3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

Anunțuri
6

Despre servicii și alte detalii

Încă nu mi-e dor de unde am plecat. Puține chestii îmi trezesc amintiri plăcute – mai mult papilele gustative au de suferit și cred că am nevoie de încă vreo doi, trei, patru ani să-ncep să duc dorul soarelui și al mării. Aruncați cu pietre, dar mie-mi place griul acesta mai mult ca orice (de-abia acum încep să înțeleg unde mi se ascunde dorul, în ce detalii și culori și zgomote – de ploaie, ce altceva?) Dar dacă-i un lucru după care sufăr și pe care tare aș l-aș vrea și la noi (dacă oricum grecii ca noi sunt, de ce n-am lua și noi ceva de la ei?) acela ar fi chelnerii și vânzătorii prietenoși. Nu sunt, oameni buni, nu sunt. Mai am parte de experiențe excepționale cu câte un funcționar bine dispus, cu câte o vânzătoare cu chef, dar ăstea-s întâmplări așa de rare de le număr pe degete. Pentru mine ca pentru mine, că doar știu de unde am plecat, dar crețul suferă îngrozitor. Zece ani și mai bine de afacerea lui, de dialog cu clienți și oameni care intrau în magazin se simte ca lovit în moalele capului de fiecare atitudine care-i clar că nu-i cum trebuie.

Doamna de la supermarket dă din umeri când nu scannerul nu recunoaște usturoiul. Îl ia liniștită și îl pune sub pult. Omul se uită la ea, caută ajutor în jur. Cineva traduce mirarea lui în limba română, doamna-i senină: Păi nu mi-l recunoaște scannerul. Îl mai vreți? Îl mai vreau. Păi nu se poate. E doar usturoi. Crețul are impresia că o să primească imediat o rețetă de mâncare fără usturoi, dar în schimb primește doar o privire din aia bleagă. Nu se poate și gata. Tzatziki cu iaurt. Ne reinventăm.

Vede o pereche de bocanci, din ăia din capitolul ne pregătim de iarnă cu zăpadă . Costă cât jumăte de aragaz. Vânzătoarea i-i aduce și-i trântește pe banca de lângă după care dispare. Magazinul e gol, dar nu contează. Stă cu nasul în spatele colegei și se hlizesc ca două toante. Crețul probează bocancii, verificăm numărul și-i comand online.

Dimineață simt miros de cafea – de ani buni nu mai beau decât fără cofeină așa că zic, hai, crețule, să-mi fac pofta. Ia-ți și tu un espresso – Dublu, pardon și apoi, fiecare-n treaba lui.

– Serviți și la pachet? Vrem un espresso dublu și un caffe latte.

– 20.

– De lei? Serios? exclam eu. E prea devreme și parcă 20-ul acela e mai mult decât credeam că o să aud.

– Da doamnă. Păi ce credeți, ați vrut espresso dublu. Atâta costă!

Mă privește cumva ironic și să fiu al naibii de nu-mi vine să i-l torn în cap.

La prânz, că de e să pornești dimineața așa cam încolo îți merge toată ziua, vine crețul să mă ducă la masă. Comandăm, trece un sfert, apoi o jumătate, mai trec vreo patruzeci de minute. Mi-e foame și miroase al naibii de bine. Mai am chestii de terminat la birou, el vrea o limonadă, dar cică nu se poate.

– Dacă vreți limonadă să știți că o să dureze foarte mult, ne amenință domnișoara. Pentru că nu are cine să o facă, toți sunt ocupați. Doar eu pot să o fac dar nu am timp acum.

Mă uit la ea și mă pufnește râsul. Pe bune? Omul se uită la mine, se uită la ea, ceva, ceva tot a priceput. Comentăm amândoi pe înfundate. Nu putea să spună că nu are lămâi? Sau habar nu am, ceva mai politicos? Cred că-mi deschid firmă de consiliat chelneri, vine ideea și am dezvolta-o dar nici gândurile nu mi le mai aud de foame.

– Mă scuzați, îndrăznesc eu, mai durează mult?

– Păi mai durează! De ce nu mi-ați spus că vă grăbiți? Vă grăbiți?

– Nu doamnă, îmi place să stau aici și să miros tot meniul și să-l văd distribuit în toate părțile doar la mine pe masă nu. Data viitoare o să-mi aduc laptopul cu mine și poate îmi stabilesc și o întâlnire două că văd că masa de prânz e juma’ de zi de lucru! Cum adică dacă mă grăbesc? Și vrei să-ți spun înainte? Trebuia să-mi spui că vrei să-ți spun de mă grăbesc ori ba! urlu în minte dar evident, nu spun nimic din toate ăstea ci doar zâmbesc. Că-s tâmpită și bine crescută.

Ajunge mâncarea după alt sfert de oră. E bună tare dar degeaba.

Mai am povești să-ncapă pe pagini multe. Dar mă opresc aici. E prea frumos griul de afară.

 

2

Diferențe (căldura e de vină!)

În urmă cu vreo trei luni mă sună un prieten și-mi propune să devin parte a unei echipe care vrea să organizeze un eveniment la noi în oraș. Nu am stat pe gânduri, am acceptat imediat urmând să mă văd cu organizatorii și să aflu și alte detalii. Între timp, soțul a început să mă ia peste picior, pare-se echipa e formată din foști colegi de liceu de-ai lui, un fel de spuma spumelor, Beverly Hills-ul în versiune elenă. Răutăciosule, îl atac eu și sunt și mai convinsă că vreau să văd despre ce-i vorba.

Prima întâlnire mă lămurește – e un eveniment (nu intru în detalii cu nume și alte mărunțișuri că oricum sunt irelevante pentru ce vreau să vă povestesc eu aici) la care vom invita tot felul de personalități, să ne vorbească, să ne lumineze, să ne facă ziua de mai mai frumoasă. Da, data a fost fixata la mijloc de mai și până la ora la care am intrat și eu în echipă nu era pregătit mare lucru. Se discuta la greu, așa cum le șade bine grecilor.

Primele întâlniri au fost așa cum fusesem avertizată că vor fi. Haos, frate, haos. Toată lumea avea ceva de zis, fiecare are o idee, o personalitate pe care vrea să o vadă de aproape. Întâlniri pornite după nouă seara, terminate după miezul nopții fără nici un fel de concluzie. De buget nu mai zic. Ce e ăla?

Pe la final de noiembrie, se mobilizează echipa – până la următoarea întâlnire avem fiecare două propuneri, două nume și votăm. Trebuie să trimitem invitații și n-avem cui. Vin propunerile, le centralizăm, cum facem să votăm? Pregătim tot felul de variante, mai trece o întâlnire fără să fi votat electronic, că ăsta era planul. Renunțăm la el, decidem să votăm pe hârtie. Le centralizăm, ceva nu iese, așa că mai pierdem o întâlnire votând unul câte unul. Până la urmă ne iese lista – despre buget încă nici o vorbă, oricum am pierdut firmele mari pentru că ălea se organizează din decembrie și e deja ianuarie! Începem să trimitem invitațiile – una câte una, e final de ianuarie și avem doar câțiva invitați care a răspuns. Ba. Pentru că pare-se e risc să ne trezim fără invitați și prin urmare fără eveniment, apelăm la o ultimă soluție. Fiecare sună pe cine cunoaște, nu mai ținem cont de nici o listă (da, lista aia pe care o pregătiserăm trei luni). Lucurile încep să se lege și n-aveți voi idee cât e de distractiv.

Crețul încearcă să-mi explice pe îndelete că nici măcar nu e de râs, pur și simplu, așa e. Tot procesul ăsta e parte a culturii elene, așa lucrează ei. Nouă ni se pare că ei pierd vremea când colo, se pierd în discuții. Fiecare are ceva de zis. Pregătesc un plan și-n ultima clipa, renunță la el și se apucă de ceva complet diferit. Și asta nu e doar la nivelul nostru, al muritorilor, nu. Jocurile Olimplice din 2004 sunt un exemplu de cum lucrează nația asta. Până în iunie s-a tot discutat și planificat pentru ca doar cu o lună înainte de începere – când au intrat în panică și pe bună dreptate! au făcut tot ce era de făcut în ritm nebun și ce părea imposibil. Așa suntem, ăștia suntem. Buni la discuții, buni la toate și specialiști în a lăsa totul pe ultima clipă. Să vezi atunci mobilizare, concluzionează grecul meu (care între noi fie vorba nu-i grec deloc dacă ăsta e criteriul!)

Eu, oricât aș încerca să empatizez și să-i înțeleg, nu pot. Nu pot nici în ruptul capului. Dar de data asta, în loc să mă enervez și să comentez, râd și aștept să văd cum o vom scoate la capăt. Că-s simpatici, serios. Și întânirile sunt un deliciu, n-aș lipsi nici în ruptul capului. Restul sunt doar detalii. Nu-i așa?

 

2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

4

Una MAI legală ca alta

Au trecut 5 ani jumate, zeci de drumuri înspre Viena sau Timișoara și eu încă tot nu știu cum e cu hârtia de drum pentru Ionuț (pentru că nu ne-a cerut-o nimeni niciodată!). Tată grec, pașaport grecesc, mamă cu alt nume și pașaport de altă culoare – de fiecare dată când ieșim din Grecia doar noi doi, eu și piticul, știu că e nevoie de o țâdulă care să confirme faptul că suntem în legalitate și cu voie de la ta-su. Înainte de drum mă apucă stările de stres pentru că, zice crețul, citesc prea multe și nimeni nu știe cu exactitate ce se întâmplă și de ce-i nevoie. Am zis așadar că anul ăsta nu mă mai încurc și întreb persoane autorizate. „Ai nevoie de o împuternicire făcută de ta-su ori la KEP ori la poliție!” KEP-ul ăla e un birou, habar nu am de are corespondent în limba română sau în birocrația de la noi. Un Centru de Servicii pentru cetățeni. Eliberează acte, împuterniciri, chestii legale. Bun. Lăsăm treaba asta pe ultimele zile înainte de plecare. Merge ta-su la KEP semnează împuternicirea, mi-o aduce.

-Apostila de la Haga o are?

-Ce apostilă? întreabă crețul nedumerit.

-Păi trebuie să fie și apostilată! Mie așa mi s-a spus.

-Habar nu am. Nimeni nu mi-a spus nimic. Până acum am făcut treaba asta?

-Nu. Dar nici nu m-a întrebat nimeni nimic.

-Păi și pentru ce trebuie apostilă?

-N-am idee.

Mă duc totuși la biroul unde se apostilează actele. Am împuternicirea cu mine. O ia domnul, verifică ștampila de pe ea și se uită la mine în timp ce strâmbă din buze.

-Nu se poate. Unde ați făcut împuternicirea?

-La KEP-ul din localitatea X.

-Hm, da, doar că nu e semnată de doamna care trebuie. Eu am aici o listă de oameni care au acreditare. Doar actele semnate de ei pot fi apostilate!

-Păi și de ce nu ne-au spus nimic? Eu acum ce fac?

-Mergeți și faceți altă hârtie care să fie semnată de x, y sau z.

Asta a fost vineri, înainte de ziua de 15 august când în Grecia nici vântul nu bate. Am stat cu emoții tot weekendul. Luni dimineață, la KEP îi spun doamnei problema. Mă privește nedumerită.

-N-am mai auzit așa ceva. Cum adică să fie nevoie de acreditare? Noi toți suntem egali aici! Nu există așa ceva.

Îi dau lista cu numele, din fericire e și al ei pe ea. Îmi dă împuternicirea, o duc la apostilat. Și întreb, așa, ca o blondă toantă ce sunt:

-Din moment ce actul de la KEP e deja semnat și ștampilat de o autoritate, pentru ce mai e nevoie de apostila asta?

-E dovada că e legal.

-Păi nu e deja legal? Fiind ștampilat de o autoritate? Și semnat tot de ei?

-Nu, acum e MAI legal!

În continuare nu pricep cum poate fi un act mai legal decât altul, dar nici că-mi mai pasă. La vamă ne-au făcut semn să trecem fără să arunce nici o privire asupra noastră. Și m-a umflat râsul amintindu-mi de alte episoade și mai dolofane – unde birocrația e MAI birocrație și mai mult de atâta nici că se poate.

2

Noaptea la cort

Ionuț mi-a spus zilele trecute că asta a fost cu siguranță cea mai frumoasă vară. Musafiri peste musafiri, oameni dragi nouă, zile lungi la plajă și mare cu apă turcoaz, castele de nisip, povești până noaptea târziu. Ultimele zile de vacanță pe care le petrecem la Timișoara. Însă, cireașa de pe tort, zice el, a fost excursia cu cortul.

Am avut emoții, recunosc. Pentru că-l știu – cum își adoră programul și ritualurile – mă temeam să nu mă pună să pornesc spre casă în miez de noapte. Pentru că nu mergeam singuri, ci-n gașcă cu alți copii, pentru că n-am mai montat cort pe plajă și nici nu știam la ce să mă aștept. Emoții nefondate – doar vântul ne-a dat de furcă. A vâjâit toată ziua și noaptea parcă a prins și mai mult avânt. Se scutura cortul nostru și odată cu el gândurile mele negre, că ne-a lua vântul pe sus, că se va rupe în miez de noapte, ce-om face? Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, Ionuț a sforăit neîntors până dimineața aproape de 8, eu am fost cam nedormită și șifonată dar am avut parte de un răsărit ce a spălat păcatele vijeliei.

Concluzii? Ne-a plăcut dar mai ales, i-a plăcut. Să privească stelele, să se plimbe pe plajă noaptea, să se trezească și să-și ducă joaca de unde a lăsat-o cu o seară înainte. Eu aș mai fi stat o seară și i-am promis că la anul petrecem câteva zile-n șir. Încercăm acum să-l convingem și pe ta-su că e fain și merită să faci măcar o dată pe vară câte una din asta.

Voi ce experiențe cu cortul aveți cu copiii?

IMG_7626

IMG_7655

IMG_7665

IMG_7670

7

Casă de nebuni (da-mi place)

De luni am casa plină. Sor-mea cu ai ei băieți. Vacanța pentru toți, inclusiv pentru Ion care a scăpat de serbarea de la grădiniță cu ocazia vizitei. Mare bucurie mare. Casa-i întoarsă, lego-uri și nisip. Picioare goale și nici un colț necercetat. În primă fază am stat după ei, să strâng și să pun tot la loc. În spate, tupilată, nițel rușinată că nu-i las în voie. Între timp mi-am dat seama că fixația asta o voi plăti cu nebunie așa că m-am liniștit. Îmi demonstrez că pot să trăiesc bine, bine de tot cu perne aruncate pe jos și mașinuțe-n toată casa. Cu haine de pat, tricouri, șosete mici, mici de tot și suluri de hârtie igienică ce-s drumuri. Cu traiste pregătite de plajă, încă pline de nisipul de la plaja de ieri. Serios acum, nebunia asta-i terapeutică. Cred că am nevoie de ea de câteva ori pe an.

Printre picături mi-am ordonat prioritățile. Să nu rămânem flămânzi și fără haine curate. Să apuc să scriu un text, două pe zi. Să mă laud cu Mame de Poveste-n lumea-ntreagă. Să pregătesc serialul ce va urma pentru voi toți care vă porniți în Grecia în vara asta. Cu insider tips și alte minuni. Da, am de gând să dau tot afară din casă! Primu’ gând și primul text va fi despre mâncare, cum altfel.


Până atunci, respir, inspir și nu bag lego-urile la loc. Nici măcar unul!