1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

Anunțuri
0

Ghici cine vine la Timișoara?

Când eram în Grecia și vedeam toate evenimentele care se petreceau în țară stăteam cu capsa pusă zile bune. Postam, de ciudă, fotografii cu mare și nisip și grade multe dar sufletul meu era în mijlocul petrecerii. Apariția lui Ionuț și primii ani cu el au coincis cu un val de povești despre parenting, sfaturi, cărți, toate la pachet, care venea dinspre acasă – și pentru că în Grecia fenomenul era (și este) practic inexistent m-am prins și eu în horă. Locuiam acolo dar trăiam în țară. Citeam ce citea toată lumea, urmăream blogurile pe care le urmăreau toți dar treptat am început să fac selecția și puțini au rămas printre preferații mei (se văd și-n blogroll de fapt). Când vine vorba despre autori – unul e în continuare numărul meu 1, Jesper Juul și ale lui cărți, una și una, de citit și recitit, dar mai este cineva care m-a ajutat enorm și încă o face. Lawrence J. Cohen și al lui Playful parenting. Mie nu prea-mi place să mă joc. Să stau pe podea pe lângă Ionuț și să fac tot felul de curse de mașini sau să construiesc una și alta. Dacă ar fi fost după mine probabil că nu m-aș fi jucat niciodată cu el. Așa că pentru mine cartea asta a venit la fix. Se poate să te joci fără să… te joci. Nu mă joc în adevăratul sens al cuvântului dar o fac tot timpul, în interacțiunea noastră – de când ne trezim până e ceas de culcare. Nu-mi iese mereu, recunosc, dar luarea în joacă a problemei m-a scos din multe episoade cu scântei.

Când am auzit de la draga de la Laura – pe care o urmăresc din umbră de la începuturile începutului! că în decembrie ajunge Otilia la Timișoara (da, acea Otilia!!!) am chiuit cât să ajungă la toți cei dragi mie. Pentru că o citesc cu drag – am pus în practică toate articolele de pe blog! și pentru că m-a ajutat enorm. E unul dintre puținii oameni pe care citindu-i simt că mă ascult pe mine. Dă voce multor gânduri – stăteau așa de bine ascunse de nici nu știam că le am! și-mi scoate la suprafață bucuriile și tristețile și grijile. Nu știu de ce am impresia că nu sunt singura care simte asta – până la urmă, noi toate asta ne dorim, nu-i așa? Să fim înțelese și să ni se vorbească pe limba noastră. Ei bine, da, Otilia vine la Timișoara să ne vorbească despre copiii noștri, despre stima lor de sine, despre cum îi putem ajuta să o crească. Eu voi participa cu siguranță – n-aș rata evenimentul pentru nimic în lume! (că doar am visat destul la ele!) și sper că și voi. Vă dau detalii pe scurt: Sala Capitol, 10 decembrie, între 11 și 14, dar pe Facebook (unde altundeva?) găsiți mai multe. Și pentru că mie-mi plac la  nebunie clișeele, am lăsat vestea cea bună pentru final: Pentru cei care vin din partea mea (voi, cititorii din Timișoara adică) am și un cod de reducere care se va aplica la prețul biletului. Asta înseamnă ca la transferul bancar veți plăti 100 RON (în loc de 120) cuplurile, 180 RON (în loc de 200) dacă menționați codul APV01. Oferta este valabilă pana în 27 noiembrie.

Ne vedem acolo, da?

14522847_924327744367732_4717372373959994917_n

3

Ce-i place lui și mie nu (partea I)

Ne-a apucat făcutul listelor la ceas de seară – ce ne place și ce nu ne place. Am râs cu poftă printre bucăți de ciocolată și ținut în brațe. Cum de ne-am nimerit noi, două lumi așa de diferite în aceași casă? Cum a făcut întâmplarea să ne ciocnim și să ne lipim unul de altul și să nu ne mai vină să ne dăm drumul? Să ne completăm drumurile și așteptările și dorințele și planurile. Să încep eu, să avansez, să o ia el de unde m-am oprit eu să-mi trag sufletul și să-mi arate o altă cale, un alt drum la care mintea mea n-ar fi ajuns. Așteptam o jumătate – pentru că așa credeam că trebuie, o jumătate pentru jumătatea mea și când colo am primit un întreg și m-am văzut și pe mine întreagă. Diferiți și o știm și cu poftă de a nu fi la fel și nici de a tânji să fim la fel.

– Mie-mi place aici* faptul că îi simt pe toți parte a comunității. Le pasă de ce se întâmplă cu tine, te sprijină, îți dau sfaturi. E o chestie pe care nu o găsești oriunde… spune el.

– Eu de asta am fugit toată viața. De sfaturile altora și de cheful lor de a-ți spune părerile lor. De a se băga în calea ta, de a te ajuta. De sistemul ăsta de sat, comunitate. Iubesc anonimatul. Să nu mă știe vecina și nici eu pe ea, spun eu.

– Dar nu-ți dai seama? Până la urmă oamenii de aici nu încearcă să te convingă să faci așa cum îți spun ei. Dar le place ideea de a-și spune părerea, de a ți-o împărăși, de a sta la taifas, de a despica firul în patru. Nu contează că discută despre același subiect zile-ntregi. Nu. E ideea de a te implica în viața celorlați, de a-i simți pe toți parte, de a simți cu ei, spune el.

– Știu ce zici. Și nu-mi place. Mă sufocă. Discuții lungi, dat cu părerea, patos și pumni în masă, farfurii sparte, temperament, deschidere, suntem toți o mare familie. Nu-mi place și pace. Nu mă regăsesc, nu o simt, nu mă simt, spun eu.

– Asta-i frumusețea aici. Ritmul, gândurile, simți că trăiești. Te enervezi, spargi, nu te judecă nimeni, te ridici, sunt oameni în jur, oameni, carne, sânge, suflet, inimă, puls. E viață cu de toate – e pasiune, spune el.

– N-o simt. Prefer liniștea, eu cu mine și gândurile mele. Câțiva dragi aleși, în jur. Individualism, nu neaparat comunitate, spun eu.

– Dar până la urmă ăsta va fi viitorul dacă vrem să mai fim. Comunitate. Unul lângă altul, o mână-ntr-alta, spune el.

– Ești optimist, spun eu.

– Incurabil, spune el.

*în Grecia adică

 

 

1

Nervosul din gândurile noastre

Ieri, la grădiniță, Ionuț mă aștepta pe scări.

– Care-i baiul? îl întreb eu și-l iau în brațe.

– Stavro a zis că nu mai sunt prietenul lui. Că are mulți prieteni dar pe mine nu mă mai are.

– Oh, teribil. Dar de ce? S-a întâmplat ceva?

– Păi Stavro mi-a stricat racheta. Am construit una și mi-a stricat-o. Și m-am înfuriat foarte tare.

– Am înțeles, Stavro a stricat racheta pe care tu ai construit-o, tu te-ai înfuriat și el nu te mai vrea de prieten. Pentru că te-ai înfuriat?

Stă puțin pe gânduri.

– M-am înfuriat așa de tare și nervosul era la butoane (*i-a rămas în minte nervosul din filmul Inside Out) și ne-am gândit să stricăm și noi racheta lui Stavro.

– Aha. Așa de nervoși ați fost – și tu și nervosul încât primul lucru care v-a venit în gând a fost să stricați și voi racheta… A fost doar un gând?

– La început a fost un gând. Tare nervos. Și apoi, apoi am stricat-o.

– Adică nu a rămas doar în gând?

– Nu, am stricat-o pur și simplu. Nu doar în gând. Prima dat în gând, dar apoi am stricat-o în realitate. Am zdrobit-o.

– După care te-ai liniștit …

– Nu m-am liniștit imediat. Încă nu-s chiar liniștit.

Mergem mână-n mână spre casă și povestim, despre nervosul lui, despre nervosul meu, despre nervoși în general. Și-mi place de mor să-l aud cum le zice și cum le gândește și cum le îmbracă. Îi spun și eu cum nervosul ăla mă conduce uneori, cum e bine să-l luăm cu blândețe de la butoane și să-i dăm altceva de lucru.

– Să-i dăm creioane să deseneze?

– Creioane, da, e o idee bună. Sau niște mașinuțe.

– Plastelină, sau un lego nou…

Mă umflă râsul.

– Adică un lego nou l-ar liniști pe nervosul tău?

– O, cu siguranță. Și niște caramele. Sau o înghețată. Ar fi liniștit ca și cum n-ar fi.

Măcar am aflat secretul.

 

 

 

 

 

2

Diferențe (căldura e de vină!)

În urmă cu vreo trei luni mă sună un prieten și-mi propune să devin parte a unei echipe care vrea să organizeze un eveniment la noi în oraș. Nu am stat pe gânduri, am acceptat imediat urmând să mă văd cu organizatorii și să aflu și alte detalii. Între timp, soțul a început să mă ia peste picior, pare-se echipa e formată din foști colegi de liceu de-ai lui, un fel de spuma spumelor, Beverly Hills-ul în versiune elenă. Răutăciosule, îl atac eu și sunt și mai convinsă că vreau să văd despre ce-i vorba.

Prima întâlnire mă lămurește – e un eveniment (nu intru în detalii cu nume și alte mărunțișuri că oricum sunt irelevante pentru ce vreau să vă povestesc eu aici) la care vom invita tot felul de personalități, să ne vorbească, să ne lumineze, să ne facă ziua de mai mai frumoasă. Da, data a fost fixata la mijloc de mai și până la ora la care am intrat și eu în echipă nu era pregătit mare lucru. Se discuta la greu, așa cum le șade bine grecilor.

Primele întâlniri au fost așa cum fusesem avertizată că vor fi. Haos, frate, haos. Toată lumea avea ceva de zis, fiecare are o idee, o personalitate pe care vrea să o vadă de aproape. Întâlniri pornite după nouă seara, terminate după miezul nopții fără nici un fel de concluzie. De buget nu mai zic. Ce e ăla?

Pe la final de noiembrie, se mobilizează echipa – până la următoarea întâlnire avem fiecare două propuneri, două nume și votăm. Trebuie să trimitem invitații și n-avem cui. Vin propunerile, le centralizăm, cum facem să votăm? Pregătim tot felul de variante, mai trece o întâlnire fără să fi votat electronic, că ăsta era planul. Renunțăm la el, decidem să votăm pe hârtie. Le centralizăm, ceva nu iese, așa că mai pierdem o întâlnire votând unul câte unul. Până la urmă ne iese lista – despre buget încă nici o vorbă, oricum am pierdut firmele mari pentru că ălea se organizează din decembrie și e deja ianuarie! Începem să trimitem invitațiile – una câte una, e final de ianuarie și avem doar câțiva invitați care a răspuns. Ba. Pentru că pare-se e risc să ne trezim fără invitați și prin urmare fără eveniment, apelăm la o ultimă soluție. Fiecare sună pe cine cunoaște, nu mai ținem cont de nici o listă (da, lista aia pe care o pregătiserăm trei luni). Lucurile încep să se lege și n-aveți voi idee cât e de distractiv.

Crețul încearcă să-mi explice pe îndelete că nici măcar nu e de râs, pur și simplu, așa e. Tot procesul ăsta e parte a culturii elene, așa lucrează ei. Nouă ni se pare că ei pierd vremea când colo, se pierd în discuții. Fiecare are ceva de zis. Pregătesc un plan și-n ultima clipa, renunță la el și se apucă de ceva complet diferit. Și asta nu e doar la nivelul nostru, al muritorilor, nu. Jocurile Olimplice din 2004 sunt un exemplu de cum lucrează nația asta. Până în iunie s-a tot discutat și planificat pentru ca doar cu o lună înainte de începere – când au intrat în panică și pe bună dreptate! au făcut tot ce era de făcut în ritm nebun și ce părea imposibil. Așa suntem, ăștia suntem. Buni la discuții, buni la toate și specialiști în a lăsa totul pe ultima clipă. Să vezi atunci mobilizare, concluzionează grecul meu (care între noi fie vorba nu-i grec deloc dacă ăsta e criteriul!)

Eu, oricât aș încerca să empatizez și să-i înțeleg, nu pot. Nu pot nici în ruptul capului. Dar de data asta, în loc să mă enervez și să comentez, râd și aștept să văd cum o vom scoate la capăt. Că-s simpatici, serios. Și întânirile sunt un deliciu, n-aș lipsi nici în ruptul capului. Restul sunt doar detalii. Nu-i așa?

 

0

Planuri de vacanța (altora)

Sunt de opt ani în Grecia și parcă pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că au dreptate localnicii când spun că aici s-a inventat statul la discuții. Oamenii ăștia au un talent când vine vorba de a despica firu-n zece și de a dezbate orice chestiune timp îndelungat de parcă nu-i mână nici o grijă-n lumea asta și timpul de aici izvorăște. De la bătrâneii care stau de dimineața devreme la cafenea până la cei de vârsta mea, dialogul e prezent peste tot. Fiecare suflet are ceva de zis, de adăugat, de comentat. Despre orice și din nimic se pornesc furtuni și dialoguri aprinse – cu greu se domolesc! Pe lângă faptul că-s gălăgioși și parcă mai mereu băgați în priză e bine de știut că ei așa sunt indiferent de tema de discuție. Până și un dialog inofensiv – vremea? le poate provoca pasiuni nebănuite. Atmosfera asta de veșnică agitație și gălăgie mi se părea chiar simpatică. Între timp am revenit la ale mele și mă obosește teribil – dar e drept, e delicios de observat.

Zilele trecute mi-a cerut Ioana un sfat privind vacanța de vară. Idei de insule frumoase, nu foarte departe de Atena, știți și voi, e ianuarie, dar mai bine să faci planuri din timp decât să le lași pe ultima clipă! Și pe cine să întrebi mai cu încredere decât pe cei care-s de-ai locului. Oameni care au bătut insulele-n lung și-n lat și care știu ce vorbesc. Musafirii mei de duminică, toți unul și unul, cu vacanțele-n suflet și a lor țară tot acolo. Am aruncat întrebarea undeva pe la 12, la ceas de cafea și plăcințele cu brânză.

– Întrebare: insulă faină, aproape de Atena – adică să nu fie nevoie de ore-ntregi de mers cu ferry-ul. Cazare undeva lângă o plajă cu nisip. Să nu fie aglomerată.

– Andros, zice unul.

– Lasă, mă, Andros. Kytnos e mai faină. Sau Kea.

– Nici gând, băieți, nici gând. Hydra is the best.

– În Hydra nu ai voie cu mașină, nu știi?

– Păi și care-i problema?

– Doi copii mici! Bagaje, chestii…

– Spetes! zice prietena mea. E aproape, e frumoasă, verde…

– Și al naibii de scumpă, sare altul de colo. Acolo au vile toți plictisiții din Atena!

– Eu am zis Skopelos, mă bag și eu în seamă…

– E departe. E mult de mers cu mașina (*adică vreo două ore, dar mă rog, distanțele și timpul se măsoară altfel aici!)

– Dar e verde!

-Dar de ce aproape de Atena? Sunt o mulțime (*accentuat) de insule fantastice. Ikaria! Sau Folegandros! Koufonisia!

– Pentru că au și doi copii mici! Nu poți merge la naiba-n praznic dacă ai și copii mici cu tine, sar eu, mamă responsabilă. Și bagaje multe și una și alta!

– Atunci Samos! sare de colo cel născut și crescut în Samos. Sunt zboruri zilnice!

– Găsim hotel cu plaja lângă?

– Cum să nu?

Evident, discuțiile menționate aici sunt varianta prescurtată rău de tot. Pentru că până la urmă nici nisipul de lângă hotel nu e chiar nisip, e cu pietricele – dar sunt multe plaje cu nisip! Da, dar nu lângă hotel!

– Creta, spune soțul.

De aici a pornit un alt dialog despre vacanțele lor în Creta. Unii spun că au fost cele mai frumoase, alții că e de mers doar cu cortul sau în zone mai retrase. Eu le-am zis că parcă nici Evia nu e așa de rea și mi-am atras priviri urâcioase.

– Evident că nu e rea! Toate-s minunate, până la urmă și în Xalkida ai marea la doi pași…

Am încheiat dialogul undeva la 6 după amiaza, fără nici o concluzie bătută-n cuie.  Doar cu aia care spune că oriunde ai merge în Grecia n-are cum să nu-ți placă! Duminica asta urmează partea a doua de discuții…

5

Când piticu’ se răzgândește și mă-sa izbucnește

Se trezește Ion al meu, zilele trecute, cu idee proaspătă-n cap. Cică vrea și el ochelari din ăia de scafandru, așa cum are prietenul lui. Să-i poarte când mergem la bălăceală și să vadă alge și pești. Venind de la un copil, al meu ce-i drept, care în urmă cu un an a petrecut jumătate de vară îmbrăcat pe plajă și care doar cu câteva săptămâni în urmă refuza orice contact cu apa, vă dați seama cu ce privire bulbucată i-am întâmpinat avântul.

Dar vreau și vreau și vreau ca să pot ține deschiși ochii-n apă și o să-mi acopăr urechile și o să închid gura și vai ce distractiv o să fie. Pentru că, mami, îți amintești (și bine-mi amintesc!) când m-a lovit valul peste față și m-au pișcat ochii? Ei bine, acum pot să vină toate valurile lumii și eu nu o să am nici o problemă.

Dimineață am cumpărat ochelari. I-a purtat în loc de cei de soare și i-a arătat tuturor. TUTUROR. Cu explicații de rigoare. Ce va face, cum va face. M-a luat valul și pe mine de la atâta entuziasm. Ajunși acasă începe să bâzâie prin juru-mi. Cu tot cu ochelari pe nas.

– Când vine tata? Mergem o tură la plajă să-i probez?

N-am chef de plajă și nici de mers. Vreau să stau acasă, vreau să-mi fac listele pentru vacanța care se apropie.

– Nu vrei să-ți umplu vana și să îi probezi acolo? Apoi punem un dvd și ne uităm împreună?

– Nu, chiar nu vreau! Vreau să-i probez în apă adevărată!

Apă adevărată. Mă las dusă de entuziasmul lui și uit de vreau-ul meu. Îl conving pe creț să ne lase mașina, uită și el de vreau-ul lui. Iau două prosoape și o sticlă de apă și pornim. Plaja-i aproape goală, nici un val, liniște. Îl dezbrac, dau să mă dezbrac și eu când aud:

– Hm, cred că totuși o să încerc ochelarii ăștia în vacanță!

– Poftim??????

– Nu vreau să-i încerc aici.

Respir adânc, dar adânc de tot.

– Ok. Du-te atunci în apă fără ei!

– Nu, nu vreau nici în apă.

– Dar serios acum. Glumești? Ce se întâmplă? Pentru ce am venit aici?

– Cred că am venit degeaba.

Eu am izbucnit, el a izbucnit la izbucnirea mea, de-abia acum pe seară am intrat pe făgaș normal. Și m-am liniștit și s-a liniștit și pulsul mi-e la loc.

– Până la urmă, care ți-o fost problema?

– Nici o problemă, doar m-am răzgândit.

– Și eu m-am isterizat.

– Da.

– Știi de ce m-am isterizat?

– Pentru că m-am răzgândit?

– Nu. Pentru că am făcut ceva ce n-aveam nici un chef să fac.

– Păi să nu mai faci treaba asta.

– O să încerc.

– Te-ai liniștit?

– Da. Dar eu ca să mă liniștesc, trebuie să iau o pauză. Să fiu singură câteva minute. Altfel nu pot.

– Eu ca să mă liniștesc vreau drăgăleală.

– Știu. Dar nu pot să te drăgălesc până nu mă liniștesc.

– Știu. O să aștept. Bine?

– Bine.