0

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!

 

 

0

Gânduri și-o lansare

După ora opt – ceas de seară, încerc să mă țin departe de Facebook. Mi-e plină mintea de teorii și conspirații și am impresia că nesimțirea e mai mare ca oricând (sau așa o fi fost mereu dar n-am observat?) și nu, nu doar în ograda noastră. E drept, la noi e mai groasă și-s mai multe și toate-s cam adunate, stau să explodeze cumva dar parcă mă lasă puterile și adevărul e că-s sătulă de nopți nedormite și gânduri de luat lumea-n cap. Unde să mă mai pornesc mai ales acum? În sfârșit am o bulă faină de tot, cu oameni unul și unul, nu-i nici prea frig, nici prea cald, lucrez ce-mi place, dau peste personaje ce-și scriu singure povestea după doar o întâlnire, pline de inspirație-s toate și încă n-am poftă s-o iau din loc. Ionuț mă testează, cică dacă plecăm de la Timișoara, n-ar fi mai bine să ne mutăm pe altă planetă că oricum aici sunt șanse ca soarele să explodeze cândva și să ardă tot în cale. Îl întreb unde a auzit povești din ăstea, se hlizește și-mi spune că doar sunt povești de toți știute dar adevărul e că le-a văzut pe internet, cândva, demult, când îl scăpasem liber pe youtube. Și apoi îl simt că-i revoltat când aude că vreau să merg din nou la proteste, nu, nu s-au terminat, măi mami, dar hoții ăștia sunt deja ca niște super eroi cu niște super puteri și noi trebuie să facem ceva, să prindem puteri și mai puteri ca altfel nu-i chip să scăpăm de ei! Tu-ți dai seama că-i urmăriți deja de două săptămâni și tot nu i-ați prins? Vă fac eu o armă cu laser, să vezi, o să funcționeze. Îi îmbrățisez entuziasmul și punem la cale campanii de atac, apoi ne prăvălim pe canapea și revenim la ale lui – câte lego trebuie să mai cumpărăm până avem tot ce-i în catalog?

Mă țin departe de știri și-n timpul zilei, mi-au mâncat prea multe zile din săptămânile trecute, mă simt așa de obosită și mi-e parcă tot mai greu să discern între ce-i grav și ce pare a fi grav pentru că ne spun alții că e.

Dar nu mă pot abține și mai trag cu ochiul și mă trezesc cu câte un zâmbet pe toată fața – când ridic ochii din telefon, în tramvai și văd câte o banderolă albă cu #rezist care face cu ochiul banderolei mele albe cu #rezist. Parcă suntem mai împreună decât eram și parcă totuși oamenii sunt faini. Și care nu-s și care insistă să stea strâmbi și încordați, ei bine, treaba lor.

Am pornit să scriu despre lansarea Fabulafia de sâmbăta asta și realizez că tot despre ce mi-a mâncat zilele trecute am ajuns să spun. Dar nu-i nimic, că nu-s singură. Sâmbăta asta lansăm super revista și la Timișoara, unde altundeva decât La Două Bufnițe – că v-am mai povestit eu despre el. Și-s fericită că s-au aliniat toate așa cum visam eu – și revista cea dragă (da, am o poveste și în numărul acesta!) și oamenii faini care vor fi prezenți și librăria care-i ca un fel de casa cărților (unde am vrea toți să ne mutăm!). Cine-i prin oraș și are și copii la el, sâmbătă, 18 februarie, de la ora 17.00, să facă bine să vină. Și ca să fie și mai clare lucrurile, avem și eveniment, pe Facebook, unde altundeva? Îl găsiți aici – de luat aminte și mai ales, dat mai departe!

0

Vera & Dana

Îmi place să mă înconjor de oameni faini. Buni. Veseli. Care au energie pozitivă și poftă de făcut tot felul de lucruri. Mi-am găsit personaje care mi-au făcut viața mai frumoasă cam peste tot pe unde am ajuns. Nu am dus dorul lor nici în Grecia, nici la Viena, nici prin State-ndepărtate, iar acasă, ei bine, acasă îi am pe alese.

Sunt oameni care-s aproape, fizic dar mai ales la gânduri și porniri, sunt și mulți pe care-i știu din auzite și citite și-mi sunt dragi fără să fi apucat să dau ochii (și mâna) cu ei. Persoane cu care mi s-au intersectat drumurile și cu care am pornit tot felul de proiecte fără să fi analizat prea mult. Și bine am făcut. Două astfel de fete sunt dragele de Vera, jumătatea Mame de Poveste și Dana, de la Juxi Magic. Am impresia că regulat ies în față cu câte o poveste despre ele, dar n-am cum să n-o fac, prea multe și frumoase-s toate ce ies din mintea și de sub mâinile lor.

Eu nu-s la București, dar de-aș fi (cu toate că mai degrabă ajung ele la Timișoara!) tare m-aș duce la un eveniment pe care l-au pus la cale. E cu poveste, culoare, voie bună și copii. Sâmbăta asta, de la 11:30, mergeți la Elefănțelul curios să vedeți ce se-ntâmplă cu vântul și de ce-i veselă morișca. Și apoi aștept să-mi spuneți și mie. Pentru că eu am în față trei zile de veselie și arte performative – chestii de oameni mari, să fim înțeleși! Și covoare-n așteptare și cărți ce trebuie șterse de praf și un Ionuț ce-mi duce dorul – că de creț nici nu mai zic!

14853292_701291560021052_4106081700696131179_o

 

 

 

3

(alte) Cărți pentru Ionuț

Ca de fiecare dată, după zile multe cu gânduri negre, îmi găsesc liniștea-n cărți. Mă pun lângă Ionuț sau el lângă mine, după ce înainte am săpat prin bibliotecă în căutare. Am primit cărți noi – în ultimele trei luni au tot venit și mai sunt câteva care ne așteaptă acasă, la Timișoara. I-am zis ieri, hai piticule, să facem o listă cu cărți faine, să dăm idei și altora. Ce să mai cumpere, ce să mai citească. S-a așezat tacticos pe covor și le-a scos pe rând. Prima-i preferata lui – pentru că e primită de la Sasha și ăsta e un motiv suficient. Pe restul le-a ales tot el, nu-s neaparat în ordinea preferințelor cât în ordinea în care le-am pozat eu în grabă. Așadar, vă recomandăm următoarele:

Minunată ediție – am citit și recitit cu drag Legendele – una dintre lecturile mele preferate din copilarie. Ionuț e și el prins de întâmplări și eu nu pot decât să mă bucur când îl aud la locul de joacă exclamând: Hercule e de mii de ori mai puternic decât Superman! Suntem pe drumul cel bun aș zice.

Despre Editura Cartea Copiilor am tot povestit și știți deja, e una dintre preferatele noastre. Cartea asta de aici, cu Ela, a fost foarte așteptată și chiar a meritat așteptarea. În prima seară am citit-o de patru ori și el ar mai fi vrut dar n-am mai avut eu cu ce. O poveste minunată, curg așa de frumos cuvintele de-ți vine să te cuibărești într-un colț și să o asculți la nesfârșit!

Prima dată când am pus mâna pe cartea asta, am făcut cute la frunte. Nici într-un caz nu cumpăr cărți cu O poveste  lungă și fără capitole. Nuuu, citim două pagini azi, restul mâine am spus eu la prima lectură. Evident, am citit-o pe toată din prima și apoi încă o dată. Superbă!

Oh, oh, Păienjenel și ale lui aventuri… Monstrul Plictiseii, șosete desperecheate (am și eu un personaj care se trage din șosetă, așteaptă și el să iasă-n lume, să vezi ce horă și joacă nebună o să-ncingă de îndată ce mă văd în sfârșit cu Joe!) Lego și un păianjen? Ce să-și dorească al meu copil mai mult? Lui Ionuț i-a plăcut la nebunie și mie și mai și. Plus – e împărțită pe capitole! (bine, asta nu înseamnă că am scăpat fără să o citesc pe toată dintr-o suflare, în prima seară!)

Altă poveste – pe același stil cu Petunia (vă amintiți de ea?) Simpatică foc, nu prea lungă, nici prea scurtă, text alert și  concluzii care ne plac.

Cartea asta a ajuns la noi de ceva vreme și tot plănuiam să vă povestesc despre ea. Mai urmează să ajungă la noi și cartea Ioanei și a noastră bibliotecă va fi plină de iubire și autori români. Nici nu știți cât mă bucură treaba asta! Despre cartea Mihaelei, numai vorbe bune. Lui Ionuț îi place și mor de drag când începe cu ale lui variațiuni despre cum mă iubește el orice culoare de păr aș avea. V-o recomandăm cu mare drag!

Altă carte simpatică de la editura Arthur de data asta. Primită și ea de la Sasha așa că-i pe raftul de sus. Ionuț crede că seamănă cu Olivia – eu sunt convinsă. Mesajul poveștii o să vă/ le meargă la inimă.

Și Harold tot de la Sasha vine. Și e una dintre preferatele noastre. Cred că se potrivește copiilor de orice vârstă și da, e minunată.

Ăstea-s recomandările noastre. Voi pe ce noutăți ați mai pus mâna?

0

1 iunie

Nu știu voi, dar eu când îmi amintesc de Ziua Copilului de pe vremea… mea simt miros de vată de băț. Îmi sar în minte imagini din Parcul Copiilor din Timișoara, ăla de pe vremuri când încă mai exista un trenuleț pe șine și tunel ce te băga în sperieți. Parcă văd, așa ca prin ceață, o ciupercuță cu ferestre de unde cumpăram suc și gumă din aia de-ți scotea plombele, așa de tare era. Și un nene dolofan, cu tricou găurit ce învârtea vata pe băț. Ziua Copilului era semnul că vine vara, că suntem cu un pas înainte de vacanță, că se poate să primești vreun balon de pe undeva și la Palatul Copiilor aveau loc tot felul de cântări. Ziua Copilului era motiv să scapi de ascultat la mate și poate și la alte materii. Era și ziua lui vară-mea așa că bucuria era dublă. Sigur mâncam tort și mergeam la casa de la țară să ne jucăm în curte.Despre cadouri însă eu una nu-mi amintesc nimic. Nu cred că m-au cadorisit ai mei vreodată de sărbătoarea asta. Se poate să fi căpătat câte o ciocolată (ălea mici, pătrățelele Scufița Roșie erau preferatele mele!) sau câțiva lei pentru un suc dar cadou din ăla cu fundă și pe alese, cu siguranță nu. Bine, adevărul e că atunci, demult (mă tem să scriu câți ani sunt exact!) primeai cadouri la ocazii bine stabilite (ziua ta, Crăciun și poate de Paști). Acum s-au mai schimbat obiceiurile și cei mici așteaptă. Pentru că e ziua lor.

Când vine vorba de al me copil, încerc să păstrez balanța. Ionuț primește cadouri la ocazii – ălea despre care scriam mai sus. Apoi mai avem cadourile pe care și le cumpără singur când are bani în pușculiță. Apoi urmează cărțile – pe care le cumpărăm când avem chef (eu una mi-aș cumpăra zilnic!) și de vreo doi ani, avem și cadourile de Ziua Copilului. În Grecia nu am observat să se facă mare caz de ea – sau cel puțin în grupul meu de prieteni nimeni nu o bagă-n seamă. Aici au motiv de dat cadouri și când îți sărbătorești ziua de nume așa că nu duce nimeni lipsă de evenimente și cadorisit. Ionuț s-a lipit de 1 Iunie într-un an când ne-a nimerit în țară și acum așteaptă, măcar un LEGO mic sau o mașinuță sau ceva. Dar de preferat un LEGO. Sau un LEGO și o carte. Copilul meu e tare ușor de mulțumit când vine vorba de jucării. Are pasiunile lui – și nu-i chip să-și schimbe preferințele. Îmi face și mie viața mai ușoară, ce-i drept.

Pentru voi, cei de acasă, care nu știți ce să cumpărați – au mai rămas 2 zile! eu vin cu o idee. Cu jucăriile mele cu poveste cu tot, personaje din suflet, cusute cu mare drag de către Vera. Le știți deja, sunt sigură, Mame de Poveste, nu altele! Le puteți comanda ori direct de la noi – e-mail la mamedepoveste@gmail.com sau de pe Breslo. Eu una vi-l recomand pe domnul Cesuleț – ca mi-e drag tare dar și NU-ul țepos dar pufos e de luat acasă! Jucării una și una ce vin la săculeț (pictat și el!) cu a lor poveste…

3

O vorbă și un ton

Între multe, multe altele, două-s chestiile pe care le folosim în conversația cu ai noștri (sau ai altora) copii, chestii care pe mine una mă calcă pe nervi. Prima-i vorba „stai cuminte”. Oameni buni, când o aud, mă trec toate apele. Nu știu de-mi trezește amintiri adânc ascunse, chinuri, traume sau altele, dar e sigur că în clipa în care dau de ea, pielea mi se face de găină, părul mi-e-n vârful capului și la gură stau să iasă cuvinte nu tocmai elegante. Stai cuminte. În parc, stai cuminte. La locul de joacă, stai cuminte. Pe o plajă pustie, doar tu și alte două mame cu ale lor copii. Stați cuminiți. Mama dracului de cuminințenie mai ales când nu-i nevoie de ea. Vezi copii cu gura până la urechi care aleargă, se împing, se hârjonesc, îi vezi cum înlemnesc, da’ măi, înlemnesc în momentul în care se aude vocea și vorba: stați cuminiți! Am stat ieri afară o dimineață întreagă, timp în care violente gânduri mi s-au perindat prin minte. Plajă cât vezi cu ochii, copii cu poftă de alergat și de-ale lor, care te lasă-n pace, să-ți bei cafeaua, să-ți spui vorbele, să te simți bine. Și-n tot zen-ul ăsta, grija ta, singura ta grijă e că puștanii de nici șase ani nu stau cuminți. Sunt defectă?

Am și eu momente când aș trage cheia din spatele lui Ion, l-aș opri și domoli, dar cu motiv. Nu-l duc în parc și urlu după el să nu alerge. Nu ieșim la plimbare dacă n-am stare de mișcat și pas vioi. Încerc să-i dau cât mai multă libertate și loc de desfășurare pentru ca atunci când e nevoie să stea cuminte, când chiar e nevoie de asta, să știu că va sta.

Încep să mă răcoresc, pare-se. A doua chestie e un ton. Ăla al oamenilor care au impresia că dacă folosesc deșteptăciuni și întrebări retorice, par cu un pas mai sus decât cei cărora li se adresează. De obicei, părinții care le vorbesc copiilor întrebându-i chestii la care evident că se știu răspunsurile. Am asistat la un astfel de dialog sâmbătă. Ar fi încetat de îndată ce mi-ar fi văzut ochii dați peste cap, dar mi-a luat-o Ionuț înainte.

Ion se balansa pe o bară din fața unei curți. O chestie de metal menită să-i împiedice pe idioți să parcheze pe trotuar. Vine o colegă de-a lui, elegantă și adorabilă peste poate. Evident, se pune lângă Ion și începe să se balanseze cu el. Până o vede mă-sa.

– Te rog să nu te balansezi. Porți rochie și ciorapi! (și acum pe tonul ăla miorlăit dar atotștiior) Ce se poate întâmpla dacă te balansezi cu rochie și ciorapi?

Ea întreabă, ea răspunde:

– Se pot rupe ciorapii. Ciorapii cei noi se vor rupe. Și ce se întâmplă dacă se rup? continuă doamna fără să fie băgată-n seamă.

– Dacă se rup ciorapii, NU-ȚI MAI CUMPĂR ALȚII ȘI NICI NU MAI AI VOIE CU ROCHIE LA GRĂDI! MĂ AUZI?

Parcă e o scenă din aia din desene animate. O mutrișoară simpatică, doamnă elegantă care pentru o fracțiune de secundă se transformă în balaur și apoi revine la, mă rog, normal.

Fetița coboară, Ion continuă să se balanseze. Eu nu-i spun nimic, evident și pentru asta doamna mă privește lung. Trec minute bune, domnișoara uită de amenințarea mamei și se cațără înapoi lângă Ion. Mă-sa își pune zâmbetul pe față și începe.

– Draga mea, nu mă auzi? Mă auzi, că doar ai urechi. Ton mireos. Dă-te jos, ești fată! Nu cred că există fete care să poarte fustă și ciorapi și să se balanseze! Știi ce se poate întâmpla, nu-i așa? Știi pentru că ți-am zis. Fetele cu fuste frumoase și ciorapi noi nu se balansează!

(mai că nu-mi vine să mă ofer să-i cumpăr o pereche de ciorapi!)

– E mai ușor cu pantaloni, îi sare Ion în ajutor.

– Vezi și băiețelul îți spune că nu există fete cu fuste și ciorapi care să se balanseze!

– Există. La circ, răspunde Ion (care n-a fost în viața lui la circ!). Dar te balansezi mai ușor în pantaloni…

Atât.

 

14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…