6

Despre servicii și alte detalii

Încă nu mi-e dor de unde am plecat. Puține chestii îmi trezesc amintiri plăcute – mai mult papilele gustative au de suferit și cred că am nevoie de încă vreo doi, trei, patru ani să-ncep să duc dorul soarelui și al mării. Aruncați cu pietre, dar mie-mi place griul acesta mai mult ca orice (de-abia acum încep să înțeleg unde mi se ascunde dorul, în ce detalii și culori și zgomote – de ploaie, ce altceva?) Dar dacă-i un lucru după care sufăr și pe care tare aș l-aș vrea și la noi (dacă oricum grecii ca noi sunt, de ce n-am lua și noi ceva de la ei?) acela ar fi chelnerii și vânzătorii prietenoși. Nu sunt, oameni buni, nu sunt. Mai am parte de experiențe excepționale cu câte un funcționar bine dispus, cu câte o vânzătoare cu chef, dar ăstea-s întâmplări așa de rare de le număr pe degete. Pentru mine ca pentru mine, că doar știu de unde am plecat, dar crețul suferă îngrozitor. Zece ani și mai bine de afacerea lui, de dialog cu clienți și oameni care intrau în magazin se simte ca lovit în moalele capului de fiecare atitudine care-i clar că nu-i cum trebuie.

Doamna de la supermarket dă din umeri când nu scannerul nu recunoaște usturoiul. Îl ia liniștită și îl pune sub pult. Omul se uită la ea, caută ajutor în jur. Cineva traduce mirarea lui în limba română, doamna-i senină: Păi nu mi-l recunoaște scannerul. Îl mai vreți? Îl mai vreau. Păi nu se poate. E doar usturoi. Crețul are impresia că o să primească imediat o rețetă de mâncare fără usturoi, dar în schimb primește doar o privire din aia bleagă. Nu se poate și gata. Tzatziki cu iaurt. Ne reinventăm.

Vede o pereche de bocanci, din ăia din capitolul ne pregătim de iarnă cu zăpadă . Costă cât jumăte de aragaz. Vânzătoarea i-i aduce și-i trântește pe banca de lângă după care dispare. Magazinul e gol, dar nu contează. Stă cu nasul în spatele colegei și se hlizesc ca două toante. Crețul probează bocancii, verificăm numărul și-i comand online.

Dimineață simt miros de cafea – de ani buni nu mai beau decât fără cofeină așa că zic, hai, crețule, să-mi fac pofta. Ia-ți și tu un espresso – Dublu, pardon și apoi, fiecare-n treaba lui.

– Serviți și la pachet? Vrem un espresso dublu și un caffe latte.

– 20.

– De lei? Serios? exclam eu. E prea devreme și parcă 20-ul acela e mai mult decât credeam că o să aud.

– Da doamnă. Păi ce credeți, ați vrut espresso dublu. Atâta costă!

Mă privește cumva ironic și să fiu al naibii de nu-mi vine să i-l torn în cap.

La prânz, că de e să pornești dimineața așa cam încolo îți merge toată ziua, vine crețul să mă ducă la masă. Comandăm, trece un sfert, apoi o jumătate, mai trec vreo patruzeci de minute. Mi-e foame și miroase al naibii de bine. Mai am chestii de terminat la birou, el vrea o limonadă, dar cică nu se poate.

– Dacă vreți limonadă să știți că o să dureze foarte mult, ne amenință domnișoara. Pentru că nu are cine să o facă, toți sunt ocupați. Doar eu pot să o fac dar nu am timp acum.

Mă uit la ea și mă pufnește râsul. Pe bune? Omul se uită la mine, se uită la ea, ceva, ceva tot a priceput. Comentăm amândoi pe înfundate. Nu putea să spună că nu are lămâi? Sau habar nu am, ceva mai politicos? Cred că-mi deschid firmă de consiliat chelneri, vine ideea și am dezvolta-o dar nici gândurile nu mi le mai aud de foame.

– Mă scuzați, îndrăznesc eu, mai durează mult?

– Păi mai durează! De ce nu mi-ați spus că vă grăbiți? Vă grăbiți?

– Nu doamnă, îmi place să stau aici și să miros tot meniul și să-l văd distribuit în toate părțile doar la mine pe masă nu. Data viitoare o să-mi aduc laptopul cu mine și poate îmi stabilesc și o întâlnire două că văd că masa de prânz e juma’ de zi de lucru! Cum adică dacă mă grăbesc? Și vrei să-ți spun înainte? Trebuia să-mi spui că vrei să-ți spun de mă grăbesc ori ba! urlu în minte dar evident, nu spun nimic din toate ăstea ci doar zâmbesc. Că-s tâmpită și bine crescută.

Ajunge mâncarea după alt sfert de oră. E bună tare dar degeaba.

Mai am povești să-ncapă pe pagini multe. Dar mă opresc aici. E prea frumos griul de afară.

 

Anunțuri
1

When in Rome…

Cred că e prima dată când ajung să trăiesc undeva fără să simt că m-am adaptat sau că aș vrea să o fac. Am încercat, recunosc. Puțin, timid, la început, dar nu mi-a ieșit așa că am rămas cum sunt și poate chiar mai mult decât aș fi fost de eram într-un loc ce mi se potrivea. Nu simt cultura oamenilor ăstora, nu mi-e aproape de suflet și înțelegere și cu cât mă trag mai înspre ei, cu atât mai mult elan îmi vine să o iau la fugă. Puține-s mamele cu care rezonez, le număr pe două degete de la o mână, puține-s familiile de care mă simt aproape, puține-s prietenele pe care le vreau în preajmă. M-am adaptat în sensul că mi-am făcut acasă cuibul și pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alegerea partenerului de viață a fost cel mai bună decizie pe care am luat-o. Trăiesc și invăț să mă detașez de tot ce nu-mi place și de tot ce aș vrea să fie altfel. Să caut binele în tot răul și tot așa. Pare-se însă că există un domeniu în care seamăn tot mai mult cu doamnele de aici. Când vine vorba de criticat bărbații.

Dimineața, yoga. Ne strângem două, trei, mai apare o doamnă. Intră-n vorbă cu noi. Fiecare-și varsă amarul și supărarea. Una are un soț care nu face nimic în casă, dar nimic.

– Băi, dar se dezbracă și unde se dezbracă le lasă pe toate! În mijlocul casei, așa ceva mai rar!

– Al meu stă nemâncat până ajung eu acasă! Nu știe nici să încălzească mâncarea! E teribil! Mama lui nu l-a învățat să facă nimic, dar nimic. Făcea ea tot și acum fac eu.

Eu n-am motiv să mă plâng, dar încerc să intru-n horă. V-am zis, spiritul criti s-a prins cel mai bine de mine.

– Să vedeți al meu cum întinde hainele, am găsit bluze cu mânecile înnodate. Le-ar fi trebuit o lună se se usuce! Așa că prefer să le fac eu, îl las pe el în bucătărie, că acolo se pricepe!

– Ce, face de mâncare? mă întreabă doamna mai în vârstă care ne-a ascultat atentă fără să spună nimic.

– O, da! Și încă ce bine gătește! E un vis! Și apoi pune tot la loc! Bine, e haos când gătește, dar măcar strânge tot… mă fofilez eu, să nu carecumva să dau vreun punct în plus, că azi e zi de puncte minus.

– Draga mea, ascultă-mă, că știu ce zic. Nu-l mai lăsa să facă nimic! Nici mâncare, nici să întindă haine, nimic. Să ai grijă de el, că vine vreo străină și ți-l ia! Rusoaice, românce, numai la asta le stă capul, să ne ia bărbații. Și se aranjează și au grijă de casă până pun mâna pe ei!

Liniște de s-o tai cu cuțitul. Fetele care mă știu bine, mă privesc. Eu le privesc pe ele. Respirăm în tandem.

– Am auzit atâtea povești, parașute mari și rusoaicele și moldovencele și româncele ăstea. Fac și în pat tot felul de minuni. Și nu sunt cu gura pe bărbați, nu-i critică, sunt mieroase… Așa că aveți grijă, nu-i tot criticați!

Pe mine mă pufnește râsul prima. Apoi și pe restul. Doamna ne privește contrariată.

– Nu te mai primesc la mine-n vizită, spune una dintre fete. Ești prea elastică și nici nu critici așa cu foc, mă tem.

Râde și ea, râd și eu, doar doamna rămâne serioasă. Pricepe ce-i de priceput. După oră pleacă fără să ne salute. Probabil că i s-a făcut frică.

 

3

Despre cărți

M-am distrat copios zilele ăstea. Pentru mine traiul pe meleaguri elene e inspirație pură: aud și trăiesc tot felul de episoade de care cu siguranță nu aș fi avut parte în zone mai nordice. Și sunt convinsă că viața nu ar fi avut atâta farmec fără astfel de întâmplări.

V-am mai spus eu că am cunoscut o doamnă care căuta niște cărți îmbrăcate în piele gri ca să se asorteze cu nuanțele și stilul sufrageriei. Credeam că-i episod rătăcit, adică știți, ciudați din ăștia mai trăiesc și-n ograda mioritică. Se pare că nu, se pare că-s mai multe decât credeam și nu doar atât, dar conținutul bibliotecii e musai să se potrivească și cu restul culorilor din salon. E un fel de regulă nescrisă pe care o știe toată lumea. Și că asta nu-i noutate sub soare. Îmi spunea soțul că acum vreo 20 de ani, lumea cumpăra volume ale marilor clasici în culoarea dorită. Mamă-sa, soacră-mea adică, o femeie care chiar iubește lectura, a căzut și ea-n păcatul ăsta. Prin urmare are în sufragerie un set de vreo 12 volume în nunanțe de gri, desfăt pentru ochi. La ziua unei prietene zilele trecute, mătușa-sa îi spunea că are o bibliotecă întreagă, cărți una și una, inclusiv autori ruși, din ăia, pe care „trebuie să-i ai în bibliotecă! Și arată și bine, mai ales că tu ai nuanțe de vișiniu, se potrivesc perfect.” De-ar auzi-o Tolstoi…

Eu n-am cărți frumoase. Mi-a atras atenția și o doamnă care mai vine la curățenie din când în când. Și nu doar că nu-s frumoase dar par și vechi și nici măcar nu-s aranjate frumos. Adică sunt puse alandala! Așa că într-o zi a terminat mai repede ce avea de făcut și s-a apucat ea să le scoată rând pe rând, să le șteargă de praf și să le aranjeze pentru a fi frumoase la ochi. Mi-a luat două minute de stat în fotoliu până să-mi dau seama că ceva nu-i în regulă. Prea stăteau toate drept. Când am realizat că-s aranjate pe dimensiuni, să nu spun culori m-a luat cu amețelă. Mi-a luat câteva ore bune să le aduc la ordinea inițială. Ce să fac, nu-s în trend.

Și că tot am adus vorba de cărți, n-am mai povestit de vreme bună despre lecturile mele. Am dat peste niște cărți faine de tot – nu, nu-s arătoase, dar conținutul bate coperta.

  1. Trilogia Cairoului de Naghib Mahfuz (ed. Polirom)
  2. Insula de sub mare de Isabel Allende (ed. Humanitas)
  3. Înapoi în Ghana de Taiye Selasi (ed. Polirom)
  4. Mama de Pearl S. Buck (ed. Polirom)
  5. Miniaturista de Jessie Burton (ed. RAO) – pe care încă n-am terminat-o!

FullSizeRender

0

Acești microbi de peste tot

Am dat peste articolul ăsta de cu bună dimineață și râd, râd și nu-mi vine să mă opresc. Un râs de ușurare – cum că nu doar mie mi se întâmplă minuni din astea, nu sunt singură și ce bine e. O pățanie asemănătoare îmi stă de multă vreme-n minte și m-am tot codit de s-o spun ori ba, pare prea de domeniul fantasticului și totuși, totuși s-a întâmplat.
În urmă cu câteva luni am ajuns la o petrecere, ziua unui copil. Plin de baloane colorate-n jur, veselie, pitici alergând în toate direcțiile. Ajunge o familie cu un prunc de o șchioapă, un an să fi avut. Stătea în cărucior și se întindea către baloane, cu poftă să prindă unul.
Mă gândesc să-l ajut, mă duc lângă el și-l întreb: Pe care-l vrei?
I se luminează fața, îmi arată unul mare și verde, pornesc să-l prind să i-l aduc. Tatăl piciului mă oprește.
– Nu, nu, oare nu găsim un balon dezumflat?
– Ce să faci cu el?? întreb eu mirată.
– Să-l umflu eu! explică el.
– Așa de mult îți place să umflli baloane? mă minunez eu, fiind singura explicație ce-mi vine-n minte.
– Nu, doar că nu vreau să ia un balon oarecare. Dacă se sparge? Nu știm cine l-a umflat și cu siguranță e plin de microbi.
Evident, ma uit la el cu gura până la urechi. Râd ca proasta. El mă privește serios. Mă blochez.
– Acum glumești?
– Nu.
Nu mai am ce să adaug. Dispar în mulțime. Mă fac mică. Râd de una singură. Da, nebuni există peste tot. Ca și microbi dealtfel.