1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

0

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!

 

 

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

0

2 ace de cojoc(ul meu)

Mereu am știut că dau din gură cam (prea) mult dar ce să-i fac? Îmi place la nebunie să mă aud vorbind. Multe ponoase am avut de tras de pe urma ăstui obicei și chiar de-s conștientă că-i plin de minusuri, tare greu mi-e să mă controlez. Și de-aș rămâne doar la povestit fără sfârșit parcă n-ar fi dracul așa de negru, dar problema e că mă repet. Așa de mult îți place să te-auzi? De-i musai să zici nu doar de două ori, ci de mai multe? Adevărul e că o fac fără să-mi dau seama. O scuză ar fi faptul că-s înconjurată de vorbe și voci în multe limbi. De ălea din capul meu care schimbă macazul mai ca trenurile de mare viteză nici nu mai zic. Altă scuză ar fi faptul că am impresia că Ion nu mă aude. El mi-a tot zis, că una-i să mă audă, alta-i să facă, dar eu mă încăpățânez și nu mă las fără să tot repet. Rezultatul? Probabil că s-a obișnuit și nu mă mai aude chiar deloc. Sau?

Ieri am cules de la grădi doi copii. Pe al meu și pe al lui prieten. În drum spre casă le spun ce avem de mâncare, ce program le-am pregătit, ce urmează să facem. Ei mă ascultă, nu-mi răspund și-și văd de ale lor. Evident, repet (azi nu pot să înțeleg de ce așteptam confirmarea lor!) Nici un răspuns. A treia oară, cei doi băieți pornesc un dialog de parcă n-aș fi fost acolo.

– De ce spune mama ta același lucru de mai multe ori? întreabă prietenul.

– Crede că nu auzim, răspunde înțeleptul meu copil.

– Și nu i-ai spus că auzim?

– I-am spus, dar probabil nu m-a auzit.

Mă opresc și mă uit la ei. Le spun pe limba lor:

– Am priceput ce ziceți…

– Mama mea știe patru limbi, întoarce Ion subiectul.

– Woooo, ești fantastică, spune prietenul și amândoi își continuă drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

După o zi petrecută cu joacă multă și povești nesfârșite despre Star Wars, în drum spre casă băieții pornesc o discuție despre jucării de fete și băieți. Mă simt atinsă mai ales când Ion al meu spune că nici nu mai vrea să audă de căruciorul lui în care-și plimba prietenii. Că e prea de … fete. Nu mă pot abține și încep să comentez. Mă ascultă atenți, fără să răspundă. Iau tăcerea lor drept confirmare și tac și eu. Nu rezist mult, evident și repet monologul dar cu alte vorbe.

– Ohhhhhhhhhhh, mai poți spune și altele despre treaba asta? Câte mai poți spune? mă întreabă prietenul lui Ionuț și, spre rușinea mea, pare chiar exasperat.

Am scos din sărite un copil de cinci ani și patru luni!!! Până să gândesc un răspuns salvator, îl aud pe Ion.

– Oh, mai poate, răspunde el. Poate până ajungem acasă și mâine și multe zile. Și-n grecește și-n românește. Și-n engleză. Și germană. Mami știe să vorbească mult în toate limbile!

Am înghițit și m-am lecuit. M-au lecuit. Sper.

 

 

 

6

Spune-mi cât îmbrățișezi ca să-ți spun cine ești

Mie-mi plac îmbrațișările. Să fiu luată-n brațe. Ținută-n brațe. Când sunt supărata, tristă, nervoasă, veselă tare, când am trăiri de la A la Z, îmi place la nebunie să fiu îmbrățișată. Ca o concluzie sau ca un început, nu contează. Importantă e atingerea. Când s-a născut Ionuț m-am lăsat păcălită pentru scurt timp de pericolul lui „senvața” și „înbrațe”. Am stat pe marginea terenului ca să zic așa și-i drept, am pierdut zile pe care nu mai am cum să le dau aduse-napoi.  Nu-i nimic, am recuperat și încă o fac. Ionuț e ca mine, un pui de om plin de energie și viață care poate să alerge ore bune dar care pentru a-și găsi liniștea are nevoie de brațe. De ținut strâns și iubit mult. Îl văd uneori cum sare și se agită și nu dă să mai sece de energie și-l privesc și mă topesc. Și atunci îl strig, hai, Ioane, hai să te drăgălesc puțin. Are șase ani fără câteva zile și vine, vine fără să i-o cer de două ori. Lasă tot și-mi sare-n brațe și simt cum mie mi-ar sta sufletu-n loc, doar doar nu s-ar mai termina momentul.

Duminică am ieșit în oraș, toți trei, așa cum o mai facem din când în când. Să ne conectăm, să ne bucurăm unul de altul. Și cum stătea el așa la masă, cu prietenul lui invizibil alături (da, avem și din ăsta) și mânca singur, cu o furculiță mai mare ca el m-a luat un drag de-am simțit că mă topesc. După ce a terminat, așteptând nota și pe ta-su care ieșise la o țigară (grecu-i grec, în veci n-o să se lase de fumat!) mi-am încercat norocul.

– Măi, mă topesc de dragul tău când te văd. Chiar în clipa asta. Hai puțin în brațe, doar așa, să te țin și să te miros.

Râde. Dar coboară de pe scaunul lui și se lipește de mine.

– Miros a pizza și a macaroane cu sos.

– Miroși fantastic. Își lipește capul de mine și-l strâng tare de tot.

O doamnă și un domn de la masa alăturată ne privesc lung.

– Vai, ce băiat mare și stă în brațe! Ești mare, ești bărbat! Nu se cade așa ceva! Nu-i prea mare pentru așa ceva? comentează duduia.

Îmi vine să o rog să definească „așa ceva”-ul ăsta care pare atât de grav de n-o lasă să se bucure de masa de prânz dar mă abțin. Și-i zâmbesc politicos.

– Niciodată nu ești prea mare pentru o îmbrățișare.

Ea-și strânge gura pungă, eu o țin în continuare cu al meu zâmbet și Ionuț mă întreabă senin:

– Oare vrea și ea?

– Ce să vrea?

– Îmbrățișare!

– Habar nu am ce vrea!

– Poate m-a văzut pe mine și acum vrea și ea. Spune-i la nenea să-i dea una… că acum tu nu poți, ești ocupată cu îmbrățișarea mea!

 

 

1

When in Rome…

Cred că e prima dată când ajung să trăiesc undeva fără să simt că m-am adaptat sau că aș vrea să o fac. Am încercat, recunosc. Puțin, timid, la început, dar nu mi-a ieșit așa că am rămas cum sunt și poate chiar mai mult decât aș fi fost de eram într-un loc ce mi se potrivea. Nu simt cultura oamenilor ăstora, nu mi-e aproape de suflet și înțelegere și cu cât mă trag mai înspre ei, cu atât mai mult elan îmi vine să o iau la fugă. Puține-s mamele cu care rezonez, le număr pe două degete de la o mână, puține-s familiile de care mă simt aproape, puține-s prietenele pe care le vreau în preajmă. M-am adaptat în sensul că mi-am făcut acasă cuibul și pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alegerea partenerului de viață a fost cel mai bună decizie pe care am luat-o. Trăiesc și invăț să mă detașez de tot ce nu-mi place și de tot ce aș vrea să fie altfel. Să caut binele în tot răul și tot așa. Pare-se însă că există un domeniu în care seamăn tot mai mult cu doamnele de aici. Când vine vorba de criticat bărbații.

Dimineața, yoga. Ne strângem două, trei, mai apare o doamnă. Intră-n vorbă cu noi. Fiecare-și varsă amarul și supărarea. Una are un soț care nu face nimic în casă, dar nimic.

– Băi, dar se dezbracă și unde se dezbracă le lasă pe toate! În mijlocul casei, așa ceva mai rar!

– Al meu stă nemâncat până ajung eu acasă! Nu știe nici să încălzească mâncarea! E teribil! Mama lui nu l-a învățat să facă nimic, dar nimic. Făcea ea tot și acum fac eu.

Eu n-am motiv să mă plâng, dar încerc să intru-n horă. V-am zis, spiritul criti s-a prins cel mai bine de mine.

– Să vedeți al meu cum întinde hainele, am găsit bluze cu mânecile înnodate. Le-ar fi trebuit o lună se se usuce! Așa că prefer să le fac eu, îl las pe el în bucătărie, că acolo se pricepe!

– Ce, face de mâncare? mă întreabă doamna mai în vârstă care ne-a ascultat atentă fără să spună nimic.

– O, da! Și încă ce bine gătește! E un vis! Și apoi pune tot la loc! Bine, e haos când gătește, dar măcar strânge tot… mă fofilez eu, să nu carecumva să dau vreun punct în plus, că azi e zi de puncte minus.

– Draga mea, ascultă-mă, că știu ce zic. Nu-l mai lăsa să facă nimic! Nici mâncare, nici să întindă haine, nimic. Să ai grijă de el, că vine vreo străină și ți-l ia! Rusoaice, românce, numai la asta le stă capul, să ne ia bărbații. Și se aranjează și au grijă de casă până pun mâna pe ei!

Liniște de s-o tai cu cuțitul. Fetele care mă știu bine, mă privesc. Eu le privesc pe ele. Respirăm în tandem.

– Am auzit atâtea povești, parașute mari și rusoaicele și moldovencele și româncele ăstea. Fac și în pat tot felul de minuni. Și nu sunt cu gura pe bărbați, nu-i critică, sunt mieroase… Așa că aveți grijă, nu-i tot criticați!

Pe mine mă pufnește râsul prima. Apoi și pe restul. Doamna ne privește contrariată.

– Nu te mai primesc la mine-n vizită, spune una dintre fete. Ești prea elastică și nici nu critici așa cu foc, mă tem.

Râde și ea, râd și eu, doar doamna rămâne serioasă. Pricepe ce-i de priceput. După oră pleacă fără să ne salute. Probabil că i s-a făcut frică.

 

2

Cărți pentru Ionuț (2016)

Ca de fiecare dată ne întoarcem din vacanța din România cu bagaje pline. Cărți, ceaiuri și tot felul de altele care să-mi aline dorul până data viitoare. M-am bucurat așa de tare să descopăr titluri noi și cărți pentru copii, una mai frumoasă ca alta. Să le luăm la răsfoit și la ales și la citit. Ăstea-s doar o parte, mai ajung câteva zilele care urmează (cărțile mele, încă una pentru Ionuț) și deja am pregătită o listă lungă de cărți pe care le vrem.

Visul licuriciului e o poveste foarte simpatică – ne-a ținut companie în primele seri la Timișoara. Am pornit de la ea o întreagă discuție despre vise și visuri și planuri și dorințe. V-o recomandăm cu drag!

Cartea asta ne place la nebunie! Zgâmboi e un motan pe care eu una l-aș lua acasă – de Ionuț nici nu mai zic. Editura Arthur e deja în topul editurilor preferate pentru copii, alături de Cartea Copiilor (despre care v-am mai spus și altă dată)

Cred că asta e o poveste ce nu are nevoie de nici o prezentare. Am primit-o după Crăciun, ce-i drept, dar nu contează. Mesajul e mereu actual și traducerea e impecabilă! Am citit-o și recitit-o și probabil că o vom ține așa tot restul anului 🙂

De departe, cartea preferată a lui Ionuț. Cică-l inspiră la desen. Ilustrațiile sunt minunate, textul demn de citit și recitit. O editură despre care n-am mai auzit până acum (Pandora, Grupul editorial Trei) dar care m-a surpins foarte plăcut.

Altă poveste frumoasă, chiar dacă despre o fetiță de data asta. V-am mai spus eu, nu ne pasă de împărțiri forțate – ce-i bun pentru fete, e cu siguranță bun și pentru băieți și invers. O poveste de la care au pornit alte povești și gânduri și cuvinte și imaginație. M I N U N A T Ă!

Ei bine, despre Poftă de povești aș putea să scriu o carte. Pentru că mi-e aproape de suflet subiectul (Povestirile pentru micuții pofticioși tot prin zona asta se învârt) și pentru că Ionuț o adoră! Cartea asta vine însoțită de un cd – poveștile pot fi ascultate!!! și adevărul e că varianta asta mi-a salvat gâtul de la multe încurcături!

Și ultima, dar nu cea din urmă, nu e o carte ci o revistă. Primul număr al revistei Fabulafia, cu povești simpatice pe care le-am citit pe nerăsuflate! Acum așteptăm să ajungă la noi și numărul doi…

Ăstea-s noutățile noastre – o parte dintre ele. Despre cărțile mele, vă povestesc de îndată ce ajung 🙂

An Nou cu multe cărți bune să avem!