cum am vrut eu și nu a fost ok. Uneori nu e bine să vrei numai cum vrei tu pentru că pierzi toată distracția. Mai bine stai și discuți.

Le zice pe toate pe un ton așa de serios încât pentru o clipă uit că are de-abia șapte ani și jumătate.

– Azi i-am dat iubitei mele o scrisoare… Și apoi, știi, la masă a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a plăcut. Mâine îi mai scriu o scrisoare. Și-i desenez pe plic și niște inimi pentru că-i plac inimile.

– Aha. Și ție ce-ți place? Nu-i desenezi și ceva ce-ți place ție?

– Ba da. Niște dinți cu roți.

– Poftim?

– Dinți cu roți.

– Ce să facă dinții cu roțile?!

– Să poată să plece din cutia în care stau. (*dinții lui căzuți stau cuminți într-o cutie). Așa că o să-i desenez inimi albastre – ca și nisipul pe care nu am avut voie să pun azi mâna, chiar, de ce n-am avut voie?! și dinți cu roți. Și o să o chem la mine sâmbătă. Vreau să vină la mine în fiecare sâmbătă în toate sâmbetele până la sfârșitul lumii, care oricum nu există!

img_7848

P.S. Halele Timco sunt pe harta #artencounters. De mers cu mic și cu mare. Și nu doar o dată!

Anunțuri
2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

1

Cine-o fost primul? Oul sau găina?

Râd de cu bună dimineață. Râd când îmi amintesc de ce-am povestit cu soțul cel grec aseară și cireașa de pe tort, râd de cele cititie azi aici. Hohotesc de una singură amintindu-mi despre cât de mândrii-s grecii că doar de la ei au pornit toate și cât de mândrii suntem și noi, românii, că nu degeaba simt că am căzut din lac în puț și ori acolo ori aici, doar temperatura și marea ce-i aproape-s în plus (sau minus).

Crețul meu e convins că nu-i țară mai mândră-n toate ca Elada lui, eu pufnesc și-i amintesc de cei ce o populează. De gunoaiele aruncate care încotro, de comoditate, de nesimțire. El pufnește și-mi spune că de nu erau ei, grecii, vai de capul nostru, al resturilor de europeni, ar fi fost. Că doar ei au stat și au gândit și ni le-au dat pe toate pe tavă. Și echilibrul și democrația. Și acum, acum ce faceți? întreb eu cu jumătate de gură. Păi tot noi să facem, sare el de colo? Mai faceți și voi! Și așa continuă discuția și râdem, dar parcă nu-i râsul meu că le cam știu năravurile, nu degeaba-s de șapte ani buni aici.

Apoi îmi sar în ochi povești despre daci și centrul energetic al lumii care-i unde altundeva decât în Bucegi, habar n-aveam de treaba asta, păcat că nu m-am concentrat mai tare când am ajuns p-acolo și râd de una singură. Că până la urmă nici de bolile despre care povestea simpatica doamna Tivadar nu-s doar ale românilor și pe ălea tot grecii le-au inventat. Au inventat invenția cum s-ar zice.

Deochiul? Păi ăștia de aici nu numai că au trecut de faza cu sfoara roșie la mână și stins de cărbuni. Te dezleagă de deochi prin telefon. Te doare capul? Nu-ți merge bine? Sun-o pe mama sau bunica, aia mai înțeleaptă din familie și în câteva minute ești ca nou.

– Dar ce fac?

– Ei, zic ele ceva!

– Și funcționează?

– Păi nu mă mai doare nimic!

Mă bufnește râsul dar toți cei din jur mă privesc mai serioși ca niciodată. F U N C Ț I O N E A Z Ă garantat! Trebuie doar să crezi! îmi șoptește o prietenă bună. Păi și dacă nu crezi? Sau n-ai auzit niciodată de astfel de povești și posibilități? Atunci iei ceva de durere de cap și aștepți să-ți treacă, vine completarea crețului care-i mai necredincios ca Toma când vine vorba de superstiții din ăstea. Și mă mir, că doar e grec.

Apoi mai sunt și bolile ălea multe care toate au drept cauza curentul. Și vântul. Închidem geamuri, stăm toți la căldurică, doamne feri să uiți vreo ușă deschisă. Dacă bate vântul, stăm în casă nu scoatem nici nasul și mai ales copilul. Acoperiți din cap până-n picioare, șosetele-s musai că altfel răcești. Așa că dacă nu te doare capul de la deochi, cu siguranță ai dormit cu geamul deschis. Și ușa. Și te-a tras curentul.

Despre făcut baie-n mare dimineața nu mai spun, că asta-i cu siguranță inventată aici. Se spune că dimineața apa-i rece și nu-i bine să mergi cu copiii la baie că, evident, vor răci. Așa că du-i la plajă dupa ora 11, când e cald afară. Cancer de piele? Nu se prinde de ei, că au pielea pregătită pentru soare, că-s născuți aici.

Să mai spun și despre boala cu nervii? Toți suferă de stres și cu siguranță de obsesia aia pe care o au și românii, aia când crezi că toți au ceva împotriva ta. E ridicată la rang de sport național. Toți ne vor răul pentru că noi am fost primii-n toate. Ei și dacii.

Până la urmă mai contează care-or fost primii? Ultimii, ăia de râd la urmă, sunt cu siguranță mai importanți 🙂

5

Când piticu’ se răzgândește și mă-sa izbucnește

Se trezește Ion al meu, zilele trecute, cu idee proaspătă-n cap. Cică vrea și el ochelari din ăia de scafandru, așa cum are prietenul lui. Să-i poarte când mergem la bălăceală și să vadă alge și pești. Venind de la un copil, al meu ce-i drept, care în urmă cu un an a petrecut jumătate de vară îmbrăcat pe plajă și care doar cu câteva săptămâni în urmă refuza orice contact cu apa, vă dați seama cu ce privire bulbucată i-am întâmpinat avântul.

Dar vreau și vreau și vreau ca să pot ține deschiși ochii-n apă și o să-mi acopăr urechile și o să închid gura și vai ce distractiv o să fie. Pentru că, mami, îți amintești (și bine-mi amintesc!) când m-a lovit valul peste față și m-au pișcat ochii? Ei bine, acum pot să vină toate valurile lumii și eu nu o să am nici o problemă.

Dimineață am cumpărat ochelari. I-a purtat în loc de cei de soare și i-a arătat tuturor. TUTUROR. Cu explicații de rigoare. Ce va face, cum va face. M-a luat valul și pe mine de la atâta entuziasm. Ajunși acasă începe să bâzâie prin juru-mi. Cu tot cu ochelari pe nas.

– Când vine tata? Mergem o tură la plajă să-i probez?

N-am chef de plajă și nici de mers. Vreau să stau acasă, vreau să-mi fac listele pentru vacanța care se apropie.

– Nu vrei să-ți umplu vana și să îi probezi acolo? Apoi punem un dvd și ne uităm împreună?

– Nu, chiar nu vreau! Vreau să-i probez în apă adevărată!

Apă adevărată. Mă las dusă de entuziasmul lui și uit de vreau-ul meu. Îl conving pe creț să ne lase mașina, uită și el de vreau-ul lui. Iau două prosoape și o sticlă de apă și pornim. Plaja-i aproape goală, nici un val, liniște. Îl dezbrac, dau să mă dezbrac și eu când aud:

– Hm, cred că totuși o să încerc ochelarii ăștia în vacanță!

– Poftim??????

– Nu vreau să-i încerc aici.

Respir adânc, dar adânc de tot.

– Ok. Du-te atunci în apă fără ei!

– Nu, nu vreau nici în apă.

– Dar serios acum. Glumești? Ce se întâmplă? Pentru ce am venit aici?

– Cred că am venit degeaba.

Eu am izbucnit, el a izbucnit la izbucnirea mea, de-abia acum pe seară am intrat pe făgaș normal. Și m-am liniștit și s-a liniștit și pulsul mi-e la loc.

– Până la urmă, care ți-o fost problema?

– Nici o problemă, doar m-am răzgândit.

– Și eu m-am isterizat.

– Da.

– Știi de ce m-am isterizat?

– Pentru că m-am răzgândit?

– Nu. Pentru că am făcut ceva ce n-aveam nici un chef să fac.

– Păi să nu mai faci treaba asta.

– O să încerc.

– Te-ai liniștit?

– Da. Dar eu ca să mă liniștesc, trebuie să iau o pauză. Să fiu singură câteva minute. Altfel nu pot.

– Eu ca să mă liniștesc vreau drăgăleală.

– Știu. Dar nu pot să te drăgălesc până nu mă liniștesc.

– Știu. O să aștept. Bine?

– Bine.

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo

0

Așchia, trunchiul și băieții mei

Cine a venit cu vorba „Așchia nu sare departe de trunchi”, mare adevăr a grăit. Pe cât îmi seamănă Ionuț la blonzenie și picături de trăsături, pe atâta-i ta-su în miniatură când vine vorba de caracter.

Ieri am fost la ziua prietenei lui. O fetiță ca-n povești pe care Ion, știu bine, o place la nebunie. Și treaba asta vine la pachet cu altele. M-a pregătit încă de pe drum:

– Dacă sunt și alți copii, mie o să-mi fie rușine! Și o să vreau la tine-n brațe.

La început n-au fost alți copii, dar Ionuț tot în brațe a stat, preț de vreo două ceasuri. Când s-a umplut casa de musafiri, s-a lipit și mai cu foc și nu s-a mai dat jos. Degeaba a încercat fata să-l ia și să-l tragă-n jocul lor. Băiatul meu a făcut ce face de fiecare dată în astfel de situații. S-a strâns și mai tare-n el și lângă mine și i-a privit de departe. Greu, greu de înțeles pentru mine comportamentul ăsta, mai ales că eu de când mă știu tot pe scenă am fost. Pentru câteva minute impulsul a fost să-l trimit cu forța la joacă, îmi simțeam ochii cum vor să se dea peste cap și oftatul de exasperare îmi era-n gât. Am rezistat eroic, chiar de am scăpat printre dinți o dată, o singură dată – „Băăăăiiii Ioaaaanneee, dar chiar așa, că doar nu venim pentru prima dată aici!” Copilul meu nu s-a dat înduplecat și a rămas eroic pe genunchii lui mă-sa. Și pe când credeam eu că nu mai există nici o speranță, apare fetița cu alt băiețel râzând și fugărindu-se cu el. Ion coboară din brațe-mi fără nici o avertizare, își ia căruciorul (pentru că și-a dus și bebelușul cu tot cu cărucior după el, ca un tătic adevărat ce este) și și-l pune-n cap. Începe sa se învârtă – da, ați citit bine! cu căruciorul de jucărie tras peste ochi, moment în care fata se oprește din alergat și începe să râdă. Râde ea, râde și Ion al meu. Râd amândoi. Ion face pe clownul și fetei îi place la nebunie. A uitat că era prinsă-n joacă alături de altcineva și râde cu băiatul meu. Apoi, dispar amândoi în cameră, povestind. Eu rămân cu gura căscată. Mă dor picioarele și brațele după trei ore de ținut copil în brațe și tot ce fac e să zâmbesc tâmp. Și brusc, am o revelație. Îmi vine în minte seara aceea, SEARA în care l-am cunoscut pe ta-su. N-a scos o vorbă când ne-am întâlnit, stătea doar și se uita și-și vedea de povești cu cei din jur. Iar la un moment dat, după vreo trei ore – timp în care am ajuns într-un club cu muzică tare, tare și grecească pe deasupra! s-a apropiat de mine și a început să-mi traducă versurile cântecelor. M-a pufnit râsul. Dar parcă nu era râsul meu.

Până la urmă, o fi vreun secret în toată reținerea asta a lor, în tăcerea și timiditatea de care au amândoi din plin. Cert e că funcționează!

3

În așteptare (cu speranța-n suflet)

Săptămâna trecută am primit hârtie cu înștiințare de la grădiniță că în următoarele trei luni se organizează cursuri de înot. Copiii sunt duși cu microbuzul la piscină, aduși înapoi după o oră. Să le pregătim halat, costum de baie, cască și sandale. În primă fază, știind cu ce Gică contra am de-a face la mine-n ogradă, am decis să nu-i spun nimic. Să uit de toate teoriile mele și să-mi calc pe inimă. Să nu-l pregătesc așa cum fac de fiecare dată pentru că știu deja! Primul răspuns la orice-i propun, prima vorbă ce sare din gura lui Ionuț e NU. Educatoarea m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuie să știe despre ce-i vorba și dacă nu vrea să meargă nu îl forțăm. Li se va vorbi și la grădiniță despre asta, e musai să o facem și noi acasă. Bun.

Evident, discuția decurge așa:

– Ioane, să-ți spun ceva? Ce chestie faină veți face voi la grădi?? încep eu încântată nevoie mare și plină de entuziasm.

– Mergem la piscină. Dar eu nu merg.

Gata, mi-au luat-o înainte.

– Ok! înghit în sec. Știu că ar trebui să tac dar nu pot, serios, nu pot.1

– Știi, măi Ioane, măi. O să meargă toți prietenii tăi. Și Mixalis și Stavro… toată clasa! Cu microbuzele galbene!

– Să meargă. Eu îi aștept la grădi. Sau și mai bine, mami, nu mă duc deloc la grădi. Stau acasă.

Îmi vine să pufăi de ciudă.

– Nu, acasă nu se se poate că e zi de grădi, îi tai eu elanul. Dar poți să mergi cu ei și să vezi și tu cum e acolo… Poate o să-ți placă!

– Pot. Dar nu merg pentru că nu vreau. Am mai fost, mai ții minte? Și piscina e prea mare!

E drept, am făcut o încercare anul trecut dar s-a soldat, cum altfel, cu un eșec. Nici faptul că prietenul lui cel mai bun a intrat în apă din prima nu l-a convins. Acum însă parcă nu m-aș lăsa. Ieri i-am cumpărat cască și am pregătit plasa cu lucruri. Mă vede dar nu zice nimic.

– Ăstea-s pentru mâine, spun eu în timp ce-l încalț azi dimineață.

– Da. Ce costum de baie ai pus? întreabă el și văd o rază de speranță.

– Păi n-am pus. Costumul de baie îl iei pe tine de acasă.

– Poftim? Așa ceva, nici gând!

– Bine, discutăm mâine, încerc eu să îndrept situația (Cine m-a pus să deschid gura? Ca doar îi știu reacția la schimbări – auzi tu, să meargă-n costum de baie la grădiniță!)

– Nu mai discutăm. Că eu îți tot zic și tu nu pricepi. Nu vreau să mă duc și nu mă duc!

Am tăcut. Am răbdare. Aștept până mâine, poate… cine știe? Se răzgândește?