1

Final de capitol

Cochetez de ceva vreme cu o chestie: să cumpăr cât mai puține lucruri. Să fie puține dar bune și cu banii puși la păstrare să-mi fac alți pitici fericiți (cu o escapadă la Madrid de exemplu). Gândul acesta mi se plimbă-n cap de anul trecut (inspirată de aici), dar în ziua a doua a lui 2017 mi-am promis că-l transform în rezoluție. Pentru că azi, căutând o pereche de jeans, am realizat că mie de fapt nici măcar nu-mi place să merg la cumpărături. Shoppingul nu-i pentru mine motiv de relaxare. Din contră, după un ceas prin magazine – dacă trebuie să și probez n-am nevoie decât de jumătate de ceas! simt că mă dor toate și visez la o canapea și ceai și liniște.

Mă obosește teribil căutatul, probatul, vânzătoarele – în Grecia mă scoteau din sărite pentru că stăteau și-mi respirau în ceafă, în România mă calcă pe nervi pentru că nu mă bagă în seamă și par deranjate de orice întrebare. Calea cea dreaptă o fi undeva prin Austria, dar adevărul e că m-am cam săturat de aceleași mărci și modele și forme.

Și cum spuneam, azi s-au aliniat planetele și mi-au dat cu cireașa de pe tort în cap. Am petrecut cinci ore la mall și până la urmă am cumpărat ceva doar ca să nu spun că am pierdut timpul degeaba. În primul magazin am cules vreo zece perechi e jeans, cică n-am voie să intru cu toate în cabină.

–  Îmi aduci tu alte numere de am nevoie sau ies eu și defilez în căutare?

– Nu știu ce să vă spun. Dar nu se poate.

În alt magazin am intrat cu trei perechi, una parcă stătea cum trebuie dar un număr mai mic nu mi-ar fi stricat așa că ies să-l caut. Pe când mă întorc, fata a făcut ordine pe acolo și a luat și ce nu trebuia luat.

În al treilea magazin s-a uitat lung la mine și mi-a spus că mai au doar numere foarte mici, adică pentru dumneavoastră sigur nu mai am! L-am înțeles pe crețul care a avut parte de un astfel de tratament anul trecut pe vremea asta. Cică numerele se opresc la XL, nu au mai mulți de X. El a plecat relaxat mai departe, eu astăzi aș fi pocnit-o pe duduie cu poșeta-n cap! M-am abținut și odată cu asta, mi-am promis că de azi încolo cumpăr doar online.

De la cei care mi le aduc acasă, le probez și le pot returna de nu-s bune. Deocamdată singurii testați sunt simpaticii de la ZOOT (simpatici nu doar din cauza lui Robi), Joules și niște ghete simpatice de la Shoppingdays.  Mai am pe lista Asos și Fashion Days, pe picior de testare. Ce alte recomandări aveți? Haine, pantofi și accesorii la un click distanță?

6

Despre servicii și alte detalii

Încă nu mi-e dor de unde am plecat. Puține chestii îmi trezesc amintiri plăcute – mai mult papilele gustative au de suferit și cred că am nevoie de încă vreo doi, trei, patru ani să-ncep să duc dorul soarelui și al mării. Aruncați cu pietre, dar mie-mi place griul acesta mai mult ca orice (de-abia acum încep să înțeleg unde mi se ascunde dorul, în ce detalii și culori și zgomote – de ploaie, ce altceva?) Dar dacă-i un lucru după care sufăr și pe care tare aș l-aș vrea și la noi (dacă oricum grecii ca noi sunt, de ce n-am lua și noi ceva de la ei?) acela ar fi chelnerii și vânzătorii prietenoși. Nu sunt, oameni buni, nu sunt. Mai am parte de experiențe excepționale cu câte un funcționar bine dispus, cu câte o vânzătoare cu chef, dar ăstea-s întâmplări așa de rare de le număr pe degete. Pentru mine ca pentru mine, că doar știu de unde am plecat, dar crețul suferă îngrozitor. Zece ani și mai bine de afacerea lui, de dialog cu clienți și oameni care intrau în magazin se simte ca lovit în moalele capului de fiecare atitudine care-i clar că nu-i cum trebuie.

Doamna de la supermarket dă din umeri când nu scannerul nu recunoaște usturoiul. Îl ia liniștită și îl pune sub pult. Omul se uită la ea, caută ajutor în jur. Cineva traduce mirarea lui în limba română, doamna-i senină: Păi nu mi-l recunoaște scannerul. Îl mai vreți? Îl mai vreau. Păi nu se poate. E doar usturoi. Crețul are impresia că o să primească imediat o rețetă de mâncare fără usturoi, dar în schimb primește doar o privire din aia bleagă. Nu se poate și gata. Tzatziki cu iaurt. Ne reinventăm.

Vede o pereche de bocanci, din ăia din capitolul ne pregătim de iarnă cu zăpadă . Costă cât jumăte de aragaz. Vânzătoarea i-i aduce și-i trântește pe banca de lângă după care dispare. Magazinul e gol, dar nu contează. Stă cu nasul în spatele colegei și se hlizesc ca două toante. Crețul probează bocancii, verificăm numărul și-i comand online.

Dimineață simt miros de cafea – de ani buni nu mai beau decât fără cofeină așa că zic, hai, crețule, să-mi fac pofta. Ia-ți și tu un espresso – Dublu, pardon și apoi, fiecare-n treaba lui.

– Serviți și la pachet? Vrem un espresso dublu și un caffe latte.

– 20.

– De lei? Serios? exclam eu. E prea devreme și parcă 20-ul acela e mai mult decât credeam că o să aud.

– Da doamnă. Păi ce credeți, ați vrut espresso dublu. Atâta costă!

Mă privește cumva ironic și să fiu al naibii de nu-mi vine să i-l torn în cap.

La prânz, că de e să pornești dimineața așa cam încolo îți merge toată ziua, vine crețul să mă ducă la masă. Comandăm, trece un sfert, apoi o jumătate, mai trec vreo patruzeci de minute. Mi-e foame și miroase al naibii de bine. Mai am chestii de terminat la birou, el vrea o limonadă, dar cică nu se poate.

– Dacă vreți limonadă să știți că o să dureze foarte mult, ne amenință domnișoara. Pentru că nu are cine să o facă, toți sunt ocupați. Doar eu pot să o fac dar nu am timp acum.

Mă uit la ea și mă pufnește râsul. Pe bune? Omul se uită la mine, se uită la ea, ceva, ceva tot a priceput. Comentăm amândoi pe înfundate. Nu putea să spună că nu are lămâi? Sau habar nu am, ceva mai politicos? Cred că-mi deschid firmă de consiliat chelneri, vine ideea și am dezvolta-o dar nici gândurile nu mi le mai aud de foame.

– Mă scuzați, îndrăznesc eu, mai durează mult?

– Păi mai durează! De ce nu mi-ați spus că vă grăbiți? Vă grăbiți?

– Nu doamnă, îmi place să stau aici și să miros tot meniul și să-l văd distribuit în toate părțile doar la mine pe masă nu. Data viitoare o să-mi aduc laptopul cu mine și poate îmi stabilesc și o întâlnire două că văd că masa de prânz e juma’ de zi de lucru! Cum adică dacă mă grăbesc? Și vrei să-ți spun înainte? Trebuia să-mi spui că vrei să-ți spun de mă grăbesc ori ba! urlu în minte dar evident, nu spun nimic din toate ăstea ci doar zâmbesc. Că-s tâmpită și bine crescută.

Ajunge mâncarea după alt sfert de oră. E bună tare dar degeaba.

Mai am povești să-ncapă pe pagini multe. Dar mă opresc aici. E prea frumos griul de afară.

 

0

Despre obiecte dragi

Și am mai povestit eu și o să povestesc în continuare cui mă ascultă și mă citește despre cât de dragi îmi sunt vechiturile. Mi-am făcut casa muzeu, adun cu drag orice-mi iese-n cale și daca un obiect îmi pică cu tronc fac tot posibilul să-l fac al nostru. E drept, nu prea mai strâng lucruri cu același patos, am început să renunț mai cu ușurință la obiecte și haine, nu mai încarc spațiul cu tot felul de minuni doar pentru că mi-au plăcut. Dar dacă-i ceva ce-mi face cu ochiul și gândul nu-mi dă pace, ei bine, e greu să fac față tentației!

Anul trecut, cam pe vremea asta, drumul spre grădiniță trecea prin fața unui magazin cu mobile și decorațiuni. Un loc simpatic dar cam prea plin de obiecte ce par vechi dar nu-s. Printre ele însă, un covor care mi s-a lipit de suflet. 130 de euro pentru un 1.60x 1.20, nu prea mic dar nici prea mare. Preț de dinainte de începerea iernii, când lumea se pregătea de „întins” covoare prin casă. Îl văd, oftez, parcă prea bine s-ar potrivi cu vechiturile mele de pe hol, vechituri veritabile să ne-nțelegem. Decid să-l țin în minte, dacă tot așa de tare arde și săptămânile care urmează, merg și-l iau. Între timp, m-am luat cu altele, bilete de avion, drumuri, vizite, nu că s-ar fi stins focul. În primăvară covorul tot acolo, la reduceri. 100 de euro. Decid spontan că pot trăi și fără el și cel mai bine ar fi să-mi comand niște cărți de banii ăia.

Septembrie. Se apropie iarna, ne pregătim de întins covoare. Trec pe lângă magazinul cu pricina și-l revăd. Simt cum mă ard palmele, intru, așa, să-l văd mai de-aproape.

– E frumos, spune vânzătoarea. S-au vândut toate, doar ăsta a mai rămas, dar e de decor, după atâta timp de stat în vitrină cine să-l vrea?

Nu termină de zis și în capul meu se aprind beculețele.

– Îmi faceți un preț bun și-l iau eu.

Mă privește cu neîncredere.

– Dar a stat în vitrină atâta timp… e drept, n-a bătut soarele pe el. E doar cu praf.

– La fel ar fi fost și de era la mine-n casă de când am vrut să-l cumpăr, spun eu zâmbindu-i.

Zâmbește și ea.

– Îl pot trimite la curățătorie…

– Și de acolo mi-l vor aduce direct acasă. Cât costă?

– 50 de euro?

Evident, l-am luat și-s în așteptare până-i gata de curățat și de adus acasă. Și ca să-mi fie așteptarea mai ușoară, am zis să-i găsesc și ceva frumos la care să privească în zilele lungi de iarnă. Zis și făcut: am ochit o funie cu bec la capăt. Visez la așa ceva de vreo trei ani și când întrebam de se poate face, mă priveau ca pe-o sărită de pe fix. Între timp au intrat în rând cu moda și am luat și eu una pentru acasă. La preț special pentru că patronul magazinului a fost student în România, la Cluj ca să fie coincidența și mai spectaculoasă și e și el înnebunit după vechituri. Un ceas de stat la povești și din prețul final au zburat vreo 50%. Așa afaceri să tot faci, nu?

1

Gospodinul

Am lângă mine un om fain. Plin de umor, ironic, sarcastic. Nițel împiedicat dar o spun cu drag. Care nu se jenează să spele rufe, să le-ntindă, să le adune. Care gătește mai bine decât mine. Care merge la supermarket sau la piață cu listele mele (cam degeaba, e drept). Hai că-s cârcotașă, dar simțeam că stau pe ace de nu dădeam drumul poveștii, măcar aici.

Miercuri pe la cinci după amiaza îl sun nervoasă din cale afară. Îl așteptam de peste trei ore, nici semn de băiatul cu părul creț. Răspunde într-un final.

– Oh, păi credeam că azi e ziua în care vine prietenul lui Ionuț la noi…

– Și….???? întreb eu, pe tonul ĂLA.

– Păi am zis să … nu știu, să mai termin ce am de făcut pe aici… și…

– Prietenul lui Ion vine de-abia la ora 6 și acum va trebui să mergi tu la supermarket, i-o tai scurt.

– Bine, nu-i nici o problemă! (Am scăpat așa ușor????) Trimite-mi lista.

O trimit. Lista din aia de plâng inventatorii listelor. Cu indicații de rafturi, unde ce găsește, pe culori, semnale, detalii. Atașez și poze.

Ajunge acasă, încep să desfac plasele și să organizez prin dulapuri și frigider.

– Incredibil ce scumpe-s toate, exclamă crețul și-mi arată o chitanță cu trei cifre. Mă ia cu amețeală, nu alta, că doar știu ce am pus pe lista aia!

În prima plasă (că-s vreo zece) scot rând pe rând pachete de paste. Unu, doi, trei, patru, cinci, ȘASE pachete de paste.

– La ce ofertă le-ai luat? Că am menționat pe listă… să fie la ofertă.

– Păi n-au fost.

– Și de ce ai luat șase???

– Ca să avem! Dar ăștia au fost la ofertă (și scoate trei pachete de biscuiți din ăia de mănânc eu noaptea, pe ascuns).

Mă înmoi nițel. Mai scot niște pachete de brânză, șuncă și tot felul de alte minuni de care nu mănâncă nimeni la noi în casă.

– Ăstea ce-s?

– Păi scria pe listă să iau brânză felii și chestii pentru micul dejun.

– Și noi mâncăm așa ceva la micul dejun? Vreodată?

– Nu.

Scot ce mai e de scos, evident, nimic nu-i ca pe listă. Văd o caserolă cu piept de pui.

– Îl voiam cu tot cu os.

– Păi nu am găsit!

– Nu te-o fi strigat, mormăi eu de una singură, că doar știm cu toții povestea cu „Unde-i?” când e sub nasul tău, mă rog, al lui. Există un loc în supermarketul ăla unde au carne și-ți dau exact ce ceri.

– Și cum era să cer DOAR un piept de pui? (asta-i problema exclusiv elenă, nu cumperi niciodată doar cât ai nevoie ci musai să fie mai mult!)

– Puteai să cumperi un pui întreg!

– Da, doar că eu am luat ce scria pe listă. (privirea arde) Aproximativ.

Mâna mea prinde o cutie. Înghețată de ciocolată. Ce naiba? Încă una, de vanilie. Scot patru cutii de înghețată, de juma’ de kil fiecare. Apoi două sticle de sirop pentru înghețată. Nu, ăstea clar nu erau pe listă.

– Ce-i cu ăstea?

– Păi am simțit că ești nervoasă, explică soțu’ fâstâcit.

– Și am nevoie de 2 kile de înghețată și sirop?

– Am vrut să iau și cornete…

Dau ochii peste cap și mă bufnește râsul (în timp ce caut lingura pentru „săpat” înghețata)

Și-mi dau seama că-s așa de ușor de citit, că e de toți știut că un kil de înghețată spală orice păcat. La voi cum se spală păcatele? Și se uită de supărări?

0

Repetiția-i mama învățăturii

Despre Mame de Poveste, proiect drag și de suflet, am tot scris. I-am dat aripi în urmă cu aproape un an și de atunci a trecut prin tot felul de schimbări, căutându-i și căutându-și forma perfectă. Am început în formatul trei mămici, după un timp am rămas două, apoi, din nou trei. Am crescut ideea, am modificat-o, am mărit familia personajelor, pe altele le-am pus pe lista de așteptare. Am învățat din mers și încă o facem.

De ceva vreme, suntem din nou două. Eu și Vera. Ea creează, desenează și realizează jucăriile. De aspectul grafic, tot ea se ocupă. Eu? Ce fac eu? Iau personajul, îl invit la mine acasă și-i scriu povestea. Apoi trimit veștile în lumea-ntreagă.

De ce vă povestesc din nou despre noi? Că am rămas din trei doar două, nu-i neaparat o știre. De ce am luat o pauză și am stat tăcute și tupilate? Pentru că venim acum, cu o schimbare. De aspect. De prezentare.

(liniște, suspans)

Povestea care însoțește jucăria minunată era tipărită pe hârtie manuală. Format A4. Ce nu-mi plăcea în mod special și parcă nu mă lăsa să mă bucur pe de-a-ntregul de ideea noastră. Așa că am săpat și căutat idei. Vera a găsit-o prima și mi-a și propus: în loc de A4, ce-ai zice de o cărticică în format A6? Cu copertă și desene? Ilustrații? Pentru cei ce habar n-au cum arată asta – printre voi eram și eu până m-a luminat jumătatea Mame de poveste: se ia un A4 și se-ndoaie, ajungem la două jumătăți de A5 care se înjumătățesc și ele într-un A6. Sau două.

Adică Cesuleț Timpulescu, Max și Mara, fluturaș cel delicat și vulpița plină de personalitate și-au spus istorioara ce de-acum încolo apare într-o cărtică colorată și veselă. Cu ilustrații și-n formatul ideal de dus peste tot (vorbesc din experiență!)

alexandra cesuletul timpulescu 20

Așteptăm păreri și comenzi. Pe adresa mamedepoveste@gmail.com. Să fie-n ceas bun!

0

Pauză și cel mai frumos cort din lume

Mi-a intrat în obicei luatul pauzelor. Probabil mi se trage de la viața printre greci dar cert e că-mi fac bine și le fac bine. Celor doi băieți ai mei. V-am mai povestit eu cât mi-a luat până m-am dumirit și m-am urnit. Până mi-a venit mintea la locul ei și mi-am dat seama că și eu și crețul avem aceleași drepturi asupra lui Ionuț. De atunci multe s-au schimbat. Îi las singuri cu cea mai mare plăcere, să se tragă de păr, să se-mpace, să se lupte, certe, iubească. Să facă exact ce vor, când vor, cum vor. Azi am plecat la Atena și am scos-o din casă și pe soacră-mea. Zi lungă cu povești din tinerețea ei și a lui, cu magazine, haine luate la probat, înghețată și gânduri pline de soare. Am ajuns acasă. Băieții mă așteptau pe balcon. M-au văzut de departe și probabil toată strada a auzit chiuitul lui Ion. Intru în casă și-i găsesc ascunși. Într-un cort – cel mai frumos cort! Băieții-s cu gura până la urechi, mai ales ăla micu’: – Mami, doar tăticii știu să facă așa corturi! Adică am folosit tot ce am găsit prin casă, îți dai seama?


Îmi dau…

0

Semn de primăvară

Am mai povestit eu despre momente cheie și cu alte ocazii. Despre întâmplări, locuri și momente potrivite. Despre cât de bine-mi cad astfel de întâmplări și cum îmi luminează sufletul și-mi înseninează ziua.

Marți am dus bunicii la aeroport. Trist moment, ăsta al despărțirii. Trecem prin el de trei, patru ori pe an și niciodată nu-i mai ușor, poate chiar din contră. Pe drumul întoarcerii, Ikea îmi face cu ochiul, aș merge și nu prea. Ionuț mă convinge că nu are rost să intrăm – „Mai ales că, mami, avem de toate. Și tot timpul cumpărăm câte ceva când mergem chiar dacă nu ne trebuie nimic!” Înțelept copil am.

Ajungem acasă, dăm o tură pe la supermarket și visez doar să stau tihnită undeva la soare. E cald, e primvară-n Grecia, se simte ca un fel de început de vară la Timișoara. Primim mesaj pe telefon că a ajuns la magazin o jucărie comandată de „iepuraș”. Ne pornim – eu cam fără chef, Ionuț cu el turat la maxim. Vreau să mergem repede și apoi să-mi cadă bine un suc rece pe o terasă, undeva pe lângă mare.

În magazin dau peste o față cunoscută, ne bucurăm amândouă. Promitem să ne revedem. Și sigur o s-o facem pentru că eu realizez că am plecat în grabă fără portofel și ea se oferă să mă salveze de un drum până acasă. Mi se umple sufletul de recunoștință. Serios. O chestie mică, mică de tot dar vitală. Mai ales când nu-ți mai simți spatele, picioarele și nici putere n-ai. Putere să-i explici lui Ion de ce trebuie plătit un cadou de la iepuraș. Răsuflu ușurată, pornim înapoi, uit de suc și de dorință de stat la malul apei. Dăm peste alți prieteni. Ion vrea să ne oprim la joacă, eu aș sta, dar cum așa, ei bine, se rezolvă. Că-s oameni faini, dragi și normal că dau o mână de ajutor. Știu că mi-am găsit un nou acasă.

Momentele ăstea mă fac să uit de tot ce nu merge. De tot ce-mi displace. De mormăieli și distanțe și doruri. Sunt clipe și zile pline de soare – chiar de nu-i pe cer, e acolo unde trebuie. La noi în suflet.

Să aveți și voi o primăvară la fel de frumoasă ca începutul primăverii mele.