2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

Anunțuri
1

Ce-i place lui si mie nu (II)

Am tot stat și m-am gândit zilele ăstea – ce alte lucruri/ caracteristici/ obiceiuri de aici îi plac soțului cel grec și nu-mi plac mie. Ce-l face să-și deschidă inima și să spună că Grecia-i cel mai rai de pe pământ și ce mă face pe mine să-mi dau ochii peste cap și să scot un oftat lung de du-te măi de aici? Ce-l ține și-i umezește ochii, care-i motivul pentru care se emoționează de fiecare dată când vorbește despre cât de frumoasă, cât de prima, cât de cea mai cea e țara lui și oamenii din ea? Și ce mă face pe mine să izbucnesc în râs și să pogor tot felul de miștocăreli peste el?

Printre multe altele, pe mine mă miră de fiecare dată mândria ăstora. Mă miră înspre iritare chiar. Sunt tot mai convinsă că grecii ne bat și pe noi românii când vine vorba de mândrie națională. În plimbările mele prin lumea largă rar mi-a fost dat să văd atâta patos și atâta iubire de neam. Ăștia și defectele le-au ridicat la rang înalt, nimeni nu-i ajunge nici măcar la minusuri. Și soțul meu care e un om cu picioarele pe pământ, rațional, cu un umor incredibil, ei bine, până și el are mândria-n sânge. Oriunde te duci, orice discuții ai avea, vrei nu vrei până la urmă, la una se rezumă toate: toți ar vrea să fie greci. Pentru că-s oameni faini și primitori și veseli și relaxați. Și de nu erau ei, nu erau multe, pentru că bine se știe au fost primii și tot primii-s și acum.

– Și dacă ați făcut atunci, mă, acum de ce nu mai faceți nimic? întreb eu și mă lovesc de zâmbetul larg al crețului.

– Păi pe toate să le facem noi? Mai faceți și voi ceva! Am dat bazele, v-am făcut oameni… ce altceva mai vreți?

Și se laudă ei cu foc, toate-s mai roz și mai calde aici, marea-i mai albastră, verdele-i mai verde, omu-i mai om. Defectele-s întoarse pe toate părțile până capătă conotații pozitive – ei bine, întârziem cam peste tot, asta înseamnă că suntem relaxați! Vorbim mult și cu toată lumea (și despre toată lumea, adaug eu). Ăsta-i semn că suntem sociabili, prietenoși, deschiși. Ne pasă, da ne pasă, de tot și toate (despre asta am mai povestit). Deschidem ușa larg tuturor, îi primim în casă și la masă. Și lista crețului crește de la un minut la altul.

– Vrem să-i facem pe toți să simtă că-s de-ai noștri! Știi care-i cea mai mare onoare pe care ți-o putem face? Să-ți dăm un nume de-al nostru, să te simți și tu grec, măcar cu numele, îmi explică soțul și sunt convinsă că nu glumește.

– Acum câțiva ani în echipa de fotbal aveam un jucător de culoare, Patrik era numele lui. Foarte simpatic, toți îl plăceau. După trei ani de Grecia toți au început să-l strige Gianni (Ianni). Unde ai mai pomenit așa ceva?

Că bine zice…

6

Spune-mi cât îmbrățișezi ca să-ți spun cine ești

Mie-mi plac îmbrațișările. Să fiu luată-n brațe. Ținută-n brațe. Când sunt supărata, tristă, nervoasă, veselă tare, când am trăiri de la A la Z, îmi place la nebunie să fiu îmbrățișată. Ca o concluzie sau ca un început, nu contează. Importantă e atingerea. Când s-a născut Ionuț m-am lăsat păcălită pentru scurt timp de pericolul lui „senvața” și „înbrațe”. Am stat pe marginea terenului ca să zic așa și-i drept, am pierdut zile pe care nu mai am cum să le dau aduse-napoi.  Nu-i nimic, am recuperat și încă o fac. Ionuț e ca mine, un pui de om plin de energie și viață care poate să alerge ore bune dar care pentru a-și găsi liniștea are nevoie de brațe. De ținut strâns și iubit mult. Îl văd uneori cum sare și se agită și nu dă să mai sece de energie și-l privesc și mă topesc. Și atunci îl strig, hai, Ioane, hai să te drăgălesc puțin. Are șase ani fără câteva zile și vine, vine fără să i-o cer de două ori. Lasă tot și-mi sare-n brațe și simt cum mie mi-ar sta sufletu-n loc, doar doar nu s-ar mai termina momentul.

Duminică am ieșit în oraș, toți trei, așa cum o mai facem din când în când. Să ne conectăm, să ne bucurăm unul de altul. Și cum stătea el așa la masă, cu prietenul lui invizibil alături (da, avem și din ăsta) și mânca singur, cu o furculiță mai mare ca el m-a luat un drag de-am simțit că mă topesc. După ce a terminat, așteptând nota și pe ta-su care ieșise la o țigară (grecu-i grec, în veci n-o să se lase de fumat!) mi-am încercat norocul.

– Măi, mă topesc de dragul tău când te văd. Chiar în clipa asta. Hai puțin în brațe, doar așa, să te țin și să te miros.

Râde. Dar coboară de pe scaunul lui și se lipește de mine.

– Miros a pizza și a macaroane cu sos.

– Miroși fantastic. Își lipește capul de mine și-l strâng tare de tot.

O doamnă și un domn de la masa alăturată ne privesc lung.

– Vai, ce băiat mare și stă în brațe! Ești mare, ești bărbat! Nu se cade așa ceva! Nu-i prea mare pentru așa ceva? comentează duduia.

Îmi vine să o rog să definească „așa ceva”-ul ăsta care pare atât de grav de n-o lasă să se bucure de masa de prânz dar mă abțin. Și-i zâmbesc politicos.

– Niciodată nu ești prea mare pentru o îmbrățișare.

Ea-și strânge gura pungă, eu o țin în continuare cu al meu zâmbet și Ionuț mă întreabă senin:

– Oare vrea și ea?

– Ce să vrea?

– Îmbrățișare!

– Habar nu am ce vrea!

– Poate m-a văzut pe mine și acum vrea și ea. Spune-i la nenea să-i dea una… că acum tu nu poți, ești ocupată cu îmbrățișarea mea!

 

 

2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo

0

Așchia, trunchiul și băieții mei

Cine a venit cu vorba „Așchia nu sare departe de trunchi”, mare adevăr a grăit. Pe cât îmi seamănă Ionuț la blonzenie și picături de trăsături, pe atâta-i ta-su în miniatură când vine vorba de caracter.

Ieri am fost la ziua prietenei lui. O fetiță ca-n povești pe care Ion, știu bine, o place la nebunie. Și treaba asta vine la pachet cu altele. M-a pregătit încă de pe drum:

– Dacă sunt și alți copii, mie o să-mi fie rușine! Și o să vreau la tine-n brațe.

La început n-au fost alți copii, dar Ionuț tot în brațe a stat, preț de vreo două ceasuri. Când s-a umplut casa de musafiri, s-a lipit și mai cu foc și nu s-a mai dat jos. Degeaba a încercat fata să-l ia și să-l tragă-n jocul lor. Băiatul meu a făcut ce face de fiecare dată în astfel de situații. S-a strâns și mai tare-n el și lângă mine și i-a privit de departe. Greu, greu de înțeles pentru mine comportamentul ăsta, mai ales că eu de când mă știu tot pe scenă am fost. Pentru câteva minute impulsul a fost să-l trimit cu forța la joacă, îmi simțeam ochii cum vor să se dea peste cap și oftatul de exasperare îmi era-n gât. Am rezistat eroic, chiar de am scăpat printre dinți o dată, o singură dată – „Băăăăiiii Ioaaaanneee, dar chiar așa, că doar nu venim pentru prima dată aici!” Copilul meu nu s-a dat înduplecat și a rămas eroic pe genunchii lui mă-sa. Și pe când credeam eu că nu mai există nici o speranță, apare fetița cu alt băiețel râzând și fugărindu-se cu el. Ion coboară din brațe-mi fără nici o avertizare, își ia căruciorul (pentru că și-a dus și bebelușul cu tot cu cărucior după el, ca un tătic adevărat ce este) și și-l pune-n cap. Începe sa se învârtă – da, ați citit bine! cu căruciorul de jucărie tras peste ochi, moment în care fata se oprește din alergat și începe să râdă. Râde ea, râde și Ion al meu. Râd amândoi. Ion face pe clownul și fetei îi place la nebunie. A uitat că era prinsă-n joacă alături de altcineva și râde cu băiatul meu. Apoi, dispar amândoi în cameră, povestind. Eu rămân cu gura căscată. Mă dor picioarele și brațele după trei ore de ținut copil în brațe și tot ce fac e să zâmbesc tâmp. Și brusc, am o revelație. Îmi vine în minte seara aceea, SEARA în care l-am cunoscut pe ta-su. N-a scos o vorbă când ne-am întâlnit, stătea doar și se uita și-și vedea de povești cu cei din jur. Iar la un moment dat, după vreo trei ore – timp în care am ajuns într-un club cu muzică tare, tare și grecească pe deasupra! s-a apropiat de mine și a început să-mi traducă versurile cântecelor. M-a pufnit râsul. Dar parcă nu era râsul meu.

Până la urmă, o fi vreun secret în toată reținerea asta a lor, în tăcerea și timiditatea de care au amândoi din plin. Cert e că funcționează!

3

În așteptare (cu speranța-n suflet)

Săptămâna trecută am primit hârtie cu înștiințare de la grădiniță că în următoarele trei luni se organizează cursuri de înot. Copiii sunt duși cu microbuzul la piscină, aduși înapoi după o oră. Să le pregătim halat, costum de baie, cască și sandale. În primă fază, știind cu ce Gică contra am de-a face la mine-n ogradă, am decis să nu-i spun nimic. Să uit de toate teoriile mele și să-mi calc pe inimă. Să nu-l pregătesc așa cum fac de fiecare dată pentru că știu deja! Primul răspuns la orice-i propun, prima vorbă ce sare din gura lui Ionuț e NU. Educatoarea m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuie să știe despre ce-i vorba și dacă nu vrea să meargă nu îl forțăm. Li se va vorbi și la grădiniță despre asta, e musai să o facem și noi acasă. Bun.

Evident, discuția decurge așa:

– Ioane, să-ți spun ceva? Ce chestie faină veți face voi la grădi?? încep eu încântată nevoie mare și plină de entuziasm.

– Mergem la piscină. Dar eu nu merg.

Gata, mi-au luat-o înainte.

– Ok! înghit în sec. Știu că ar trebui să tac dar nu pot, serios, nu pot.1

– Știi, măi Ioane, măi. O să meargă toți prietenii tăi. Și Mixalis și Stavro… toată clasa! Cu microbuzele galbene!

– Să meargă. Eu îi aștept la grădi. Sau și mai bine, mami, nu mă duc deloc la grădi. Stau acasă.

Îmi vine să pufăi de ciudă.

– Nu, acasă nu se se poate că e zi de grădi, îi tai eu elanul. Dar poți să mergi cu ei și să vezi și tu cum e acolo… Poate o să-ți placă!

– Pot. Dar nu merg pentru că nu vreau. Am mai fost, mai ții minte? Și piscina e prea mare!

E drept, am făcut o încercare anul trecut dar s-a soldat, cum altfel, cu un eșec. Nici faptul că prietenul lui cel mai bun a intrat în apă din prima nu l-a convins. Acum însă parcă nu m-aș lăsa. Ieri i-am cumpărat cască și am pregătit plasa cu lucruri. Mă vede dar nu zice nimic.

– Ăstea-s pentru mâine, spun eu în timp ce-l încalț azi dimineață.

– Da. Ce costum de baie ai pus? întreabă el și văd o rază de speranță.

– Păi n-am pus. Costumul de baie îl iei pe tine de acasă.

– Poftim? Așa ceva, nici gând!

– Bine, discutăm mâine, încerc eu să îndrept situația (Cine m-a pus să deschid gura? Ca doar îi știu reacția la schimbări – auzi tu, să meargă-n costum de baie la grădiniță!)

– Nu mai discutăm. Că eu îți tot zic și tu nu pricepi. Nu vreau să mă duc și nu mă duc!

Am tăcut. Am răbdare. Aștept până mâine, poate… cine știe? Se răzgândește?