0

Caut loc de joacă (ca-n România)

Dacă-i ceva după care-mi plânge sufletul apăi ăla-i un parc adevărat. Ca acasă. Un parc adevărat și verde și cu un colț cu loc de joacă-n el. Trăiesc pe o insulă, într-un orășel la malul mării, de mă uit în stânga văd apă, de mă uit în dreapta, văd munți. De mă uit înainte, văd o oază verde, un fel de parc pe care l-au amenajat în urmă cu vreo doi ani și deja toate stau să cadă-n el. Hinți rupte, tobogan strigat, bănci vandalizate. Ultima dată când mi-am luat inima-n dinți și am mers acolo s-au luat vreo trei câini după noi de n-am știut cum să găsim ieșirea mai repede.

Parcul din centrul orașului (Πλατεία) are vreo 10-15 copaci, câteva bănci și două locuri de joacă. Neîmprejmuite de garduri ci de două dintre cele mai circulate străzi din urbe. De speriat, evident. Puțin mai jos, pe malul mării unde-i frumos și iese lumea la plimbare, alte două locuri de joacă, nici ălea împrejmuite. Dacă pruncu-i vioi și o ia la goană în jos, iese-n stradă, de schimbă direcția, cade-n apă. Fabulos de-a dreptul să ieși la joacă în astfel de locații cu un copil ce nu aude cuvântul stop.

Mai sunt vreo trei alte parcuri, vorba vine, două dintre ele chiar frumoase. Ne întrebam cu prietena mea cum de nu-s vizitate, ia hai să le inaugurăm noi. Lângă unul am găsit niște mlaștini urât mirositoare și pe celălalt și-l făcuseră sufragerie o gașcă de vreo 30 de minoritari cu gașca lor cu tot. Dormitoarele erau în corturi, puțin mai în spate.

Tot pe malul mării, alt loc de joacă fantastic. Atât doar că e lângă un parc unde seara probabil se petrec lucruri necurate. Dovada? Câteva zeci de siringi și ace care ne-au făcut să ne luăm tălpășița fără să ne uităm în spate. Și da, e pe malul mării, dar sus pe-o stâncă. Dacă pică vreun copil de-acolo, s-o facă plin de avât. Oare la asta s-o fi gândit cei care au proiectat dar au uitat de gard?

În drum spre grădiniță un loc de joacă aproape nou, neatins. Oare de ce? Pentru că tomberoanele de gunoi sunt chiar lângă el. Și să-ți dorești să-l distrugi, nu poți din cauza mirosului.

Anul trecut am găsit un loc minunat, de vis chiar. Sau cel puțin așa părea din mașină. Pentru că nici bine n-am ajuns și am și plecat. Vinovat? Gardul, sau mă rog, lipsa lui. Uitaseră de el. Zilele trecute am auzit că între timp și-au amintit și au montat unul. Și am ajuns acolo și e exact așa cum visam (cu vreo câteva sute de metri mai mic, dar nu-s cârcotașă!): cochet, curat, împrejmuit, cu bănci, copaci. Și bonus, da, și vederea spre mare, dar mai ales jumătatea de oră de mers pe jos până acolo.

IMG_8325

Dar ăsta e doar un loc de joacă. Unul. Habar nu am cât o să fie păstrat așa. E păcat, serios. Într-un oraș în care e rușine mare să ai doar un copil și toți trec de pragul de doi fără nici o problemă, unde vremea ține cu noi și am putem sta afară 11 luni pe ani, într-un orășel unde n-ai multe de făcut (dar nu-i bai, Atena e aproape!) parcurile ar trebui să fie o prioritate. Că-i marea aproape, că-s plaje la tot pasul, nu neg. Dar un parc? Un parc adevărat? Verde? Și cu un colț de joacă? Unde pot sta liniștită și Ionuț nu trebuie să mă audă strigând într-una, nu acolo, nu dincolo, hai înapoi, nu pe acolo, te rooooog, nu acolo! Oare cer prea mult?

Anunțuri
0

Băieței, ouțe și pârțuri (de veselie)

Azi Ionuț a avut chef de companie. „Mami, facem tot ce vrei tu dar să fie și prietenul meu cu noi”. Pentru că de vineri sunt tot împreună, o zi la el acasă, o zi la noi au prins gust și bine fac. Așa că m-am înțeles cu mamă-sa, om fain și prietenă bună și le-am promis de dimineață că-i duc pe amândoi la bunica lui Ionuț în curte. Zis și făcut.

Au sărit și-au chiuit un ceas bun pe covorul de pietricele așternut proaspăt de soacră-mea. S-au jucat de-a purcelușii care-și construiesc o casă din lemne zdravene.

photo 1

Apoi au dat cu ochii de un excavator parcat pe un drum de pe lângă curtea bunicii și a fost musai, musai să-l vadă de aproape.

photo 2

S-au cățărat pe o fântână- navă spațială și au urmărit găinile ucigașe. Apoi au dat peste o biată țestoasă inofensivă și au atacat-o din toate părțile.

photo 3

Cei doi războinici s-au liniștit doar când le-am promis că le caut un vapor și li-l dau să se joace. „Nu vrem un vapor, vrem o corabie. Și să faci valuri!” Evident, m-am conformat.

photo 4

S-au balansat aproape un ceas până au decis să scape de corabie și să o cufunde sub o mare de nisip și pietre. Au petrecut încă un ceas concentrați la găleți.

photo 5

Pe final, plictiseala i-a doborât. „Haideți să desenați!” îi îndeamnă soacră-mea. Vezi de treabă. Și-au luat picioarele-n spinare și dă-i să fugă. Fără nici un scop anume, doar alergat și tăvălit prin iarbă.

În mașină, în drum spre casă încep să povestească una alta.

– Cine a făcut un pârț? întreaba Ion al meu.

– Hă hă hă, răspunde prietenul lui. Nu eu. Că a fost un pârț mic. Eu fac doar pârțuri mari.

– Hă hă hă, ba eu fac! sare Ion de colo.

Râd ei bine. Încep să-și arunce nume-n stânga și-n dreapta și spun tot felul de scârboșenii. Și râd amândoi de mi se scutură mașina. Încerc să țin pasul cu ei dar mi-e greu în două limbi fără nici o pauză așa că renunț. Sare Ionuț cu o întrebare:

– Mami, la ce-s bune ouțele noastre!?

Stau puțin să mă gândesc la ce se referă.

– Care? Ălea de găină?

– Hahaha, mami, nu, ouțele de băieți.

Prietenul lui e nedumerit, „ce tot spuneți acolo?” (eu cu Ionuț vorbim doar românește, indiferent de cine-i cu noi și apoi traducem pe rând ce am spus)

– Ioane, habar nu am. Serios. Am învățat la școală dar nu mai știu exact și nu vreau să-ți spun prostii.

– Poftim? Ați învățat la școală la ce-s bune ouțele?

– Da. Când eram eu la școală-n România, am învățat toate ăstea…

Ionuț râde, râde și când în sfârșit se oprește îi traduce prietenului lui discuția noastră.

– În România, acolo unde-i bunica mea, te învață la școală ce să faci cu ouțele.

Și râd amândoi, râd și mai trag câte un pârț. Veselie mare cu băieții ăștia…

0

Semn de primăvară

Am mai povestit eu despre momente cheie și cu alte ocazii. Despre întâmplări, locuri și momente potrivite. Despre cât de bine-mi cad astfel de întâmplări și cum îmi luminează sufletul și-mi înseninează ziua.

Marți am dus bunicii la aeroport. Trist moment, ăsta al despărțirii. Trecem prin el de trei, patru ori pe an și niciodată nu-i mai ușor, poate chiar din contră. Pe drumul întoarcerii, Ikea îmi face cu ochiul, aș merge și nu prea. Ionuț mă convinge că nu are rost să intrăm – „Mai ales că, mami, avem de toate. Și tot timpul cumpărăm câte ceva când mergem chiar dacă nu ne trebuie nimic!” Înțelept copil am.

Ajungem acasă, dăm o tură pe la supermarket și visez doar să stau tihnită undeva la soare. E cald, e primvară-n Grecia, se simte ca un fel de început de vară la Timișoara. Primim mesaj pe telefon că a ajuns la magazin o jucărie comandată de „iepuraș”. Ne pornim – eu cam fără chef, Ionuț cu el turat la maxim. Vreau să mergem repede și apoi să-mi cadă bine un suc rece pe o terasă, undeva pe lângă mare.

În magazin dau peste o față cunoscută, ne bucurăm amândouă. Promitem să ne revedem. Și sigur o s-o facem pentru că eu realizez că am plecat în grabă fără portofel și ea se oferă să mă salveze de un drum până acasă. Mi se umple sufletul de recunoștință. Serios. O chestie mică, mică de tot dar vitală. Mai ales când nu-ți mai simți spatele, picioarele și nici putere n-ai. Putere să-i explici lui Ion de ce trebuie plătit un cadou de la iepuraș. Răsuflu ușurată, pornim înapoi, uit de suc și de dorință de stat la malul apei. Dăm peste alți prieteni. Ion vrea să ne oprim la joacă, eu aș sta, dar cum așa, ei bine, se rezolvă. Că-s oameni faini, dragi și normal că dau o mână de ajutor. Știu că mi-am găsit un nou acasă.

Momentele ăstea mă fac să uit de tot ce nu merge. De tot ce-mi displace. De mormăieli și distanțe și doruri. Sunt clipe și zile pline de soare – chiar de nu-i pe cer, e acolo unde trebuie. La noi în suflet.

Să aveți și voi o primăvară la fel de frumoasă ca începutul primăverii mele.

1

Una din zilele ĂLEA…

… e azi. M-am trezit cu gâtul strâmb și dureros, după o noapte pe care am petrecut-o plimbându-mă din dormitor în camera lui Ionuț. A avut de pe la 10 până pe la 3 stări febrile, un 37.6 ce se dădea urcat doar la 37.9 și apoi înapoi. Cu Ionuț care a refuzat să doarmă cu mine pentru că m-a auzit spunând că nu-i „febră adevărată” și el își lasă cuibul doar dacă-i febră adevărată. Dimineața nu s-a dat trezit decât în ultimul moment, alergătură până la pediatru (pentru că treaba de azi noapte se repetă de două nopți). Ionuț fără chef de cooperare – nici nu-i de condamnat, eu încercând să înțeleg ce vrea omul ăla de la mine, ce trebuie să fac să-i fie bine copilului, cu durere de cap din clipa în care am ieșit din casă. Pe drum plâns, ba vrea plăcintă, ba mașină, ba nici el nu știe ce vrea. Ajung acasă și încep să caut o (porcărie de) mască pentru inhalații (oare așa i se spune chestiei ăleia în limba noastră?). O mai folosisem anul trecut și trebuia să fie la locul ei. Ei bine, nu era.

Acum să ne înțelegem. La noi în casă nimic nu-i pus la întâmplare. Toate își au categoria și-mpărțeala și rostul. Mă trezești în toiul nopții să mă-ntrebi unde-i hârtia albă pentru imprimantă sau unde-s bateriile AAA îți dau indicații scurte și precise. Cutia albă, raftul doi. Bine, nici nu trebuie să întrebi pentru că oricum toate-s etichetate. În dulapuri găsești tot în clipa în care le deschizi. Fiecare colțișor din casa asta are rolul lui. Și-l știe fiecare. Așa că momentul în care crețul a sugerat că poate n-am căutat bine, a declanșat mare supărare.

– Nu se poate să nu fi căutat bine din moment ce chestia aia are doar un loc unde putea fi!

Nu a mai zis nimic dar mi-am călcat pe inimă și am răscolit întreaga casă. Nici urmă. Am cumpărat altul între timp și Ionuț nu pricepe nici în ruptul capului de ce sunt în continuare cu bombănitul după mine. Că doar avem una nouă! Dacă-mi seamană (și privindu-i lego-urile cred că-mi seamănă) o să înțeleagă în câțiva ani.

Chestia asta mi-a dat și restul zilei peste cap. Mai că n-am dat foc la bucătărie (uneori mă mai rătăcesc p-acolo), am amețiti niște e-mail-uri și comenzi, m-am împiedicat și am rupt un scaun. Nu, e clar, una din zilele ĂLEA e azi. Mai 5 ore și e gata!

5

Valiza, valijoara mea…

O dată pe lună, îmi aștept valiza din România. Am descoperit modalitatea asta – relativ ieftină de a primi pachet de acasă (cealaltă „acasă”!) în urmă cu un an și de atunci, nu mă mai satur. Serios. Nu neaparat pentru că aș aștepta mare lucru – de multe ori sunt hainele care nu-mi încap în bagaj și rămân acolo sau munți de cărți pe care le cumpăr și îmi încarcă peste 20 de kilograme geamantanele. Dar e ideea, ideea de a primi ceva de la ai mei, de departe. Așteptarea. Vai, ce-mi place!

Marțea, pentru că marțea e ziua în care autocarul de la Timișoara trece pe la noi, în drum spre Atena, ne pregătim de dimineață. Ionuț vrea să vină cu mine, e prieten bun cu ritualul. Așa că știe că-i zi scurtă la grădiniță, că venim repede acasă, să-mbucăm ceva și ne pornim înspre locul de întâlnire. E cale de vreo 20 de minute cu mașina, parcăm într-o benzinărie și așteptăm. Câteodată mai mult, alteori chiar deloc. Preluăm valiza, uneori trimitem alta-n loc. Și apoi, de cele mai multe ori, uităm de răbdare și o deschidem. Cum ziceam, nu-i mare lucru, mai bine de trei sferturi din conținut îl cunoaștem deja. Restul, ei, restu-i bucuria. Câte un ou de ciocolată, câte o pungă de faină de mălai. Mi-e dor, ce să fac? Cărți cadou – pe care le comand de aici, dar le trimit la ridicat și achitat, acolo, câte o frântură de acasă. Ceva-n plus, pe care nu-l așteptăm. Ieri, pentru Ionuț, au fost boxeri cu mașinuțe („Mami, buni Maia-i tare faină!”) și două cărți pe care le citim tot de două ori. Pentru că-s două și pentru că, Ionuț. Pentru mine, o cutie de ciocolată. Nimicuri dragi ce ne-au înveselit ziua și mi-au alinat dorul. Voi, aveți valize din ăstea? Ce vă fac să oftați de bine ce-i?

0

Primavară-n suflet

Trec printr-o perioadă bună. În care încerc să fac pace cu mine și cu cei din jur, să las la o parte gândurile urâte și tristețile de orice fel. Probabil că mi se trage de la escapada la Berlin. Sau de la mirosu de frezii din casă. Cert e că în ultima vreme caut în mine ce nu-mi place și cârcotesc despre alții și ce surpriză: am găsit. Ascunse și pitite, trăsături și reacții și frânturi de comportament. „Cine zice, ăla îi!” spune un om drag mie și câtă dreptate are. Așa că am decis să o iau la pas, la pas mărunt. Fiecare-n treaba lui și eu cu mintea curată de orice supărări. În ordinea asta de idei, am zis să fac pace și cu jumătatea de familie din partea crețului. Nevasta fratelui, un fel de „așa nu” pe tocuri. Dar până la urmă, cine-s eu să decid de așa nu-ul meu e mai bun decât al altora? După cinci ani în care ne-am evitat elegant (sau nu prea) și ne-am întâlnit doar la ocazii, am profitat de ziua lui Ionuț și am chemat-o cu tot cu verișiorii la noi. Au fost bolnavi, așa că am amânat întâlnirea pe zile mai bune. Și se face că ieri, printre altele, mă roagă să stau cu cel mic până ea și cea mare merg la cinema. Și apoi, să ne reunim pentru sărbătoare. Pe moment m-am blocat. Pentru că vorbim acum de un copil care m-a văzut de maxim cinci ori în doi ani. Adorabil prunc, cu obraji moi și ochi albaștri. M-am gândit puțin și am zis da, nu pentru că nu pot să spun nu, ci pentru cele spuse de mai sus. Sunt bine, mă simt bine, dau bine. L-a adus, l-a lăsat. Piticul nițel speriat la început – și pe bună dreptate. A plâns puțin. L-a liniștit Ionuț care a profitat de ocazie ca să sape după broasca țestoasă (ce hibernează la noi în balcon).

– Ioane du-te spală-te pe mâini și haideți să vă dau ceva bun.

Între timp ajunge altă prietenă cu a ei fetiță, Ionuț e în extaz. Îl aud cum se grăbește-n baie și odată cu graba…

– Ooooooo oooooo, mami, avem o problemă!

Intru-n baie, Ion e ud din cap până-n picioare, la fel și jumătate de baie și podeaua. Strâng din dinți.

– Ce naiba (ok, pe ăsta l-am scăpat!) se întâmplă aici?

– Mami, am vrut săpunul ăla tare și i-am scăpat farfuria și a stropit apa din robinet pe ea și uită-te ce accident s-a întâmplat!

Cu cealaltă ureche îl aud pe văru-so, o caută pe mama. Îl iau pe Ion pe sus, încerc să nu mă ud, îl dezbrac și-l trimit la el în cameră să-și ia haine.

– Dar mami, e o fetiță acolo, nu pot să merg dezbrăcat!

Mă duc eu și-n drum îl iau și pe cel mic în brațe. Pentru prima dată de când e. Îi place și se-ncolăcește cu mânuțele dolofane. E și Ion îmbrăcat, fetița și verișorul își caută jucării. Ionuț le-a pregătit deja câteva – pentru beleluși! se lasă cu tărăboi când ei le vor pe cele pentru copii mari. Toată distracția se mută-n sufragerie pentru că Ion vrea corabie din perne(le mele!) Casă de nebuni. Sunt cu ochii pe cel mic, pentru că ăsta mare, al meu, se joacă de-a săritul cu parașuta de pe canapea, pe masă și apoi pe jos. (nu, nu e așa de periculos pe cum se aude!) Micuțul cere într-una de mâncare – cică am voie să-i dau biscuiți, pâine sau banană. Vrea și nu știu ce cremă pe care i-o dizolv în lapte cald. Veselie-n toi.

– Ioane, mie-mi place de mor copilul ăsta. Ce zici, îl ținem?
– Măi mami, dar dacă vrem un copil trebuie să-l faci tu. Nu se poate să luăm copiii altor oameni… Adică ne trebuie unul al nostru de la început!

Pleacă fetița, Ion și verișorul își continuă joaca. Sunt topită după el. Vine și mi se urcă-n brațe, vine și Ion. Șterg muci în două direcții.

– Mami, dar de ce se tot suie la tine? Că tu ești mămica mea! Și nu-i mai șterge și lui nasul. Numai năsucul meu!

Îi țin pe amândoi. Vine mătușa cu fetița, Ionuț nu-i vrea duși. Nici ei nu vor. Le pun de mâncare iar la final, Ion și micuțul dansează în bucătărie. Ionuț îl învață să se învârtă și se învârt amândoi. La final, al meu râde (că-mi place mami, cum mă simt amețit!) și celălalt vomită. O dată, de două, de trei, de patru ori. Nu. De cinci. Mie-mi dispare culoarea, Ionuț începe să plângă. Mătușa ne liniștește – așa pățește când are muci mulți! Mă umflă râsul. Acu’ vreo doi ani, într-una din primele zile ale lui Ionuț fără scutec, am mers în vizită. Și fiul meu a cinstit locul cu o pișeală grosolană în camera lui vară-sa. Acum s-a răzbunat fratele ei. Și eu am dat cu mopul, că așa-i șade bine unei mame.

Până la urmă ne-a plăcut. Crețul mi-a spus – Te-a folosit! (așa se exprimă el, direct și fără menajamente) Dar cui îi mai pasă de mărunțișuri din ăstea, când copiii au fost așa de fericiți și s-au jucat împreună? Ne-o fi folosit, dar ne-a plăcut…

5

Ceaiul, sârma și AMR 2 zile

Pe motiv de muci Ionuț a rămas acasă de joia trecută. Ieri simțeam că încet, încet, intru pe teren isteric așa că azi mi-am luat inima-n dinți și l-am dus la grădiniță. Ce m-a apucat? AMR două zile până la weekendul lung în doi și doar noi doi. Și evident am început cu filmele mele de stres – ba să nu se îmbolnăvească pruncul, ba să nu pierdem avionul, ba să nu se prăbușească. Limita mea în ceea ce privește motivele de stres e largă. E cerul. Azi pe la 12 m-a luat o durere de cap și parcă mi-a fost și rău. Evident, mi-am pus diagnostic – să vezi de nu mă lipesc de vreo enteroviroză! după care m-am târât să-mi fac un ceai. Am încurcat plicurile și borcanele – la propriu și am bagat un ceai din ăla de adorm doar mirosindu-l. Calming tea cu proprietăți de dormi neîntors. De adormit, n-am dormit, dar m-am calmat instantaneu. Am mers după Ionuț în ritm de dans, cu gura până la urechi și poftă de salutat în stânga și-n dreapta (da, sunt sigură că am băut ceai și doar ceai!). În drum spre casă, Ionuț povestește de-ale lui, eu de-ale mele, culege vreo trei bețe, două șuruburi și „un pietricel” când, se oprește brusc:

– Uită, mami, O SÂRMĂ! De când îmi doream eu o sârmă ca asta.

Evident, o ia și pe asta-n mână (după ce primesc eu la cărat lemnele și pietricelul). Și cum mergeam noi așa veseli, vede într-o vitrină o carte. Să intrăm să o vedem de aproape. Intrăm, salutăm, doamna ne privește veselă și înlemnește când dă cu ochii de sârma lui Ionuț (o bucată de vreo 30 cm, ca un cârlig, dar neascuțită).

– Vai, doamnă, dar nu-l lăsați cu asta, se poate răni.

Eu zâmbesc. I se adresează lui, copilului.

– Ce-i asta? O sârmă! De când îmi doream eu una! Mi-o dai mie?

– Nu, răspunde Ionuț. Și eu îmi doream de multă vreme o sârmă din asta!

– Nu, nu, nu. Mai bine mi-o dai mie. Ești mic, nu e jucărie sârma asta! și dă să o ia.

Mă umflă râsul. Două greșeli în nici două secunde. L-a făcut mic și pune mâna fără să ceară voie.

Ionuț nu mai zâmbește.

– E sârma mea. Și nu-s mic. Am imediat 5 ani.

Doamna-l privește exasperată, serios, femeia e speriată.

– Doamnă, dar sârma, se poate răni! Luați-o dumneavoastră! Să nu pățească băiețelul ceva! Se poate împiedica!!

În orice altă zi cred că mă luam la harță cu ea. Sau trânteam o teorie de-a mea și mă dădeam mare. Ce naiba să pățească? E o sârmă! Stai să vezi colecția de șuruburi și pilulițe. Dar azi nu. Azi nu. Am zâmbit larg și i-am mulțumit, serios, i-am MULȚUMIT, fără pic de ironie, pentru grija pe care i-o poartă băiatului meu. Și am zâmbit (ca o tâmpită probabil) și i-am spus că e așa de frumos că există oameni cărora le pasă și am mai zâmbit o dată și am salutat politicos și am zâmbit din nou. Femeia s-a blocat și n-a mai zis nimic. S-o fi gândit că am luat-o razna și când colo, eu am băut doar un ceai…