0

O luni de-nvățătură (de minte)

Azi am pornit pe jos înspre școală. Diminețile nu mai sunt așa de reci și ne place la nebunie întâlnirea cu al nostru copac (arată altfel de la o zi la alta!). Ionuț s-a trezit vesel, și-a cântat colindele, a chițăit cât a chițăit, s-a pregătit de plecare. Și-a amintit că nu a luat nu știu ce vapor și ce să vezi, pe când să-l bage în ghiozdan, s-a stricat, el s-a pus să-l refacă, eu m-am pus să trag de el.

Chiar așa, dacă totuși eram sigură că vom merge pe jos, de unde atâta grabă? N-am o oră fixă de ajuns la birou, el are timp până la jumătate peste opt, respiră Alexandro, respiră, mi-am zis o dată, de două ori, de zece ori. El s-a pus pe reparat, eu am continuat să trag de el.

Am plecat într-un final, din buna lui dispoziție nu a mai rămas decât o scânteie. Am încercat să schimb finalul poveștii cu hi hi hi și ho ho ho, văd că ajunge și-un autobuz în stație, îl trag după mine fără prea multe introduceri: Hai să mergem o stație. Nu vreau, spune el. Vreau la copac. Eu nu mai am răbdare, hai, Ioane, hai o stație. El urcă și-i cu capsa pusă, eu după el întrebându-mă de ce-s iar pe pilot automat.

De ce facem ast, noi ăștia mari? Ne purtăm cu ei de parcă ar fi niște jucării? Oare pe ta-su l-aș fi tras așa, în autobuz? Sau pe mama? Sau pe orice alt prieten? Ionuț începe să vocifereze, așa cum știe și simte el mai bine. Nimic nu-i place. Cineva e pe locul LUI, e prea cald, ridică vocea: „Sunt furios! M-ai adus în autobuz și sunt foarte furios! Cineva stă în față și eu nu văd drumul!” Începe să caute motive de harță, e cald ca naiba, da, bine zice, eu număr secundele până la următoarea stație. Unde-i copacul? Ți-am spus doar că voiam să văd copacul! Acum ridică vocea, eu o țin pe a mea, vorbesc pe un ton calm, încep să pricep că am făcut-o de oaie. I-am făcut lui ce n-aș suporta să mi se facă nici mie. Și aștept ca el să fie calm și liniștit și să accepte ce i se întâmp, civilizat.

– Ce copil răsfățat! se aude o doamnă din spate. Așa, să facă isterii peste tot. Trage-i una peste cap că altfel o să-ți tragă el ție! Auzi, ce zice, că o să lovească cu picioarele și că-i furios! La vârsta lui, ce furie să aibă?! Nesimțit! Prost crescut.

Închid urechi, ochi, minte.

Coborâm la prima. Ionuț merge furios înaintea mea. Izbucnește în lacrimi. Mai mormăie ceva. Te-ai trezit cu fața la cearceaf, încerc eu să-l înduplec. Parcă nici în ultimul ceas nu mi-aș recunoaște greșeala. Primește o îmbrățișare (prima nu a fost de la mine!) și până la școală începe să se lumineze. Dau să plec, îl văd cum se ține serios.

– Vrei să te iau în brațe?

– Am fost furios. M-ai tras în autobuz și eu nu am vrut!

– Am greșit.

Vine și-și pune capul pe umărul meu. De ce ne este uneori așa de greu să ne gândim la sferturile și jumătățile ăstea de oameni (la centrimetri mă refer!) ca la niște oameni întregi?

 

Anunțuri
0

Ieri

… a fost una din zilele ĂLEA. Trezită cu noaptea-n cap, că deh, gânduri multe și nu toate faine, mă grăbesc să plec la birou. Că-i săptămâna lungă, fără sfârșit (la propriu) și-s la fel de multe cele ce se cer terminate. Mă bucur să văd că tata a fost mai harnic și a plecat devreme așa că nu trebuie să-i șterg mașina cu dosul când scot bicicleta din garaj. Pornesc cu avânt, e soare dar nu-i prea cald, totu-i verde, miroase a tei și a dimineață. Iubesc diminețile. Și-mi spun asta de multe ori în cap până când ajung în fața ușii și încep să caut cheile. Nu-s. Întorc geanta, caut, simt cum încep să mă enervez. Numai ce mă bucurasem că stau aproape de buricul târgului – un sfert de ceas de pedalat iar acum am impresia că trebuie să merg înapoi jumătate de viață până acasă. Îl sun pe K, să caute el cheile. Evident, nu le găsește – știu de ce, știți și voi, când găsesc bărbații ceva, orice? Poate doar dacă ar fi strigați de obiectul în cauză dar nici atunci. Pe stradă e liniște, și mi-e tot mai clar, până apare prima colegă matinală mai durează. Decid să biciclez cale întoarsă. Parcă-i mai cald deja și nici drumul nu mi se mai pare așa fain. Miroase prea puternic a tei și bordurile ce-mi ies în cale dau drumul ocărilor. E clar, capsa-i pusă. Ajung acasă, caut. Nimic. Mă enervez, reconstitui în cap momentul băgării lor în geantă cu o seară înainte. Ionuț mă ajută: „Sigur le-ai pus în geantă și ele au plecat tiptil de acolo și s-au dus înapoi la tine în birou! Și s-au închis pe dinăuntru!”

Of, cheilor, unde sunteți?! Bag mâna, absentă cumva, în geantă. Le simt, inima-mi stă în loc, le scot încet, de parcă mi-ar fi teamă să nu dispară iar. Au fost acolo și s-au plimbat cu mine de două ori, mama lor de chei, amețită ce sunt, asta se întâmplă când n-ai în minte și buzunare secrete.  Mă schimb și o iau din loc. Fac drumul pentru a treia oară. Cui îi mai pasă de verde și de tei? Ajung la birou, sunt obosită și căldura mă omoară. Niciodată nu mi-a plăcut, niciodată nu am căutat-o. Pare-se că mă urmărește, mă place, naiba știe. Simt cum mă topesc încet, încerc să nu mă mișc brust, ce zic, încerc să nu mă mișc deloc. E prima zi de vară – oficial și o visez pe ultima. Dar măcar am găsit cheile.

 

0

Ce facem duminica asta?

Am (re)venit în țară cu o listă de planuri. Mereu mi-au plăcut – listele și planurile. Și ce-i mai ciudat, uneori, de multe ori, mi se pare minunat că nu ies toate cum le-am gândit ci cum s-au potrivit. Dacă în urmă cu vreo 10-15 ani sufeream teribil că nu-s toate precum descrise la mine-n minte, de o vreme încoace mă bucur când pot improviza, când ies toate pe frânturi și bucăți care, adunate, dau un final mai bun decât cel povestit de mine.

Sus, de tot, în top, mi-am pus una sănătoasă. Mă apuc de alergat. În Grecia plănuiam să fac treaba asta de două, trei ori pe an – aveam deja traseu (în minte), echipament (tot în minte) și poftă nebună de mișcat picioare (tot acolo și ea). În opt ani, am ieșit o singură dată să alerg. Peisaj de vedere – marea-n stânga, plaja în dreapta și vreo patru, cinci dulăi vagabonzi după noi. Mi-a pierit cheful de fugit așa că m-am apucat de altele, visând, cum altfel, la aleile verzi de la Timișoara. Din septembrie până acum, la mijloc de aprilie, am tot amânat momentul – nu-i ușor să faci din ăstea de n-ai antrenament nici la picioare, nici la grade puține. M-am moblilizat săptămâna trecută: după ce am mormăit bine că   n-am echipament frumos, că poate totuși întâi mă duc să-mi cumpăr și mă apuc după, că una, că alta, Ionuț a zis „Stop. Hai afară!” El cu trotineta, eu cu picioarele în urma lui. Am realizat că am nivel de rezistență de nici bacul la sport nu l-aș lua. Așa că mi-am făcut program și-i clar, mă apuc de treabă. Pentru că tot visez să particip la un maraton – asta-i deja poveste veche! Și ce să vezi, până să ajung la cel de la Boston sau New York sau Stockholm (da, știu, visez departe) pot să încep cu unul chiar la mine-n oraș! Așa că la anul vreau și eu să particip la Timotion! (alături de o mulțime de oameni dragi)!

Teoretic aș fi putut participa și acum la Timiotion, la pas vioi mă descurc binișor dar, cum spuneam planurile-s făcute să fie încălcate. Anul acesta, dorința asta s-a suprapus cu alta: așa că o sunt parte de program la Sant Jordi – Ziua internațională a cărții. Eveniment ce începe de dimineață și se întinde pe toată durata zilei de duminică. O zi numai bună de petrecut cu și între cărți cu ateliere, lansări de carte, autori. O să fiu și eu acolo ca să fac ce-mi place mie cel mai mult (pe lângă scrisul poveștilor): o să le citesc. Am ales două căți, doi autori germani, unul pentru cei mici, mici (Michael Engler, Elefantastic în Africa), altul pentru cei mai mărișori (Michael Ende, Momo). De la ora 10, la Casa Artelor din Timișoara. Veniți, da?

 

1

Brum, brum

Ieri a fost ultima zi de școală pentru Ionuț, penultima de lucru pentru mine. El s-a trezit vesel, eu aș mai fi dormit măcar până vineri. Ne echipăm rapid și ieșim în viteză din casă. Mă minunez pentru a nu știu câta oară când văd cozi de mașini care stau în așteptarela instersecții, în drumul către școală. Dimineață de dimineață, zeci, sute de mașini pufăie pe drum, claxoane, fețe încruntate, ce fain trebuie să fie să-ți începi așa ziua, altfel nu pricep de ce se complac toți pe patru roți. Ne oprim la trecerea de pietoni, două mașini în paralel, trecem de prima, cea de-a doua vrea să ne-o ia înainte. Apuc să-l trag pe Ionuț dar îmi stă inima-n loc. Șoferul realizează ce-a făcut, frânează brusc. Mă dezmeticesc dau să spun ceva, dar mă opresc la timp, cât pe ce să-mi iasă pe gură una alta, de-aș umple pușculița lui Ionuț din două mișcări (un cuvânt în context urât, cinci lei, unul care n-are nevoie de context, zece). Trecem repede pe celălalt trotuar, încă tremur. Mama lor de mașini și șoferi grăbiți și trafic și putoare de țevi de eșapament. Toți se grăbesc, toți înjură și-s furioși. Cum să nu fie, cât vezi cu ochii doar mașini aliniate în trafic. De-abia se mișcă, nici ora nu stă pe loc.

Bine că m-au călit grecii, alt neam născut cu dosu’ în mașină. Nu trec niciodată strada în grabă, mă uit de zece ori înainte să o fac, chiar de-i verde, tot cu grijă merg, sunt cu ochii-n patru și acum dau înțelepciunile mai departe, copilului. În Grecia, în miniatura aia de oraș în care trăiam nu puteam pricepe nici în ruptul capului de ce toată lumea umblă cu mașina. Erau niște cozi infernale pe străduțe pe care de-abia te puteai strecura pe două picioare, trotuare ocupate de mașini. Fiecare familie avea cel puțin două din care una neaparat 4×4.Și trebuia să mergi cu atenție pentru că mereu se găsea un deștept care să nu știe la ce servește trecerea de pietoni.

Am ajuns la Timișoara în luna august, când orașu-i pustiu, și pentru câteva săptămâni m-am minunat – ia te uită, se poate și altfel! Nici n-am intrat cu bine în septembrie că am priceput cum m-am păcălit de una singură. Mă chinui să înțeleg de ce e așa de greu să vezi lucruri care-s clare? Din comoditate? Lipsă de educație? Trăim într un oraș în care până și Mall-ul e în centru! Timișoara-i dreaptă ca-n palmă, fără dealuri, fără urcușuri, fără Piezișă (cei din Cluj, știu la ce mă refer!) Loc să faci piste pentru biciclete e cât cuprinde, e plin de parcuri și bulevarde largi. Poți extinde liniile e tramvai, fă și altele de-i nevoie, lasă drumurile oamenilor, nu mașinilor! Pistele de bicicletă de aici … sunt. Comparativ cu situația din satul din Grecia – unde nu existau nici măcar trotuare decente! dar tot departe de ce ar trebui să fie (cârpeala tipic românească, aia care-l scoate din minți pe grecul meu) Și acum e drept, nu suntem toți bicicliști și adevărul e că de prin noiembrie nu-s nici eu prea vitează, așa de vitează încât să pedalez la grade minus. Dar de când sunt aici aud doar de extinderi de drumuri, extindere de șosele și locuri de parcare. Peste tot în lume(a civilizată) se dă nebunia din trafic pe extinderea rețelei de mijloace de transport în comun, piste de biciclete, în timp ce noi vrem bulevarde și parcări. Nu, nu-i nevoie de drumuri mai late și nici de parcări. E nevoie tramvaie noi și multe, de autobuze și troilebuze, de „car sharing”, de las mașina acasă și merg puțin pe jos (da, face piciorul frumos!). Oh, știu că pare ușor să-ți dai cu părerea pe astfel de teme dar mi-e ciudă când văd câte resurse sunt rispite pentru mai mulți nervi în trafic, mai multă înghesuială, mai multă gălăgie, claxoane, nebunie.

P.S. Citeam aseară pe un forum din Viena, comentariile locuitorilor din capitala austriacă supărați că întârzie autobuzele, că iarna nu-i ca vara, că ninge și se blochează circulația. Și-mi dau seama că dacă și oamenii ăia și-au găsit motive de suspin (în singurul oraș în care am trăit și în care, după a mea părere, sistemul de transport în comun bate tot!) eu mai bine tac.

0

De sâmbătă

Am așteptat sâmbăta asta cu un dor nebun. Mi-am făcut planul de joi, tiptil și fără să dau de veste nimănui – mi-am conturat o vineri seara ca un peron de așteptare pentru ziua de azi. Să ieșim în oraș, să vedem oameni dragi, să-l duc pe Ion la bunică-sa și să stăm cu ochii unul la altul, nu pe ceas. Să fie frig și să găsim un loc frumos cu vin fiert și apoi și-o cină și-o poveste. Să venim acasă unde-i cald și păturile acelea noi abia așteaptă să mă ia în brațe. Să adorm târziu, cu gând că n-am oră de trezire dimineață. Ion e-n vecini și sigur nu dă deșteptarea și să lenevesc până lumina obosește să-și facă drum printre jaluzele (că le-am fixat să strângă parcă din dinți!). Am adormit cu greu – ieri chiar a fost prima seară după șase ani și nouă luni în care Ion nu e acasă. Au mai fost dăți și destule în care n-am fost noi acasă, dar el n-a lipsit niciodată. Faptul că doar un perete ne despărțea, sau doi chiar, a ajutat puțin dar inima tot îndoită a stat, chiar dacă numa-n colț. Am visat că l-am pierdut – coșmarul oricărui părinte! și am petrecut o noapte agitată și-n căutare. M-am trezit brusc, cu-n telefon pus la ureche – E Tinu, nu pricep ce vrea! îmi spune crețul și îl aud pe tata oficial, spunându-mi că e tatăl Alexandrei și că așteaptă un pachet din Grecia. Sunt buimacă, adormită, e-ntuneric, mama lor de jaluzele, văd un 8 și un 30, dorm? Visez? Ce vrei, îl întreb și realizez instant că așteptăm un camion cu alte lucruri. Și în loc să-i dau numărul șoferului, am dat numărul crețului. Și de aici confuzia și trezirea mai dureroasă decât mi-a fost toată săptămâna. Încerc să mă cuibăresc la loc, dar nu-i la fel. Urnesc un picior, încă unul, îmi fac un ceai și promit că nu mai fac nici un plan. Că pare-se nu mă învăț minte. Acum plouă afară (da, era în program pentru azi), cu zgmot pe fundal de lego răsturnate, pregătesc povești pentru oameni mari și mă bucur de canapea. Începe să se contureze sâmbăta și să mă simt acasă.

acasa

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

1

Gânduri de bună dimineața

Ne-am trezit de dimineață, unul cu chef de vorbă și de zis și doi morocănoși. Îl auzim cum coboară din pat și-l simțim în dormitor.

– L-am adus și pe bebelușul meu cu mine (bebelușul e o broască țestoasă de care nu se mai desparte de vreo două săptămâni. Ba e bebeluș, ba are șase ani și merge la școală, ba e independentă, ba are nevoie de el). A plâns toată noaptea, cred că s-a speriat de ploaia de afară, continuă Ion în timp ce urcă-n pat.

– Când eu o să merg la ședință, așa cum ați mers voi aseară, o să-l las pe bebeluș cu tine, mami. O să te fac bunică. Și o să vii la noi acasă să stai cu bebelușul până vin eu. Și să-l ții în brațe dacă plânge.

– M-ai făcut deja bunică, ce fain să te trezești așa de dimineață…

– Și tati, o să fie bunicul și vine și el să te ajute să ai grijă de bebeluș. Și când vin eu acasă puteți pleca în treaba voastră.

– Nu rămânem la voi?

– Nu. Mergeți acasă la voi. Asta o să fie casa mea atunci, voi să vă găsiți altă casă până atunci.

– Am înțeles. Auzi, am cunoscut-o ieri, la ședință, pe mama fetiței de care-mi spuneai…

– Da? Dar nu ne mai interesează. Pentru că prietenul meu a găsit deja o altă fetiță care ne vrea pe amândoi! Nu vreau să mă despart niciodată de prietenul!

– Și fetiță la ce vă trebuie? Dacă oricum îl ai pe prietenul tău? întreabă ta-su de pe sub pătură.

– Păi cum la ce, măi tati? Cine ne face bebeluși? Doar fetițele pot să facă bebeluși!

Bună dimineața și vouă!