0

Jurnal de vacanță (4)

Am amânat plecarea cu cortul – pentru că în Grecia oricum nimic nu funcționează după programări și planificări, ne adaptăm din mers și era păcat să fi stricat chiar noi obiceiurile. Ne-au trecut zilele ușor și aici, am mai văzut un prieten, doi, am lenevit în hamac – cu Ion agățat de picioarele mele, am citit, am dormit, am mâncat cât pentru toate zilele de la Timișoara când visam la minuni de gusturi și arome.

Ieri ne-a vizitat o mătușă sau ce-o fi fost care a început-o cu dreptul cu Ion. „Unde-ți place mai mult aici sau acolo?” Asta intră clar în categoria întrebărilor tâmpite gen pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? S-a dat Ion codit, să spun, ce să spun, eu l-am lăsat să-și găsească singur vorbele. Nu a vrut să răspundă așa că doamna învățătoare (alt mare pedagog de pe tarlaua ăstora!) a început să-l împingă cu degetul. „Ia spune-mi, unde-i mai frumos? E mai frumos aici? Sau acolo unde ești acum e mai frumos? Ești mai fericit acolo? Sau acum te bucuri că ești aici?” Ion o atinge înapoi cu degetul și-i zâmbește: „Timișoara e un oraș mare, ăsta e un oraș mic, aici am mare, acolo am piste pentru biciclete. Îmi place peste tot. Și la Berlin îmi place!” Femeia tace, pe mine mă pufnește râsul.

Am stat de dimineață să strângem cărțile lui de când era mic să le facem pachet să le dăm unui verișor de aici, mare cititor. Inițial voia să-i dea vreo trei dar condiționat: să le aducă înapoi când termină ca să le punem la păstrare pentru copiii lui (ai lui Ionuț adică!) Până seara când a venit copilul să-și ia cărțile Ion a mai pus un teanc peste și a găsit și un sac cu jucării. Le-a dat pe toate fără să-i fi spus nimeni nimic. Dacă mai aud legende urbane cu copii singuri la părinți care-s niște monștri egoiști ce nu știu să împartă o să urlu fără oprire.

Ionuț a deschis muzeu cu lucrările lui la bunică-sa în curte. Instalații – nu video pentru că nu avem aparate! A dat titluri, a pus etichete – în greacă, pentru că aici toată lumea vorbește greacă! a pregătit bilete. 2 euro intrarea, plătești o dată, poți vizita muzeul până peste două săptămâni când expoziția se va muta la Giarmata să o vadă și alții. A făcut o listă cu șase reguli de comportament la muzeul, primele trei sunt diverse variații ale lui NU PUNE MÂNA!

20821577_10154663313840927_1592642127_o

(Lucrarea „ΣΠΙΤΙ” / Casă SAU Acasă, poate fi atinsă dar CU GRIJĂ. Costă 10 mii de euro și cumpărătorul e rugat să o lase la muzeu ca să o vadă și alții.)

Apoi a dat peste niște semne ciudate, sculptate-n piatră și a început să caute extratereștrii.

Seara-n pat, se strânge lângă mine.

– Am un prieten nou, extraterestru. Are antene luminoase și suntem conectați și pe facebook.

Eu nu zic nimic, ascult. Cum s-au întâlnit ei în spațiu, cum s-au ajutat unul pe altul, cum se caută în continuare.

– Tu crezi în extratereștrii? mă întreabă el.

– Mi-e greu să cred că suntem singuri în universul ăsta așa de mare…

– Eu chiar cred că există. Și că-s buni. Prietenul meu e bun.

– Am înțeles, cred că de fapt tu ești personajul principal din cartea lui Jeffers, aia cu băiețelul și extraterestrul!

Se luminează la față. Se ridică de pe pernă și-i tot numai un zâmbet!

– Da, să știi că așa e!

– Oare cum o fi scris Jeffers cartea aia fără să te cunoască?!

– Tu-ți dai seama?! Și el chiar credea că acel copil nu există, că e doar din capul lui! Și când colo… SUNT EU!

Adoarme liniștit cu zâmbet în colțul gurii și gând că-i personaj de carte. E chiar mai mult de atât.

Vacanța merge mai departe. Încă două săptămâni pline. Încet, încet începe să-mi placă.

 

 

 

4

Dialog

Trei zile în care ne-am văzut pe fugă. L-am prins într-o seară la povești. Îmi place mult când se tolănește cu capul la mine pe picioare și ne întindem amânoi pe cea mai faină canapea din lume. Îl simt că vrea să afle, să întrebe, să ne legăm ca după o pauză lungă.

– Știi, eu nu o să mă mut niciodată de lângă voi.

Mie-mi stă inima-n loc.

– Niciodată e un cuvânt cam … gras.  Nu prea încape în viața noastră. (ăsta-i primul gând ce-mi vine în minte)

El râde, râd și eu.

– Serios vorbesc. O să locuim mereu împreună, tu cu tata și cu mine. Și cu fratele meu.

– Doamne, care frate?!

– Stai liniștită. E imaginar. Fratele meu imaginar. Sigur o să-ți placă mult de el pentru că e imaginar. Tu nu-l vezi. Nimeni nu-l vede. Doar eu.

Mă liniștesc instant și mă pufnește râsul.

– Păi chestia asta cu locuitul împreună nu prea cred că se poate. Adică nu știu dacă există vreo fată în lumea asta care să vrea să stea cu mine-n casă. Și nici eu nu cred că vreau.

Stă pe gânduri.

– Caut până găsesc. Auzi, eu unde eram când nu eram?

– Am mai discutat despre asta…

– Da. dar vreau să știu dacă vă plăcea să fiți numai voi când eu eram altundeva.

– Păi sinceră să fiu, era interesant. Adică aveam mai mult timp liber. Dar și acum e fain. Și pentru că era deja plictisitor să fim numai noi doi am zis, ok, hai să facem și un copilaș. Să vedem cum e. Și atunci ai apărut tu!

– Să o crezi tu că am venit când ați vrut voi! Eu am venit când am vrut eu! Știi, când stăteam eu în cer, pentru că eram de fapt un spirit și mă gândeam să aleg o mămică la care aș vrea să merg și eu știam că vreau să vin la tine… Dar tu nu știai și ți-am făcut surpriză!

Piele de găină. Dar chiar așa a fost.

 

 

 

0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…

 

Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

0

Încercări

Las în urmă două săptămâni de groază. Cu niște ferestre de lumină, că doar n-or fi toate negre în același timp, dar tot de groază și urâte au fost zilele ce-mi stau în spate. La job, am dat-o de gard rău de tot cu un proiect care, teoretic, nu ar fi putut da greș. Ei bine, am reușit performanța și încă-mi vine să mă bag în dulap când îmi amintesc. Am adus la Timișoara o expoziție faină, cu public foarte bine definit. Nu-i pentru publicul larg – și asta o spune și titlul ei. E nișată și-i bine că e așa – cât de greu poate să fie să o promovezi?  Sunt convinsă că și un student în anul I ar putea să se ocupe de PR-ul ei și să ia notă mare la examen. Ei bine, surpriză. Da, sunt plină de surprize. Am ignorat complet publicul țintă – pentru că mintea mea e doar la tineri, i-am băgat în programul de promovare doar pe studenți. Care studenți erau în plin proces de predare de proiecte și clar, n-aveau timp de vernisaje și alte minuni cu pișcoturi (n-am avut) și șampanie (nici din asta n-am avut). Am trimis eu mesaj cu cântec la presă (pe care de data asta aș fi putut-o ignora complet) și a fost cam degeaba. Publicul țintă trebuia chemat personal – sau mă rog, trebuia verificat de câteva ori de mesajul a ajuns și la ei. Ups, n-am făcut-o nici pe asta.  Și am chiar și un prieten în domeniu, care și el îi știe pe toți și pe toate – și-l văd și des și naiba știe ce o fost în capul meu pentru că nici lui nu i-am spus prea multe. Probabil că în mintea mea n-a fost nimic înafară de studenți. Așa că, în lista lungă cu ce să nu facem când organizăm un eveniment, eu am bifat tot ce era de bifat. Stai jos, 4!

Apoi au urmat episoade cu pixeli și imagini prea pixelate și texte ce au trebuit corectate cu 10 minute înainte să intre la tipar. Încurcături cu titluri, ba doamnă, ba profesor doctor, ba conferențiar, ba stimată. Taximetristul care trebuia să ia la aeroport artistul a uitat să meargă după el. Bannere care trebuiau să facă piața să vuiască și lumea să vorbească trebuie mutate în altă parte unde vuietul n-o fi așa puternic. Și tot așa.

Colac peste pupăză, Ion trece prin episoade pe care mi-am promis că nu le va mai trăi vreodată. Și îi ies toate frustrările și supărările cu lacrimi multe și stau cu el și stăm toți trei. Și îl țin în brațe și el pe mine și ta-su e și el cu noi (deja înțelege bine ce zicem) și-mi spune că nu a fost un an ușor, n-a fost deloc ușor și lui în continuare îi este dor de mine și așa-i că și mie de el? Și-și amintește ce viață frumoasă am avut noi până n-a crescut și ce dor îi este lui de făcut litere în aer cu Katerina.

Lăsăm în urmă două săptămâni urâte tare. Azi am luat bilete care ne vor duce la mare și la soare și trei săptămâni o să ne prefacem că n-am plecat niciodată nicăieri.

1

Cea mai …

Am crescut auzind zi de zi că sunt cea mai bună. Cea mai talentată, cea mai bună la engleză, cea mai silitoare, cea mai bună din clasă, cea mai bună din familie, cea mai bună la tot felul, cea mai vorbăreață, cea mai prietenoasă, cea mai de dat exemplu. Cea mai era un fel de prenume – mă însoțea peste tot. Și ceva ce sunt convinsă că se voia a fi de mare ajutor, în mintea mea s-a transformat într-o povară greu de dus. Pentru că toate „cea mai” ăstea s-au întors ca un bumerang cu frică. Frică să nu greșesc – pentru că doar se știe, eram cea mai. Frică să nu fac tâmpenii, să nu fiu prinsă pe picior greșit, să nu dezamăgesc. Toate ăstea mă urmăresc până azi. De fiecare dată când fac una sau alta – și-mi pun tot sufletul și tot dragul stau cu  sabie deasupra capului: oare e suficient de bine? Oare aș fi putut mai mult? E o prostie ce-am făcut, nu-i așa? De fapt nu-i deloc ok și-i clar că-s alții mai mulți și mai buni și eu pur și simplu am doar noroc. Iar de aici până la nu-s bună de nimic și vai și uf, nu-i decât un pas. Am trecut în aștia 36 de ani prin multe experiențe, nici măcar o dată n-am fost în stare să primesc o laudă cum se cuvine. Pentru că mereu gândul că alții așteaptă ca eu să… , îmi stă-n spate și mă trage-n jos. Orice fac, orice zic, mă simt privită, analizată, desfăcută pe bucăți. Duc în buzunare pietre: de emoție și sentimente grele. Conștientizez – știu de unde au pornit și mi-am promis că n-o să le dau mai departe. Așa că în relația cu Ionuț am încercat să țin un echilibru – și atăzi am realizat că se poate să fi căzut în altă extremă.

Am mers astăzi de dimineață amândoi, la un concurs. Zeci de piese de lego pe care copiii, împărțiți în trei serii trebuiau să le puna-n forme, să construiască una, alta iar la final primeau și premii. Ionuț al meu care vede-n față doar piese și construcții a fost gata de plecare în câteva minute și mi-a cântat tot drumul – Oare ce piese sunt? Oare-s multe? Oh, ce chef am de construit! A sărit direct la treabă, a făcut o navă spațială cu influențe de Titanic (în continuare asta-i obsesia și nu dă semne de oboseală) iar la final a pus-o în rând cu celelalte, pentru jurizare.  Am plecat la o plimbare – așteptare.

– De-abia aștept să văd ce am câștigat, îmi spune el pe un ton categoric și eu simt cum pun frânele.

– Păi știi, ar fi minunat să câștigi, dar oricum important e că ai participat. Nu știm încă dacă o să câștigi!

– Oh, dar eu știu. Știu sigur că o să câștig. Am făcut o lucrare minunată. E chiar faină.

Pe mine mă trec toate apele. Recunosc, mă tem să îl las să se entuziasmeze. Dacă totuși nu câștigă?

– Ok, e chiar faină lucrarea ta. Dar nu avem de unde să știm dacă o să câștigi ori ba. Și cum ziceam, important e că ai participat și te-ai distrat și…

– Da, e important. Dar sigur o să fiu printre câștigători.

Siguranța asta mi-e nefamiliară. Mă sperie și-mi dă o stare de disconfort. Nici nu știu cum s-o explic, n-am cum. Doar o simt.

Ionuț a câștigat premiul 3. După ce doamna citise deja o listă lungă de nume de copii care au primit diplome pentru participare și eu am tresărit la fiecare dintre ele, a ajuns să citească numele celor șase câștigători. Mi-e și rușine să o spun, dar până-n ultima clipa eram sigură că a uitat de el, că numele lui ar fi trebuit să fie pe diploma de participare și doar atât. N-a fost. Numele lui a fost pe diploma cu locul 3.

Mă privește zâmbind.

– Ți-am spus că o să câștig?

– Mi-ai spus.

– Nu ai crezut, așa-i?

– Nu.

– Nu-i nimic, o să mă crezi data viitoare.

Poate totuși e adevărat ce se spune, că ăștia mici din viața noastră și-au făcut drum pe aici ca să învățăm una alta și mai ales ca să ne învățăm… minte.