2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

Anunțuri
2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo

0

Așchia, trunchiul și băieții mei

Cine a venit cu vorba „Așchia nu sare departe de trunchi”, mare adevăr a grăit. Pe cât îmi seamănă Ionuț la blonzenie și picături de trăsături, pe atâta-i ta-su în miniatură când vine vorba de caracter.

Ieri am fost la ziua prietenei lui. O fetiță ca-n povești pe care Ion, știu bine, o place la nebunie. Și treaba asta vine la pachet cu altele. M-a pregătit încă de pe drum:

– Dacă sunt și alți copii, mie o să-mi fie rușine! Și o să vreau la tine-n brațe.

La început n-au fost alți copii, dar Ionuț tot în brațe a stat, preț de vreo două ceasuri. Când s-a umplut casa de musafiri, s-a lipit și mai cu foc și nu s-a mai dat jos. Degeaba a încercat fata să-l ia și să-l tragă-n jocul lor. Băiatul meu a făcut ce face de fiecare dată în astfel de situații. S-a strâns și mai tare-n el și lângă mine și i-a privit de departe. Greu, greu de înțeles pentru mine comportamentul ăsta, mai ales că eu de când mă știu tot pe scenă am fost. Pentru câteva minute impulsul a fost să-l trimit cu forța la joacă, îmi simțeam ochii cum vor să se dea peste cap și oftatul de exasperare îmi era-n gât. Am rezistat eroic, chiar de am scăpat printre dinți o dată, o singură dată – „Băăăăiiii Ioaaaanneee, dar chiar așa, că doar nu venim pentru prima dată aici!” Copilul meu nu s-a dat înduplecat și a rămas eroic pe genunchii lui mă-sa. Și pe când credeam eu că nu mai există nici o speranță, apare fetița cu alt băiețel râzând și fugărindu-se cu el. Ion coboară din brațe-mi fără nici o avertizare, își ia căruciorul (pentru că și-a dus și bebelușul cu tot cu cărucior după el, ca un tătic adevărat ce este) și și-l pune-n cap. Începe sa se învârtă – da, ați citit bine! cu căruciorul de jucărie tras peste ochi, moment în care fata se oprește din alergat și începe să râdă. Râde ea, râde și Ion al meu. Râd amândoi. Ion face pe clownul și fetei îi place la nebunie. A uitat că era prinsă-n joacă alături de altcineva și râde cu băiatul meu. Apoi, dispar amândoi în cameră, povestind. Eu rămân cu gura căscată. Mă dor picioarele și brațele după trei ore de ținut copil în brațe și tot ce fac e să zâmbesc tâmp. Și brusc, am o revelație. Îmi vine în minte seara aceea, SEARA în care l-am cunoscut pe ta-su. N-a scos o vorbă când ne-am întâlnit, stătea doar și se uita și-și vedea de povești cu cei din jur. Iar la un moment dat, după vreo trei ore – timp în care am ajuns într-un club cu muzică tare, tare și grecească pe deasupra! s-a apropiat de mine și a început să-mi traducă versurile cântecelor. M-a pufnit râsul. Dar parcă nu era râsul meu.

Până la urmă, o fi vreun secret în toată reținerea asta a lor, în tăcerea și timiditatea de care au amândoi din plin. Cert e că funcționează!

3

În așteptare (cu speranța-n suflet)

Săptămâna trecută am primit hârtie cu înștiințare de la grădiniță că în următoarele trei luni se organizează cursuri de înot. Copiii sunt duși cu microbuzul la piscină, aduși înapoi după o oră. Să le pregătim halat, costum de baie, cască și sandale. În primă fază, știind cu ce Gică contra am de-a face la mine-n ogradă, am decis să nu-i spun nimic. Să uit de toate teoriile mele și să-mi calc pe inimă. Să nu-l pregătesc așa cum fac de fiecare dată pentru că știu deja! Primul răspuns la orice-i propun, prima vorbă ce sare din gura lui Ionuț e NU. Educatoarea m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuie să știe despre ce-i vorba și dacă nu vrea să meargă nu îl forțăm. Li se va vorbi și la grădiniță despre asta, e musai să o facem și noi acasă. Bun.

Evident, discuția decurge așa:

– Ioane, să-ți spun ceva? Ce chestie faină veți face voi la grădi?? încep eu încântată nevoie mare și plină de entuziasm.

– Mergem la piscină. Dar eu nu merg.

Gata, mi-au luat-o înainte.

– Ok! înghit în sec. Știu că ar trebui să tac dar nu pot, serios, nu pot.1

– Știi, măi Ioane, măi. O să meargă toți prietenii tăi. Și Mixalis și Stavro… toată clasa! Cu microbuzele galbene!

– Să meargă. Eu îi aștept la grădi. Sau și mai bine, mami, nu mă duc deloc la grădi. Stau acasă.

Îmi vine să pufăi de ciudă.

– Nu, acasă nu se se poate că e zi de grădi, îi tai eu elanul. Dar poți să mergi cu ei și să vezi și tu cum e acolo… Poate o să-ți placă!

– Pot. Dar nu merg pentru că nu vreau. Am mai fost, mai ții minte? Și piscina e prea mare!

E drept, am făcut o încercare anul trecut dar s-a soldat, cum altfel, cu un eșec. Nici faptul că prietenul lui cel mai bun a intrat în apă din prima nu l-a convins. Acum însă parcă nu m-aș lăsa. Ieri i-am cumpărat cască și am pregătit plasa cu lucruri. Mă vede dar nu zice nimic.

– Ăstea-s pentru mâine, spun eu în timp ce-l încalț azi dimineață.

– Da. Ce costum de baie ai pus? întreabă el și văd o rază de speranță.

– Păi n-am pus. Costumul de baie îl iei pe tine de acasă.

– Poftim? Așa ceva, nici gând!

– Bine, discutăm mâine, încerc eu să îndrept situația (Cine m-a pus să deschid gura? Ca doar îi știu reacția la schimbări – auzi tu, să meargă-n costum de baie la grădiniță!)

– Nu mai discutăm. Că eu îți tot zic și tu nu pricepi. Nu vreau să mă duc și nu mă duc!

Am tăcut. Am răbdare. Aștept până mâine, poate… cine știe? Se răzgândește?

0

Semn de primăvară

Am mai povestit eu despre momente cheie și cu alte ocazii. Despre întâmplări, locuri și momente potrivite. Despre cât de bine-mi cad astfel de întâmplări și cum îmi luminează sufletul și-mi înseninează ziua.

Marți am dus bunicii la aeroport. Trist moment, ăsta al despărțirii. Trecem prin el de trei, patru ori pe an și niciodată nu-i mai ușor, poate chiar din contră. Pe drumul întoarcerii, Ikea îmi face cu ochiul, aș merge și nu prea. Ionuț mă convinge că nu are rost să intrăm – „Mai ales că, mami, avem de toate. Și tot timpul cumpărăm câte ceva când mergem chiar dacă nu ne trebuie nimic!” Înțelept copil am.

Ajungem acasă, dăm o tură pe la supermarket și visez doar să stau tihnită undeva la soare. E cald, e primvară-n Grecia, se simte ca un fel de început de vară la Timișoara. Primim mesaj pe telefon că a ajuns la magazin o jucărie comandată de „iepuraș”. Ne pornim – eu cam fără chef, Ionuț cu el turat la maxim. Vreau să mergem repede și apoi să-mi cadă bine un suc rece pe o terasă, undeva pe lângă mare.

În magazin dau peste o față cunoscută, ne bucurăm amândouă. Promitem să ne revedem. Și sigur o s-o facem pentru că eu realizez că am plecat în grabă fără portofel și ea se oferă să mă salveze de un drum până acasă. Mi se umple sufletul de recunoștință. Serios. O chestie mică, mică de tot dar vitală. Mai ales când nu-ți mai simți spatele, picioarele și nici putere n-ai. Putere să-i explici lui Ion de ce trebuie plătit un cadou de la iepuraș. Răsuflu ușurată, pornim înapoi, uit de suc și de dorință de stat la malul apei. Dăm peste alți prieteni. Ion vrea să ne oprim la joacă, eu aș sta, dar cum așa, ei bine, se rezolvă. Că-s oameni faini, dragi și normal că dau o mână de ajutor. Știu că mi-am găsit un nou acasă.

Momentele ăstea mă fac să uit de tot ce nu merge. De tot ce-mi displace. De mormăieli și distanțe și doruri. Sunt clipe și zile pline de soare – chiar de nu-i pe cer, e acolo unde trebuie. La noi în suflet.

Să aveți și voi o primăvară la fel de frumoasă ca începutul primăverii mele.

1

Una din zilele ĂLEA…

… e azi. M-am trezit cu gâtul strâmb și dureros, după o noapte pe care am petrecut-o plimbându-mă din dormitor în camera lui Ionuț. A avut de pe la 10 până pe la 3 stări febrile, un 37.6 ce se dădea urcat doar la 37.9 și apoi înapoi. Cu Ionuț care a refuzat să doarmă cu mine pentru că m-a auzit spunând că nu-i „febră adevărată” și el își lasă cuibul doar dacă-i febră adevărată. Dimineața nu s-a dat trezit decât în ultimul moment, alergătură până la pediatru (pentru că treaba de azi noapte se repetă de două nopți). Ionuț fără chef de cooperare – nici nu-i de condamnat, eu încercând să înțeleg ce vrea omul ăla de la mine, ce trebuie să fac să-i fie bine copilului, cu durere de cap din clipa în care am ieșit din casă. Pe drum plâns, ba vrea plăcintă, ba mașină, ba nici el nu știe ce vrea. Ajung acasă și încep să caut o (porcărie de) mască pentru inhalații (oare așa i se spune chestiei ăleia în limba noastră?). O mai folosisem anul trecut și trebuia să fie la locul ei. Ei bine, nu era.

Acum să ne înțelegem. La noi în casă nimic nu-i pus la întâmplare. Toate își au categoria și-mpărțeala și rostul. Mă trezești în toiul nopții să mă-ntrebi unde-i hârtia albă pentru imprimantă sau unde-s bateriile AAA îți dau indicații scurte și precise. Cutia albă, raftul doi. Bine, nici nu trebuie să întrebi pentru că oricum toate-s etichetate. În dulapuri găsești tot în clipa în care le deschizi. Fiecare colțișor din casa asta are rolul lui. Și-l știe fiecare. Așa că momentul în care crețul a sugerat că poate n-am căutat bine, a declanșat mare supărare.

– Nu se poate să nu fi căutat bine din moment ce chestia aia are doar un loc unde putea fi!

Nu a mai zis nimic dar mi-am călcat pe inimă și am răscolit întreaga casă. Nici urmă. Am cumpărat altul între timp și Ionuț nu pricepe nici în ruptul capului de ce sunt în continuare cu bombănitul după mine. Că doar avem una nouă! Dacă-mi seamană (și privindu-i lego-urile cred că-mi seamănă) o să înțeleagă în câțiva ani.

Chestia asta mi-a dat și restul zilei peste cap. Mai că n-am dat foc la bucătărie (uneori mă mai rătăcesc p-acolo), am amețiti niște e-mail-uri și comenzi, m-am împiedicat și am rupt un scaun. Nu, e clar, una din zilele ĂLEA e azi. Mai 5 ore și e gata!