0

Jurnal de vacanță (6)

Ieri am mers la o plajă tare dragă nouă și am semnat și o premieră cu ocazia asta: am avut și un cățel pe bancheta din spate. Nu-s eu prietenă bună cu ei dar după câteva zile în care Ionuț mi-a povestit cum își închipuie o zi cu Django, „dar mami, chiar dacă nu se întâmplă ca în închipuirea mea, eu tot o să visez că vom merge cu el la plajă, cândva…” mi-am luat inima-n dinți și am băgat ditamai dulăul în Polo. A fost mai bine decât mă așteptam, chiar de zbura cu salivă în toate direcțiile, că deh, geamuri deschise și curent chiar dacă încă simt păr de câine-n gât, chiar dacă se scutura după fiecare nenorocită de baie FIX lângă mine și Kindle-ul meu, chiar de mi-a călcat în picioare toate prosoapele și costumele de baie și ce am mai avut eu organizat ca pe Pinterest. Chiar dacă toate ăstea, a fost bine, nu, nu cred că mai fac.

Am ajuns la plaja noastră care de data asta era plină de alți oameni, până și colțul nostru de la naiba din praznic, ăla de sub copac era ocupat. Așa că ne-am luat catrafusele în spate și am trecut prin pădure și pe cărări până am ajuns într-un colț unde nu era picior de om. Dar era o masă cu scaune, umbră, pe o ridicătură de pământ din fața mării. Căsuța de pe malul mării – am văzut-o cu tata, exclamă Ionuț. Dar doar de departe, tati a zis că nu intrăm de nu-i a noastră. Noi am intrat, că mama nu are atâtea gânduri la purtător și chiar de le are, 40 de grade la soare o fac să uite de ele. Căsuța nu-i căsuță, e doar un loc între copaci, un colț de rai pe care cineva, un om fain, îl amenajează de la an la an și-și petrece verile acolo. Are și o saltea, și o sobă mică și cred că ziua de ieri a fost cea mai frumoasă din ăstea 13 de când suntem aici. Până la urmă a apărut și stăpânul acasă, am crezut că o să ne certe că am intrat pe neanunțate. În schimb ne-a dat apă rece și pâine și brânză și multe gânduri faine care l-au făcut pe Ion să-i spună la final – Sunteți un om tare fain cu o casă ca-n povești. Cum vă zic. Apoi au făcut planuri ca să treacă iarna mai ușor, fără locșor stricat, Ionuț a adus în discuție și un ciocan care să se întindă din Timișoara până-n Evia, să lovească butonul care va porni mecanismul de acoperire al construcției, care să iasă din mare și să țină valurile de iarnă departe. Până-n vara următoare. Povești complicate, vă spun. N-am prins chiar tot că eram cu nasu-n carte, dar mi-a povestit copilul după. Și a lăsat acolo jumătate de caiet cu desene, cadou, și a primit la schimb o piatră de vreo 5 kile, în formă de inimă (PE CARE TREBUIE SĂ O DUCEM ACASĂ! PENTRU CĂ E CADOU!) o scoică și un lemn magic. Am plecat de acolo ca-n transă, mai rar mi-a fost dat să cunosc oameni așa de faini în zona asta (credeți că m-am plâns degeaba aproape zece ani cât am stat p-aici?)

Dar apoi, clar, mi s-a mai domolit entuziasmul – când așteptând la benzinărie să ne fie gata de spălat mașina, o domnișoară de p-aici (am eu boala mea cu individele din satul ăsta) s-a isterizat la maxim că pe a ei n-au curățat-o bine. Și hai să spune că n-au curățat-o, dar nu-i musai să faci pe duamna isterică pentru o mașină care în 5 minute o să fie iar plină de praf (deh, ca la țară!). A fost și Ionuț de acord cu mine, drept pentru care i-a șoptit domnului care ștergea parbrizul nostru – „Noi suntem mulțumiți cu ce ați făcut pentru mașina noastră!”

Uneori chiar că-mi vine să-l mănânc de drag. Imediat după face una de-a lui, dar asta e. Al meu e.

A mai rămas o săptămână de vacanță.

0

Jurnal de vacanță (4)

Am amânat plecarea cu cortul – pentru că în Grecia oricum nimic nu funcționează după programări și planificări, ne adaptăm din mers și era păcat să fi stricat chiar noi obiceiurile. Ne-au trecut zilele ușor și aici, am mai văzut un prieten, doi, am lenevit în hamac – cu Ion agățat de picioarele mele, am citit, am dormit, am mâncat cât pentru toate zilele de la Timișoara când visam la minuni de gusturi și arome.

Ieri ne-a vizitat o mătușă sau ce-o fi fost care a început-o cu dreptul cu Ion. „Unde-ți place mai mult aici sau acolo?” Asta intră clar în categoria întrebărilor tâmpite gen pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? S-a dat Ion codit, să spun, ce să spun, eu l-am lăsat să-și găsească singur vorbele. Nu a vrut să răspundă așa că doamna învățătoare (alt mare pedagog de pe tarlaua ăstora!) a început să-l împingă cu degetul. „Ia spune-mi, unde-i mai frumos? E mai frumos aici? Sau acolo unde ești acum e mai frumos? Ești mai fericit acolo? Sau acum te bucuri că ești aici?” Ion o atinge înapoi cu degetul și-i zâmbește: „Timișoara e un oraș mare, ăsta e un oraș mic, aici am mare, acolo am piste pentru biciclete. Îmi place peste tot. Și la Berlin îmi place!” Femeia tace, pe mine mă pufnește râsul.

Am stat de dimineață să strângem cărțile lui de când era mic să le facem pachet să le dăm unui verișor de aici, mare cititor. Inițial voia să-i dea vreo trei dar condiționat: să le aducă înapoi când termină ca să le punem la păstrare pentru copiii lui (ai lui Ionuț adică!) Până seara când a venit copilul să-și ia cărțile Ion a mai pus un teanc peste și a găsit și un sac cu jucării. Le-a dat pe toate fără să-i fi spus nimeni nimic. Dacă mai aud legende urbane cu copii singuri la părinți care-s niște monștri egoiști ce nu știu să împartă o să urlu fără oprire.

Ionuț a deschis muzeu cu lucrările lui la bunică-sa în curte. Instalații – nu video pentru că nu avem aparate! A dat titluri, a pus etichete – în greacă, pentru că aici toată lumea vorbește greacă! a pregătit bilete. 2 euro intrarea, plătești o dată, poți vizita muzeul până peste două săptămâni când expoziția se va muta la Giarmata să o vadă și alții. A făcut o listă cu șase reguli de comportament la muzeul, primele trei sunt diverse variații ale lui NU PUNE MÂNA!

20821577_10154663313840927_1592642127_o

(Lucrarea „ΣΠΙΤΙ” / Casă SAU Acasă, poate fi atinsă dar CU GRIJĂ. Costă 10 mii de euro și cumpărătorul e rugat să o lase la muzeu ca să o vadă și alții.)

Apoi a dat peste niște semne ciudate, sculptate-n piatră și a început să caute extratereștrii.

Seara-n pat, se strânge lângă mine.

– Am un prieten nou, extraterestru. Are antene luminoase și suntem conectați și pe facebook.

Eu nu zic nimic, ascult. Cum s-au întâlnit ei în spațiu, cum s-au ajutat unul pe altul, cum se caută în continuare.

– Tu crezi în extratereștrii? mă întreabă el.

– Mi-e greu să cred că suntem singuri în universul ăsta așa de mare…

– Eu chiar cred că există. Și că-s buni. Prietenul meu e bun.

– Am înțeles, cred că de fapt tu ești personajul principal din cartea lui Jeffers, aia cu băiețelul și extraterestrul!

Se luminează la față. Se ridică de pe pernă și-i tot numai un zâmbet!

– Da, să știi că așa e!

– Oare cum o fi scris Jeffers cartea aia fără să te cunoască?!

– Tu-ți dai seama?! Și el chiar credea că acel copil nu există, că e doar din capul lui! Și când colo… SUNT EU!

Adoarme liniștit cu zâmbet în colțul gurii și gând că-i personaj de carte. E chiar mai mult de atât.

Vacanța merge mai departe. Încă două săptămâni pline. Încet, încet începe să-mi placă.

 

 

 

1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

1

Teoria degetului mijlociu

Cred că asta a fost una dintre cele mai lungi zile din ultima vreme. Oficial încă nu e gata, dar Ionuț doarme așa că eu sunt pe cale să trag cortina. Am venit acasă pe jos. Eu, după o zi de organizat afișe și liste cu voluntari și măsurători cu rigla de lemn. El, după o zi lungă în care iar a fost rebel și cu prietenul „Nu am chef” în brațe. I-am spus că-s prea obosită – obosită de toane, de vorbit singură, de chinut să înțeleg cum să mă mai port cu el, cum să ajung la el, mereu în căutare – ce să-i spun, cum să-i spun, când să-i spun, că-i mai tot mereu ciufut și Gică contra și cu scutul ridicat și gata de atac.

Acasă m-am pus lângă el, pe jos. Și-a împins capul în umărul meu și a rămas acolo. Am aflat multe – că Horațiu i-a propus să plece de la școală pe ascuns dar el nu a vrut să plece fără ghiozdan. Că el oricum știe cum să ajungă acasă singur, știe chiar și ce să facă dacă e atacat de hoți. Și cum intri în bloc, doar nu ai cheie? Sun la jandarmerie să te sune pe tine. Mă ia cu frisoane gândindu-mă că le-a trecut prin cap, chiar dacă doar o secundă și în joacă, să plece de la școală. Îl întreb, așa, cu vocea tremurând, exact cum simt, ce crezi că o să fie-n mintea lui buni dacă vine după tine și nu ești? Sau a lui tati? Sau a mea, dacă vin să-ți fac surpriză și să te iau de la școală și nimeni nu știe unde ești? Văd că-i tremură buzele și nu mai spun nimic. Sper că nu e nevoie de mai mult. Trimit mesaj și către doamna, să aibă ochii pe ei, că-s puși pe fapte mari și mai mereu ce-i sigur, e sigur.

Apoi se-ntoarce vesel către mine și-mi arată degetul din mijloc. Întâi îl aranjează, le lipește pe cele două de lângă el, le apasă bine și scoate mijlociul triumfător, în fața mea. Simt cum se face praf și ultima fărâmă de minte-ntreagă.

– Știi ce-i ăsta? mă întreabă cu gura până la urechi.

– Un deget! răspund eu cu jumătate de voce.

– Dar ce fel de deget? Ce înseamnă degetul ăsta? insistă el.

– E mijlociul, ăla care duce chipiul! chițăi eu (dar sigur nu e chițăitul meu)

– Și ce înseamnă dacă îl arăți cuiva?

– Cine cui l-a arătat?!

– Iar răspunzi dar de fapt mă întrebi… Iannis mi-a arătat cum se face și noi am arătat copiilor mai mari. Care au fugit după noi! Dar nu ne-au prins!

– Păi da, e un semn urât. E un fel de (nu-mi vine să cred ce explicații tâmpite dau!) „ești un prost” în limbajul semnelor. Dar tu n-ai nevoie de semne, tu știi două limbi și mai înveți alte trei. Cred că te descurci cu vorbitul.

– Și doar mai demult se folosea degetul ăsta?

– Nu, se folosește și acum. De cei care nu-s așa isteți. Și care nu știu să spună ce au de spus, atunci arată degetul. Mai ales când sunt nervoși. Dar tu nu e nevoie să arăți degetul ăsta.

– Și mai demult arătau degetul ăsta când voiau să spună ești prost? Adică pe vremuri când nu existau limbi și oamenii vorbeau prin semne?! Și dacă de exemplu, eu mă lovesc la degetul ăsta și mă doare, nici atunci nu pot să-l arăt?!

– Cui să-l arăți?

– Oricui. Poate prietenii mei sunt curioși și vor să vadă ce mă doare. Nu am voie să le fac semnul cu degetul?

– Mai bine nu.

– Dar dacă le arăt degetul și spun au au au, ca să știe că nu vreau să spun că-s proști ci doar că mă doare?

– Atunci poți.

– Dar mami, degetul ăsta dacă îl arăți așa, e ca un cuvânt urât doar că nu e cuvânt ci e semn?

– Aham.

– Și mami, dacă mai bine nu îl folosim atunci de ce s-a inventat? Degeaba?

O mai ducem așa vreun sfert de ceas. Teoria degetului mijlociu e gata să umple un volum. Nici nu aș fi crezut vreodată că un astfel de subiect ne va ține-n dialog aproape o jumătate de oră. Ceea ce cu siguranță (nu) vă doresc și dumneavoastră!

 

 

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

0

2 ace de cojoc(ul meu)

Mereu am știut că dau din gură cam (prea) mult dar ce să-i fac? Îmi place la nebunie să mă aud vorbind. Multe ponoase am avut de tras de pe urma ăstui obicei și chiar de-s conștientă că-i plin de minusuri, tare greu mi-e să mă controlez. Și de-aș rămâne doar la povestit fără sfârșit parcă n-ar fi dracul așa de negru, dar problema e că mă repet. Așa de mult îți place să te-auzi? De-i musai să zici nu doar de două ori, ci de mai multe? Adevărul e că o fac fără să-mi dau seama. O scuză ar fi faptul că-s înconjurată de vorbe și voci în multe limbi. De ălea din capul meu care schimbă macazul mai ca trenurile de mare viteză nici nu mai zic. Altă scuză ar fi faptul că am impresia că Ion nu mă aude. El mi-a tot zis, că una-i să mă audă, alta-i să facă, dar eu mă încăpățânez și nu mă las fără să tot repet. Rezultatul? Probabil că s-a obișnuit și nu mă mai aude chiar deloc. Sau?

Ieri am cules de la grădi doi copii. Pe al meu și pe al lui prieten. În drum spre casă le spun ce avem de mâncare, ce program le-am pregătit, ce urmează să facem. Ei mă ascultă, nu-mi răspund și-și văd de ale lor. Evident, repet (azi nu pot să înțeleg de ce așteptam confirmarea lor!) Nici un răspuns. A treia oară, cei doi băieți pornesc un dialog de parcă n-aș fi fost acolo.

– De ce spune mama ta același lucru de mai multe ori? întreabă prietenul.

– Crede că nu auzim, răspunde înțeleptul meu copil.

– Și nu i-ai spus că auzim?

– I-am spus, dar probabil nu m-a auzit.

Mă opresc și mă uit la ei. Le spun pe limba lor:

– Am priceput ce ziceți…

– Mama mea știe patru limbi, întoarce Ion subiectul.

– Woooo, ești fantastică, spune prietenul și amândoi își continuă drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

După o zi petrecută cu joacă multă și povești nesfârșite despre Star Wars, în drum spre casă băieții pornesc o discuție despre jucării de fete și băieți. Mă simt atinsă mai ales când Ion al meu spune că nici nu mai vrea să audă de căruciorul lui în care-și plimba prietenii. Că e prea de … fete. Nu mă pot abține și încep să comentez. Mă ascultă atenți, fără să răspundă. Iau tăcerea lor drept confirmare și tac și eu. Nu rezist mult, evident și repet monologul dar cu alte vorbe.

– Ohhhhhhhhhhh, mai poți spune și altele despre treaba asta? Câte mai poți spune? mă întreabă prietenul lui Ionuț și, spre rușinea mea, pare chiar exasperat.

Am scos din sărite un copil de cinci ani și patru luni!!! Până să gândesc un răspuns salvator, îl aud pe Ion.

– Oh, mai poate, răspunde el. Poate până ajungem acasă și mâine și multe zile. Și-n grecește și-n românește. Și-n engleză. Și germană. Mami știe să vorbească mult în toate limbile!

Am înghițit și m-am lecuit. M-au lecuit. Sper.

 

 

 

6

Spune-mi cât îmbrățișezi ca să-ți spun cine ești

Mie-mi plac îmbrațișările. Să fiu luată-n brațe. Ținută-n brațe. Când sunt supărata, tristă, nervoasă, veselă tare, când am trăiri de la A la Z, îmi place la nebunie să fiu îmbrățișată. Ca o concluzie sau ca un început, nu contează. Importantă e atingerea. Când s-a născut Ionuț m-am lăsat păcălită pentru scurt timp de pericolul lui „senvața” și „înbrațe”. Am stat pe marginea terenului ca să zic așa și-i drept, am pierdut zile pe care nu mai am cum să le dau aduse-napoi.  Nu-i nimic, am recuperat și încă o fac. Ionuț e ca mine, un pui de om plin de energie și viață care poate să alerge ore bune dar care pentru a-și găsi liniștea are nevoie de brațe. De ținut strâns și iubit mult. Îl văd uneori cum sare și se agită și nu dă să mai sece de energie și-l privesc și mă topesc. Și atunci îl strig, hai, Ioane, hai să te drăgălesc puțin. Are șase ani fără câteva zile și vine, vine fără să i-o cer de două ori. Lasă tot și-mi sare-n brațe și simt cum mie mi-ar sta sufletu-n loc, doar doar nu s-ar mai termina momentul.

Duminică am ieșit în oraș, toți trei, așa cum o mai facem din când în când. Să ne conectăm, să ne bucurăm unul de altul. Și cum stătea el așa la masă, cu prietenul lui invizibil alături (da, avem și din ăsta) și mânca singur, cu o furculiță mai mare ca el m-a luat un drag de-am simțit că mă topesc. După ce a terminat, așteptând nota și pe ta-su care ieșise la o țigară (grecu-i grec, în veci n-o să se lase de fumat!) mi-am încercat norocul.

– Măi, mă topesc de dragul tău când te văd. Chiar în clipa asta. Hai puțin în brațe, doar așa, să te țin și să te miros.

Râde. Dar coboară de pe scaunul lui și se lipește de mine.

– Miros a pizza și a macaroane cu sos.

– Miroși fantastic. Își lipește capul de mine și-l strâng tare de tot.

O doamnă și un domn de la masa alăturată ne privesc lung.

– Vai, ce băiat mare și stă în brațe! Ești mare, ești bărbat! Nu se cade așa ceva! Nu-i prea mare pentru așa ceva? comentează duduia.

Îmi vine să o rog să definească „așa ceva”-ul ăsta care pare atât de grav de n-o lasă să se bucure de masa de prânz dar mă abțin. Și-i zâmbesc politicos.

– Niciodată nu ești prea mare pentru o îmbrățișare.

Ea-și strânge gura pungă, eu o țin în continuare cu al meu zâmbet și Ionuț mă întreabă senin:

– Oare vrea și ea?

– Ce să vrea?

– Îmbrățișare!

– Habar nu am ce vrea!

– Poate m-a văzut pe mine și acum vrea și ea. Spune-i la nenea să-i dea una… că acum tu nu poți, ești ocupată cu îmbrățișarea mea!